CLIN D’OEIL | ANDREI ŞERBAN: „Teatrul este o artă imperfectă care încearcă să devină perfectă”

ANDREI ŞERBAN: „Teatrul este o artă imperfectă care încearcă să devină perfectă”

Reputatul regizor român de teatru şi operă ANDREI ŞERBAN a revenit în luna decembrie pe scena Teatrului Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, după o absenţă de 32 de ani, cu excepţionalul spectacol Mary Stuart, o adaptare modernă semnată de britanicul Robert Icke după piesa clasică a lui Friedrich Schiller, ce pleacă de la premiza unei întâlniri imaginate între Mary Stuart, Regina Scoţiei, întemniţată din cauza pretenţiilor emise la tronul Angliei, şi verişoara ei, Regina Elizabeth I, care îi semnează condamnarea la moarte clamând că o face la presiunea anturajului, tentativa de eludare a responsabilităţii publice transformând-o în prizoniera propriilor jocuri de putere. 

Strălucitor conceput de către ANDREI ŞERBAN, spectacolul se dovedeşte a fi de o actualitate impresionantă, fie că ne raportăm la cataclismele sociopolitice produse în ultima vreme la noi, fie la teme ce dau de gândit dincolo de un spaţiu sau context specific, precum fabricarea de martiri, statutul migranţilor sau discutabila valoare a sprijinului majorităţii când “the public has spoken”.

Având în vedere premierele din 2022 cu Doctorul, de la Teatrul Maghiar de Stat din Timişoara, şi Oedipus de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, cel din urmă reluat ca Oedip în 2023, într-o nouă montare, la Teatrul Bulandra din Bucureşti, Mary Stuart este al treilea text de Robert Icke prezentat publicului român prin filtrul creativ al lui ANDREI ŞERBAN, astfel încât ideea de a explora această afinitate prin intermediul unui dialog cu marele nostru regizor a venit natural, mai ales că premiera Mary Stuart de la TNB reprezintă, fără îndoială, unul dintre cele mai importante evenimente teatrale din anul ce tocmai s-a încheiat, iar spectacolul este un must-see în 2025. 

Fiecare spectacol semnat de Andrei Şerban este, din perspectiva spectatorului, unul ieșit din comun, dar Mary Stuart a fost şi pentru dumneavoastră… “un proiect extrem de ambițios”. Ce anume v-a făcut să spuneți asta?

Mă rog, a fost ambițios în primul rând datorită faptului că am decis să urmăm calea pe care a luat-o Robert Icke atunci când a făcut spectacolul la Londra, de a folosi două actrițe care joacă dublu rol.

Pentru că deja să joci Mary Stuart este o provocare mare, să o joci pe Elizabeth e o provocare egal de mare, dar să le joci pe amândouă este o provocare aproape imposibilă.

Deci, iată, ne-am asumat un lucru destul de complex, chiar mai complex decât credeam, pentru că am angajat nu doar două actrițe, ci trei actrițe [Ofelia Popii, Raluca Aprodu şi Nicoleta Lefter – n.r.] și abia am ajuns să repetăm în timpul ăsta de două luni jumătate, cât am avut la dispoziție – altfel, acest timp a fost destul de generos, fiindcă, de obicei, când lucrez în America, repet doar cinci sau șase săptămâni -, dată fiind cantitatea de muncă pe care a trebuit să o depunem cu toate aceste schimbări de roluri.

Mary Stuart este o piesă despre politică, centrată pe o dualitate mai greu de sesizat în cea românească, unde totul pare a fi… o apă și-un pământ. În ce măsură acest text “vorbeşte” în mod relevant publicului de la noi?

De exemplu, la ultima avanpremieră, înaintea premierelor oficiale [din 12 şi 13 decembrie 2024 – n.r.], am avut un spectator care a venit și mi-a spus:

‘Îmi dau seama că ce am văzut pe scenă astă-seară vorbește despre ce s-a întâmplat în ultimele două zile în România, cu schimbări de la o oră la alta, cu lucruri care sunt complet contradictorii și surprinzătoare în politica actuală românească.’.

Deci cum să nu fii uimit cât de extraordinar de actuală rămâne piesa asta?

De fapt, este drama a două femei puternice, confruntarea cu cele mai extreme consecințe ale puterii… şi Elizabeth și Mary sunt femei în carne și oase fascinate una de cealaltă, într-o rețea complexă de rivalitate și de gelozie. Așa aș defini eu relația lor.

În același timp, este o națiune divizată, cum toate națiunile sunt divizate în această clipă, când istoria își pierde sensul și când totul e condus de șansă, de întâmplare.

