Spectacolul Mary Stuart, adaptarea lui Robert Icke după Friedrich Schiller, prezentat publicului zilele acestea în premieră la TNB, are un caracter extrem de special nu doar pentru că marchează revenirea apreciatului regizor Andrei Şerban în această instituţie culturală după mai bine de trei decenii, dar şi datorită faptului că oferă prilejul debutului din postura de nou membru în echipa Naţionalului bucureştean al strălucitoarei actriţe OFELIA POPII, multipremiată sau nominalizată la Galele UNITER pentru roluri antologice create la Teatrul “Radu Stanca” din Sibiu, în spectacole precum Faust şi Povestea prinţesei deocheate, ale lui Silviu Purcărete, Felii, de Lia Bugnar, Platonov, pus în scenă de Alexandru Dabija, Cui i-e frică de Virginia Woolf?, în regia lui Andrei şi Andreea Grosu, ori Breaking the Waves sau Viaţa întunecată a lui Bess, al lui Radu Nica.
Relocarea în Capitală a super-talentatei actriţe, care poate fi văzută şi în Cineva are să vină (regia Chris Simion-Mercurian), la ARCUB, îmbogăţeşte semnificativ peisajul performativ dâmboviţean, mai ales că ştim deja că următorul său proiect la TNB este unul teribil de incitant, Proorocul Ilie, în regia lui Botond Nagy. Prin urmare, i-am propus să schimbăm câteva vorbe despre această schimbare importantă din viaţa ei profesională plecând de la spectacolul-eveniment Mary Stuart, mai ales că Ofelia Popii a mai colaborat cu Andrei Şerban, dar cu destui ani în urmă, la Sibiu, pentru spectacolele Pescăruşul şi Don Juan din Soho.
Ofelia, să plecăm în dialog despre această poveste regală de la rolul tău pe scenă, mai ales că este vorba de o adaptare modernă a piesei lui Schiller, puţin familiară publicului român. Spune-mi ce sau pe cine joci?
Joc… ambele regine. Mai bine zis sper să ajung să le joc pe amândouă, fiindcă o vom face prin rotație şi sunt foarte fericită! Chiar sunt, mai ales că domnul Andrei Șerban ne-a spus abia la finalul casting-ului că are gândul ăsta, să jucăm ambele personaje [actriţele distribuite pe aceste roluri sunt Ofelia Popii, Raluca Aprodu şi Nicoleta Lefter – n.r.], deci mi s-a părut mai bună oferta decât cea pentru care venisem inițial.
La început mă gândeam că oricare dintre cele două personaje este excepțional în sine, pentru că fiecare e consistent şi e o plăcere să-l joci, dar așa, fiind două, a devenit și mai interesantă treaba şi nu pot decât să mă bucur că a avut ideea asta. Unul dintre personaje este Mary Stuart, regina refugiată din Scoția şi ținută prizonieră timp de 19 ani în Anglia, pentru că, datorită bârfelor – bazate pe fapte reale, se pare – ar pune în pericol tronul, ea aspirând să ajungă și regina Angliei.
Al doilea rol, la fel de frumos și puternic, mare și consistent, este Elizabeth, actuala regină a Angliei, cea care o ține prizonieră. Partea și mai interesantă este aceea că ele sunt rude de sânge, sunt verișoare, şi, în cazul amândurora, problemele sunt asemănătoare cumva, doar situațiile diferă. Amândouă sunt bântuite de frici şi sunt prizoniere – una fizic, iar cealaltă a statutului pe care îl are -, şi, prin urmare, jinduiesc după o libertate pe care nu o au. Uite, chiar e în piesă o replică foarte inteligentă, “ca două fețe ale aceleiași monede”… de fapt, e vorba doar de partea cui a căzut moneda, de cine a avut mai mult noroc, fiindcă, dacă ar fi fost în situația celeilalte, oricare dintre ele ar fi reacționat la fel. Aici e problema, că amândouă au dreptate. E o tragedie.
Textul are la bază o piesă clasică, cu caracter istoric, jucată în 1800. Ce aduce în plus sau diferit această versiune contemporaneizată încât să o facă interesantă pentru publicul actual?
Ambele regine sunt femei puternice şi dornice de putere, ceea ce, în zilele noastre, este o temă de super-actualitate. Mary Stuart este, în esenţă, o piesă politică, iar noi trăim situația asta acum din plin, nu doar pe plan local, să zicem, ci la nivel mondial. Lupta pentru putere a rămas aceeași, interesele sunt aproape neschimbate… până la urmă, e vorba de jocuri politice, iar cine iese în față este aproape o marionetă, exact ce se reflectă cumva în piesa rescrisă de către Robert Icke, în care scena politică arată destul de similar cu cea din zilele pe care le trăim acum.
Uite că şi scena noastră politică este deschisă unor figuri feminine care vor să iasă în prim-plan. Bineînțeles că eu nu vreau acum, Doamne ferește!, să lovim în persoane publice din zilele noastre, dar spun că e nevoie de o anume forță, de tărie și cruzime în același timp, cred eu, ca să poți să-ți permiți să iei în piept toate asalturile, să fii femeie în politică.
Nu cred că trebuie să se reflecte unu la unu în realitatea noastră, dar cu siguranță e o piesă interesantă de urmărit și un spectacol pe care ai cu siguranță de ce să-l vezi, fiindcă îți ridică niște probleme, te face să te gândești după aceea un pic, mai ales că Icke a păstrat un soi de exprimare de o anume ținută si eleganță, adică nu a dus totul într-o zonă de cotidian, de stradă, deci s-a păstrat un fel de poezie conținută a frazei. Piesa e consistentă în foarte multe idei.
De exemplu, dacă ne raportăm la contextul politic, a vorbi de ideea de putere ca închisoare sau de sacrificiile pe care le presupune leadership-ul pare un pic ironic. Sunt detectabile şi urme de umor negru în spectacol?
Ştiu că poate să pară în felul acesta şi are, într-adevăr, un soi de autoironie, dar este una amară, îți pică greu în stomac… adică nici măcar atunci când am citit piesa nu mi s-a părut că e ceva de râs, fiindcă situația e cam sumbră în realitate și nu prea îți mai vine să râzi. Mie, cel puţin, nu îmi mai vine să râd după mulți ani trăiți într-o țară mică, nu atât de importantă cum era Anglia în vremea respectivă.
Acea autoironie are deci un gust amar, dar ea există, pentru că, la nivelul personajelor, sunt oameni destul de inteligenți încât să se poată privi și din afară, fiind capabili să-și identifice situația absurdă în care se află, doar că nu pot să-l numesc umor negru. Sunt câteva momente care sunt mai comice, pentru că e normal, vorbim de oameni și aceştia trebuie să aibă și slăbiciuni, dar, per ansamblu, nu m-aș duce cu afirmații de genul umor negru.
“Cumva teatrul îți oferă bogăția asta, îți dă șansa, chiar dacă ai 20 de ani, să înțelegi intuitiv lucruri pe care nu le-ai trăit”, spuneai mai demult. “M-am bazat mult în acești ani pe intuiție și mă străduiesc din răsputeri să nu mă opresc.” Rămâne valabil?
Normal! Păi, situațiile astea sunt situații limită. Nu le-am trăit, slavă cerului, dar m-am simțit închisă la rândul meu, m-am simțit ca într-o închisoare, să zicem. Tânjesc după libertate şi lupt împotriva nedreptăților care mi se fac, a minciunii sau a altor lucruri care m-au atins și m-au făcut să sufăr. Când o joc pe Mary, sunt nedreptăți pe care acum am ocazia să le transpun în acest personaj, iar când o joc pe Elizabeth, am șansa să-mi imaginez şi cât de sadic poate să fie cineva care urăște, dar și partea cu îngrădirea libertății… asta o simt la modul cel mai profund.
Cum a fost experiența acestei noi colaborări cu Andrei Șerban, ţinând cont că nu ai mai lucrat cu el din 2007, de la o altă adaptare a unui text clasic, Don Juan în Soho, după Molière, la Teatrul Naţional din Cluj?
Păi, la Don Juan din Soho colaborarea a fost destul de scurtă…. mai consistentă în perioada aceea a fost la Pescărușul [tot în 2007, Ofelia Popii a interpretat-o pe Maşa în piesa lui Cehov, pusă în scenă de către Andrei Şerban la Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu – n.r.]. De atunci, eu mi-am dorit foarte mult să mă reîntâlnesc cu el după ce acumulez ceva mai multă experiență pe scenă și sunt, să zicem, mai înțeleaptă.
Având și experiență pedagogică, acum înțeleg poate mai bine un traseu din punctul de vedere al celui care încearcă să coordoneze actorii, pe când atunci n-am pătruns pe deplin strategiile de lucru și eram un pic confuză… de asta îmi doream să mă reîntâlnesc într-un fel sau altul cu el într-o etapă când aș putea înțelege altfel lucrurile. Mă bucur foarte tare că am avut ocazia asta, la atât de mulți ani distanță, şi, într-adevăr, având acum o altă experiență în spate, colaborarea a decurs foarte, foarte bine. Şi atunci a fost ok, doar că eu eram foarte tânără și mergeam mai mult pe instinct, pe intuiţia de care vorbeam… acum, mai și înțeleg mai multe, atâta tot.