Unde credeţi că, de fapt, se trage linia între întâmplare şi șansă?

Este această zeiță a Antichității, numită Moira, care se pare că era mai puternică decât Zeus, deci ceva foarte adânc şi misterios, pe care nu-l înțeleg și nici nu cutez să încerc.

Pentru a învăța că trebuie să ne supunem șansei și să o acceptăm, că sunt forțe care guvernează cosmosul mult mai mari decât le știm și suntem cumva dependenți de asta, tot ce ne e în putință nouă, oamenilor, este să mergem la teatru și să încercăm să înțelegem – de două mii de ani încoace, de la Oedip până la Mary Stuart – că nu ne putem opune.

Trebuie să acceptăm însă într-un mod conștient asta, ceea ce înseamnă că nu este deloc util să ne luăm drept victime, că nu e deloc just să ne plângem de ce ni s-a întâmplat nouă, ci să vedem că ce ni se întâmplă este, poate, un efect al vieții pe care o trăim într-un fel de adormire a conștiinței, iar faptul că avem în teatru șansa să discutăm despre această trezire a conștiinței, trezirea la adevărul suprem, care este un adevăr nu doar pe orizontală, ci și pe verticală, spre a înțelege destinul, soarta, de ce suntem aici şi de ce suntem născuți, este un lucru extraordinar. 

Formularea “să vedem ce ni se întâmplă” mă face curios apropo de cum aţi făcut trecerea de la cuvânt la imagine în Mary Stuart, fiindcă jocul şansei e perceput inclusiv prin perpetua repoziţionare a personajelor în spaţiu, într-o “ruletă” a schimbărilor de conjunctură…

Iată ce înseamnă să ai colaboratori de mare clasă. Fără ei, spectacolul ar fi suferit.

Când l-am întâlnit pe Andrei Cozlac – artist video de excepție -, i-am mărturisit că aș vrea să lucrăm împreună, dar nu știam dacă e nevoie de video în Mary Stuart. Dar acum e clar că ce a propus el ajută vizual povestea piesei și contribuie sensibil la atmosfera întregului.

M-a bucurat prezența lui Hetti Stürmer [reputatul scenograf Helmut Stürmer – n.r.], un artist excepțional, cu care lucrasem în tinerețe. El a înțeles exact forța șansei și decorul lui exprimă simplu, dar foarte subtil, neprevăzutul situațiilor în continuă schimbare.

Minunata Corina Grămoșteanu a creat niște costume extrem de rafinate în care actorii se simt ca acasă. Cristi Niculescu e un magician al luminilor, iar Alexei Ţurcan a creat un scor muzical just.

În concluzie: avem nevoie unii de alții, ca să ne reamintim că teatrul nu se face de unul singur.

Rezonaţi foarte bine cu Robert Icke, întrucât, cu Mary Stuart, sunteţi la a treia piesă a lui pe care o puneţi în scenă, după memorabilele spectacole Doctorul şi Oedip. Ce v-a făcut să vă atașaţi de adaptările sale? 

Întotdeauna am fost foarte interesat în teatrul clasic, fiindcă găsesc că piesele clasice au dăinuit peste timp prin faptul că au ceva foarte valoros de spus despre condiția umană, deci tot ceea ce a rezistat are o calitate, o valoare.

Vreau să iau aceste piese clasice și să le găsesc o formă de a le prezenta astăzi, iar unele dintre ele necesită un fel de adaptare, deci nu de trădare, ci de adaptare pentru ziua de azi, pentru a avea un efect mai direct asupra publicului.

Problema e că eu nu sunt deloc un scriitor, nu știu să fac asta, și am fost uimit când l-am descoperit pe acest Robert Icke, un regizor tânăr care își face singur adaptările ca să-şi poate pune în scenă propriile piese.

A adaptat și Hamlet, și Oedip, și a făcut-o, cumva, într-o modalitate care este extrem de justă, care te convinge și care, în același timp, nu trădează sursa originală, deci mi-am găsit cu el o afinitate artistică, o prietenie, un reper, pentru că și pe mine mă interesează asta, iar adaptările pe care le face el îmi servesc și mie, cu toate că el nu le-a scris decât pentru el însuși.

Cumva, devenind prieteni, a avut însă încredere că voi lua o adaptare a lui și o voi monta într-un fel cu totul diferit decât ar gândi-o el, pentru că suntem absolut diferiți ca regizori… ca ziua și noaptea de diferiți. Montările lui cu Oedip sau cu Mary Stuart sunt cu totul altceva decât am făcut noi aici şi asta e interesant.

Care sunt diferenţele notabile dintre dumneavoastră şi Icke? 

Diferența, întâi de toate, e între un regizor englez și unul român: el este mai intelectual și fin, eu lucrez mai balcanic, mai mult din intuiție.

El cere actorilor să nu arate, să își ascundă emoțiile, eu dimpotrivă, îi inspir să fie cât mai viscerali posibil.

El a crescut la Oxford, educat în spiritul marelui teatru britanic, eu sunt un produs româno-american, cumva la polul opus.

Și, totuși, o chimie misterioasă a făcut ca noi să fim prieteni și să colaborăm. Temele sunt universal valabile și, în ceea ce privește teatrul, oriunde am fi, răspunsul ni-l dă doar experiența directă.

Interesant este faptul că aţi ales ca prima montare după Robert Icke să fie Doctorul, cea mai radicală piesă a lui din punct de vedere al temelor legate de politicile de gen, rasă, religie și clasă. Textul e greu de făcut inteligibil pentru un alt public decât cel occidental. Cum v-ați băgat în această “aventură”? 

M-am băgat pentru că exact aceste probleme identitare, de politici de rasă, sunt lucruri de care mă lovesc tot timpul în America, unde trăiesc, și pe care realmente am vrut să le discut în teatru, pentru că piesa lui, Doctorul, nu e nici de stânga, nici de dreapta.

De obicei, când aceste teme intervin într-un spectacol sunt tratate ideologic, cu lozinci, tezisme și folosind arena teatrului pentru o discuție și agitație politică, pe când această piesă nu face asta, aşa cum nici Mary Stuart n-o face. Ambele prezintă situația și lasă spectatorul să decidă ce vrea.

Pentru mine, dificultatea a reprezentat-o chiar [Robert] Icke, care, după ce i-am spus că voi face piesa şi am cerut drepturile, îmi zicea mereu:

‘Știi că trebuie să folosești actori de culoare?’. Zic: ‘Nu există actori de culoare în România care să vorbească românește’, de fapt, limba maghiară, fiindcă eram într-un teatrul maghiar [Doctorul a avut premiera în 2022 la Teatrul Maghiar de Stat din Timişoara – n.r.].

Ei bine, aici s-a încăpățânat și a spus:

‘Trebuie să găsești, pentru că, altfel, dacă sunt actori albi care joacă negri, o să pară un spectacol rasist. O să pară că este un fel de ironie și asta nu vreau să se întâmple.’. Zic: ‘Te înțeleg, dar îți promit că voi face tot posibilul să nu pară așa.’,

deci a fost foarte greu să-l conving să facă asta, pentru că el nu putea să creadă, pur şi simplu, că în România nu avem actori de culoare. Ei bine, nu avem.

Iată, ăsta a fost un handicap pe care l-am trecut ca lumea și sper că nimeni care a văzut Doctorul nu crede că e un spectacol rasist… asta sper.

Pentru că aţi menţionat avanpremierele la Mary Stuart, am remarcat că ați schimbat sau nuanțat continuu lucruri după fiecare reprezentaţie. În ce direcție ați simțit dorința de a mai lucra un pic pe spectacol?

Pentru mine, un spectacol nu se sfârșește la premieră. Se sfârșește când e jucat pentru ultima oară și decorul este dezmembrat și aruncat. Atunci se sfârșește, în ultima zi.

Pentru că teatrul este work in progress, ceva care întotdeauna este în schimbare, niciodată nu ajunge să fie definitiv perfect. Este o artă imperfectă care încearcă să devină perfectă, iar schimbările le fac pentru că, întotdeauna, adaugă o nuanță în plus. Descopăr ceva ce n-am știut ieri, văd cum reacționează publicul azi și atunci intervin pentru a face mai clare anumite relații.

Te gândești cum lucra Brâncuși în sculptură și cum ajungea din ce în ce mai mult înspre esență, cumva eliminând, schimbând, modelând, şi în sensul ăsta vreau să spun că suntem foarte inspirați de complexitatea personajelor, de această imagine a faptului că, de exemplu, ambele regine sunt, în fond, captive.

Mary e captivă pentru că a complotat să o îndepărteze de pe tron pe Elizabeth și a fost pusă în închisoare 19 ani, iar Elizabeth, fiind regină a Angliei, se consideră și ea captivă, dependentă de voința mulțimii, a poporului. Tot timpul vorbește de popor, de ce va spune poporul, de presiunea acestuia, dar şi de cea a politicienilor corupți care vor să o manipuleze.

Este această frază extraordinară a ei în piesă, “Coroana regală e o celulă de închisoare plină cu bijuterii.”, deci, iată ceea ce face puterea dintr-un om, fie femeie sau bărbat, căci nu este vorba de femei, neapărat… atunci când dorința de putere predomină, un om își pierde sufletul.