Înţelegerea vine, probabil, inclusiv din faptul că, de-a lungul timpului, ai regizat spectacole, mai ales din postura de dascăl, precum relativ recentul Macbeth, lucrat cu studenţi la Actorie de la Universitatea din Sibiu. La un moment dat, chiar mi-ai spus că, “de fiecare dată când am un proiect, am și o părere despre cum aș face regia”.
Este normal să ai o viziune, pentru că citești textul și ți se creează automat niște imagini interioare și niște trasee, dar în momentul în care am de interpretat, sunt setată doar pe partea interioară a actriței, nu mă bag în structură. Eu am o ordine interioară care mă ajută foarte mult să fiu foarte împăcată și cu teatrul – indiferent că am de făcut un rol sau încerc să regizez – și cu pedagogia și cu viața personală, adică văd lucrurile foarte limpede, nu confund personajele.
Am această ordine interioară în lucruri, o minte clară, mai ales că nici nu-mi plac oamenii care fac confuzii din astea, care încearcă să se bage, care mereu au păreri despre orice. Când am început să fac teatru, când eram mai mică, poate că nu mi-era așa de limpede, dar acum încerc să detectez foarte repede şi să-mi fie limpede de la început care este drumul meu, care-mi sunt limitele, în funcție de regizorul, de artistul cu care lucrez.
În ceea ce priveste Macbeth, dacă tot l-ai adus în discuţie, pot să-ţi spun care au fost pașii. Eu sunt foarte democratică, aşa că, atunci când a venit propunerea, i-am întrebat pe studenţii mei cine vrea să facă Macbeth şi doar doi au răspuns afirmativ, deci în mod evident nu puteam să fac piesa întreagă… o constrângere care s-a dovedit a fi bună până la urmă. Am pornit atunci de la cu totul altă viziune și, ușor-ușor, ca să nu se sperie, am redus totul la ce a ieșit în final, adică la perspectiva celor doi.
Ca pedagog [Ofelia Popii este lector universitar la Facultatea de Litere şi Arte a ULBS – n.r.], eu îmi doresc ca studenții mei să fie cât mai disponibili și să învețe cât mai multe, și atunci îi pun în situații din care ei să reușească să ia maxim din acea experiență. Deci nu urmăresc să fac neapărat un spectacol, ci îmi propun ca ei să fie câștigați, şi atunci schimb tot timpul… când văd că reușesc să facă ceva, imediat vin cu altceva, iar provocarea crește și mai mult, tot mai mult, pentru că ei trebuie să fie pregătiți la noutate, să fie pregătiți dacă au de făcut o înlocuire, să fie foarte pregătiți pentru zilele în care trăim, în care toate lucrurile se fac foarte rapid. Să fie cât mai disponibili, să acționeze şi să își asume rapid, să nu fie stresați, să nu clacheze.
La Macbeth, cu o săptămână înainte de premiera anunțată, le-am schimbat radical viziunea, am venit cu scenariul în care am redus totul, dar ei au reacționat foarte pozitiv. Repet însă, dacă nu aș fi crezut că sunt pregătiți, nu făceam pasul ăsta, căci nu îmi păsa atât de mult de cum se vede din afară, ci îmi pasă foarte, foarte mult de ei şi, chiar dacă am venit acum la Bucureşti, mă voi întâlni în continuare cu studenții mei din Sibiu. Practic, atunci când merg să joc acolo, anunț din timp programul şi îmi țin modular şi orele la facultate o dată sau de două ori pe lună.
Până la urmă, ce te-a motivat ca, după mai bine de două decenii de activitate pline de satisfacţii în cadrul TNRS din Sibiu, să optezi pentru Naţionalul bucureştean?
Au fost mai multe motive, dar principalul a fost că acela că trebuia să-mi dau un refresh, să schimb ceva important, după ce mi-am dat stimuli interiori de ani de zile şi nu mai funcționau… doar plafonare, mecanicizare, cam asta vedeam în față. Am avut nevoie să schimb peisajul și să o iau de la zero, fiindcă, pur și simplu, nu mai puteam să continui așa. A mai fost, probabil, și vârsta, adică perspectiva că e tot mai apropiat finalul, când te gândești: ‘Măi, eu o să fiu împăcată când va veni sau voi rămâne cu amărăciunea unor decizii poate luate pe parcurs din comoditate sau frică?’.