Pentru că amândouă pierd la final, una și-a pierdut capul, iar cealaltă și-a pierdut sufletul şi vezi cumva vidul, goliciunea imensă a unei ființe umane după o asemenea pierdere.

De ce oare continuăm să nu ne învățăm lecțiile din istorie? 

Pentru că trăim în iluzie sau trăim în inconștiență.

Vedeți cum ajungem să mergem să alegem pe cineva care este total o entitate necunoscută? Adică suntem aiuriți de ce se întâmplă pe planetă, suntem într-o stare de teamă și de frustrare, de confuzie, de negativitate și toată această stare nu ne duce înspre o lumină, ci ne duce spre întuneric.

Deci întrebarea e… care este drumul spre lumină? Care este drumul spre cunoaștere, spre conștiință, spre bun simț, spre adevăr, spre a trăi ca un om și nu a trăi ca un fel de bestie de junglă?

Vedem peste tot în lume, jungla include grupuri umanitare imense, care devin altceva decât noțiunea de om cu o conștiință. Eu nu am niciun fel de răspuns la asta, nicio soluție, dar cred că fac teatru pentru că am un instrument de a cerceta, de a căuta, prin teatru, un sens vieții.

Mi-aţi spus la un moment dat că “pentru mine, teatrul e important fiindcă atunci când plec acasă, într-un fel, trebuie să tremur pentru ce mi s-a întâmplat mie şi, dacă nu tremur, înseamnă că spectacolul a fost degeaba”. Ce anume vă poate face să simțiți povestea ca fiind și a dumneavoastră?

Atunci când aleg o piesă pentru a o pune în scenă vreau să o înțeleg, pentru că am o intuiție, o afinitate care nu este la nivel intelectual, ci e la nivel emoțional cu lumea acelei piese sau cu un personaj și atunci, cumva, simt că ceva în mine corespunde acelei situații… ca și cum aș dori să mă înțeleg mai bine pe mine însumi înțelegând lumea acelei piese.

Iar cu actorii e la fel, pentru că le spun mereu:

‘Aceste personaje există în noi, le avem în noi, sunt fragmente din structura noastră pe care nu le înțelegem şi iată un moment extraordinar de oportunitate de a face teatru’.

Pentru că a face teatru este un fel de a ne cunoaște pe noi înșine şi dacă încercăm să cercetăm cine suntem noi, oamenii, fiecare din noi să încercăm să ne înțelegem identitatea, poate că și spectatorul va fi atins și se va gândi la el însuși, văzând că este o căutare adevărată a actorilor pe scenă de a înțelege complexitatea umanității din ei.

Este o reflexie care merge foarte bine înspre public, o oglindă.

De la cronometrul digital din Oedip la trapa marcată cu ani ce deschide Mary Stuart, timpul pare să reprezinte pentru dumneavoastră un vector esenţial în această căutare. Personal, cum vă raportaţi la timp? 

Timpul este dușmanul numărul unu. Mi-am dat seama de acest fapt destul de târziu.

Dacă aș putea să-mi recapăt, ca Faust, tinerețea, aș ști poate să îmi folosesc mai  inteligent timpul. Dar în situația în care mă aflu, fiecare minut îmi amintește că trăiesc în timp împrumutat.

Vorbeaţi anul trecut, într-un interviu, de “teama de stagnare, că nu voi mai fi capabil să am energia, curajul și determinarea să devin ființa care aș putea fi”. Ați putea fi oricine doriţi, până la urmă… cine ați vrea să fiți?

Când ne naștem – eu cred asta -, nu ne naștem întâmplător.

Ne naștem cu un scop și ni se dă o viață ca să înțelegem acest scop pentru care s-a întâmplat să ne naștem în acest moment, în acest loc, pe planeta asta, în această țară. Și, cumva, e un fel de așteptare – expectancy, nu știu cum să-i spun altfel – să devenim ceea ce ne-a fost dat să fim, să devenim acel ceva pentru care am fost născuți… deci ca să devii acel om care își face datoria pentru care a fost născut, iar tu devii acel om.

Cumva, eu simt că viața a trecut pe lângă mine și că nu am devenit asta.

Asta e o chestie foarte personală, un fel de dialog pe care îl am cu mine însumi, ca atunci când va veni momentul sfârșitului să fiu pregătit, liniștit, că mi-am îndeplinit datoria pentru care am fost născut.

Căci e o datorie, datorez ceva. Mi s-a dat un cadou – viața – și a trebuit să plătesc înapoi într-un fel.

Interviu de IOAN BIG

Foto header: Florin Ghioca