Da, m-am întrebat asta şi cred că trebuie să o faci în mod onest, pentru că, altfel, e ușor să te îmbeţi cu apă rece și să zici: ‘Nu e decizia mea’. La Sibiu, într-adevăr, veneau regizori mari și era foarte comod, foarte ușor pentru un actor să stea și să-ți vină ei acolo, dar adevărul este că, uneori, când îți vine ușor, e bine, iar alteori nu e neapărat bine pentru tine ca artist. Dincolo de asta, eu am senzația că nu am timp de când m-am născut, adică, de când eram mică, simţeam că parcă aș face mai multe decât mi se dă să fac şi ăsta a fost un alt motiv ascuns pentru care m-am mutat, fiindcă la Sibiu, faci sau nu faci nimic, pentru că e un singur teatru și, efectiv, nu ai alte variante.
Profesional, eu sunt un om activ și când o să vină vremea să nu mai fiu activă, o să mă opresc, dar, până atunci, mi se pare că trebuie să găsesc un sens timpului care trece. De asta, posibilitatea participării la mai multe castinguri pentru film, de exemplu, a contat enorm în luarea hotărârii. La Sibiu am făcut foarte puțin și acolo, am mai zis asta, parcă debutez de fiecare dată, simt că niciodată nu fac ce aș putea cu adevărat să fac datorită nesiguranței, a faptului că nu mă simt suficient de liberă în domeniul respectiv din cauza lipsei de experiență, încât să fiu la un nivel care să fie acceptabil pentru mine, şi mă frustrează chestia asta.
În film, ai totuşi patru nominalizări şi două premii Gopo câştigate, dintre care unul chiar anul trecut, pentru rolul din Om-Câine, aşa că mai bine să vorbim de debutul tău în televiziune din toamna asta. Cum a fost experiența filmarilor la serialul Tătuțu’?
Am rămas super surprinsă și impresionată plăcut de cât de profesioniști sunt toți, adică, pentru mine, orice filmare este o bucurie, fiindcă toată lumea are grijă de tine şi, ca actor, te simți un răsfățat. Dincolo de faptul că sunt stresată eu de personaj, în relațiile cu oamenii mă simt ca în vacanță atunci când sunt la filmări. Mi-a plăcut foarte mult şi scenariul, că asta m-a convins, de fapt, și apoi am mai băgat câte un ochi pe la cadru și e filmat foarte bine, sunt regizori foarte profi.
Chiar mi-a plăcut foarte tare și sper să nu mă omoare prea curând, la personaj mă refer… atât îmi doresc, să mă mențină cât mai mult timp acolo. Fiind o poveste cu mafie, poliție, nu știu ce, şi neştiind încotro merge, toți actorii stăm cu frică… ne omoară sau ne omoară? La primele episoade primisem scenariul, dar, după aia, spre final, ne venea de pe o zi pe alta și răsuflam uşuraţi: ‘Na, am trecut!’.
Ai debutat ca regină la TNB şi poliţistă la TV, iar următorul tău proiect la Naţional este Proorocul Ilie, în regia lui Botond Nagy, după un text care s-ar putea să dea naştere la controverse, mai ales ţinând cont de polarizarea din societate. Care este opinia ta după primele lecturi?
Din punctul meu de vedere, reflectă foarte bine dezorientarea oamenilor simpli, dar și nevoia lor de a crede în ceva… iacătă, avem acum exemplul clar în realitate. În text e vorba de oameni care sunt în căutarea unei credințe, până la urmă, care ajung accidental să joace roluri biblice aproape din plictiseală, dar totul vine, de fapt, dintr-o nevoie interioară de a-și pune toate speranțele într-o idee, aceea că vor fi izbăviți, că va veni cineva care îi salvează, care le răscumpără păcatele.
E vorba de căutarea unui sens și de a fi cineva, deci da, abordează o temă mare, credința, înțeleasă de oameni mărunți. Va fi controversat dacă nu o să se vrea să se înțeleagă cu adevărat ideea, pentru că nu e un text blasfemic, din punctul meu de vedere, dar chiar deloc nu e. Credința este pentru toată lumea, pe nivelul fiecăruia de înțelegere. Sigur că fiind text colorat, foarte bine scris, are inclusiv părți comice, dar sunt şi părți scrise în versuri, care dau o distanță acceptabilă, iar mie mi se pare că reflectă exact realitatea în care trăim. Nu e de râs ce se întâmplă în zilele noastre cu noi, nu-i aşa? Poate ca, în propria lor viață, oamenii nu înțeleg atunci când sunt confruntați, findcă apare orgoliul și blochează tot, dar când văd prin altcineva la teatru mai degrabă pot înțelege și despre sine câte ceva… eu asta sper, de fapt.
» Interviu de IOAN BIG | Clin D’Oeil
Foto header: Florin Ghioca (Ofelia Popii în “Mary Stuart”, TNB, 2024)
