Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 26/12/2019
Clin D'oeil Viața Orașului

NICOLETA LEFTER : “Te duci la teatru ca să trăieşti clipa prezentă”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii NICOLETA LEFTER : “Te duci la teatru ca să trăieşti clipa prezentă” Share NICOLETA LEFTER : “Te duci la teatru ca să trăieşti clipa prezentă”


Între reprezentaţiile celor şase spectacole în care joacă la Teatrul Odeon a cărui actriţă este, Nicoleta Lefter trăieşte o a doua viaţă profesională pe scenele independente, în performance-uri pline de substanţă pe care, de cele mai multe ori, tot ea le concepe.

A fost “Nok! Nok!” în cadrul Programului de Arte Performative de la MNAC având trecerea în nefiinţă ca temă, am văzut-o în “An tan tina” la Point (o interpretare personală a “Falsului tratat de manipulare” al Anei Blandiana), a semnat spectacolul “Visând glasuri” destinat copiilor cu deficienţe de auz şi “Refracţie”, despre copiii cu autism, a pledat pro feminitate în “Aleargă” al Silviei Călin iar lista continuă.

Nicoleta Lefter, care a jucat în spectacole regizate de Radu Afrim la Ploieşti, Constanţa şi Bucureşti şi are în CV roluri în montări semnate de mari regizori precum Andrei Şerban, Alexandru Dabija sau Dragoş Galgoţiu, pare însă mult mai împăcată cu ea însăşi când iese din zona ei de confort şi are posibilitatea să se exprime şi în proiecte care o provoacă deopotrivă ca personalitate, talent şi convingeri personale.

Despre cum reuşeşte să balanseze cu discreţie, dar cu un incredibil talent cele două componente ale existenţei sale care se desfăşoară în faţa publicului, teatrul clasic şi performance-ul contemporan, am stat de vorbă cu remarcabila actriţă după una dintre puţinele reprezentaţii din 2019 ale “Urban GIF Show” – ce a avut premiera pe 22 noiembrie şi se va relua la Teatrelli în 21 şi 22 ianuarie -, performance-instalaţie singulară ce reprezintă unul dintre cele mai importante evenimente din arta performativă românească din anul care tocmai se încheie.

NICOLETA LEFTER : “Te duci la teatru ca să trăieşti clipa prezentă”

 FOTO: Andrei Gîndac

NICOLETA LEFTER : “Te duci la teatru ca să trăieşti clipa prezentă”

FOTO: Andrei Gîndac

Cum ai ajuns parte din “Urban GIF Show”, experienţa performativă ieşită din comun concepută de Florin Fieroiu?

N-am dat chiar un casting, pentru că nu m-a mai chemat Florin. Când am văzut castingul anunţat – Florin a scris la un moment dat pe Facebook că face casting -, i-am scris şi i-am spus că mi-ar plăcea şi mie să particip, chiar dacă nu ştiam nimic despre proiect, şi mi-a răspuns să mă înscriu, să-mi depun CV-ul şi… vom vedea. Trebuia să vin la nişte probe dar Florin şi Vlaicu făcuseră deja probe cu dansatori şi cred că şi cu alţi actori şi, până la urmă, n-a mai fost nevoie să vin la casting. E adevărat că eu mai lucrasem cu ei înainte şi în alte proiecte şi probabil de asta n-am mai participat la probe. Proiectul m-a interesat pentru că am fost atrasă de combinaţia asta de artişti, Florin Fieroiu, Cristina Milea [scenografă – n.r.], Golcea… cu Vlaicu mai făcusem un proiect, “Hikikomori” [instalaţia-performance concepută de Vlaicu Golcea expusă publicului la Kube Musette în septembrie 2017 – n.r.], am lucrat împreună foarte bine şi a ieşit un performance extrem de interesant. Decât să fac doar acelaşi fel de proiecte unul după altul, pe mine mă interesează mai mult să lucrez cu oameni diverşi care să aibă proiecte cât mai diferite faţă de ceea ce am eu la teatru, cu artişti cu care nu am posibilitatea să lucrez în mod frecvent.

În spectacol, tu eşti acea conştiinţă supraumană care observă cu detaşare viaţa oraşului. În realitate, Nicoleta Lefter, ţi-e frică de oraş sau găseşti că are poezie?

NICOLETA LEFTER : “Te duci la teatru ca să trăieşti clipa prezentă”

Mi-e frică de el. Mi-e frică de el pentru că mi-am dat seama că m-am schimbat foarte tare de când stau în Bucureşti. Nu mai ajung la mine. Pur şi simplu am senzaţia că fugăreala asta dintr-o parte în alta nu va umple niciodată sacul pe care tu vrei să-l umpli. Vrei mai mult, tot mai mult, şi plecând de la o chestie faină ajungi să te consumi şi să te îndepărtezi cumva de tine. Mi-e frică de oraş şi chiar spectacolul are o tentă depresivă, e destul de angoasant… ceea ce cred că face Bucureştiul din noi.

Spuneai odată că ţi-ai dori să pleci din Bucureşti. Straniu. Mulţi, mai ales din breasla ta, ar face orice ca să se întâmple tocmai invers.

Cred că am declarat asta pentru că eu venind dintr-un orăşel mic, din Galați, am fost mai apoi angajată la teatru la Constanţa, apoi la Brăila, după ce făcusem facultatea în Iaşi, iar lucrurile mi se păreau mai potolite acolo, în acele oraşe. Eu, ca artist, cred că eram mai împlinit. Aici, aşa cum ziceam, am senzaţia că mă îndepărtez de mine. Poate de asta declaram că vreau să plec, dar nu mai am cum s-o fac pentru că, între timp, fetiţa mea Alina a intrat la şcoală şi ea dictează în momentul ăsta.

“Nok! Nok!” N-o să te întreb dacă ţi-e frică de moarte ci dacă ea persistă şi cum se manifestă?

NICOLETA LEFTER : “Te duci la teatru ca să trăieşti clipa prezentă”

Dupa ce-am făcut performance-ul “Nok! Nok!” [adaptare liberă a cărţii “Anul gândirii magice” de Joan Didion, a avut premiera pe 10.02.2018 la MNAC – n.r.] m-am mai liniştit un pic 🙂 Am scos afară frica, au venit câteva sute de oameni să-l vadă şi, împărtăşind această frică, cred că s-a mai liniştit, s-a mai domolit, aşa. Ea există în continuare, dar cred că, în fond, e un lucru care ne preocupă pe toţi.

Dar ţi-e frică de cum mori sau de moartea în sine?

Interesantă întrebarea asta… Cred că de cum mor. Da, cred că asta mă sperie, că altfel ştiu într-un fel că vine, că-i acolo, că-i o chestie certă – nu ştiu unde am citit că e singurul lucru cert care ni se întâmplă -, şi ajungi să te obişnuieşti cu ideea.

Dar nu pot să mă obişnuiesc cu gândul că s-ar putea să mă îmbolnăvesc sau, nu ştiu, că s-ar putea să mă prindă nepregătită, adică îmi fac toate variantele de posibile morţi şi după ce identific una dintre ele zic ‘Aah, e OK, se poate rezolva asta’ pentru că ştiu cum se întâmplă, dar ştiu însă şi că moartea e extrem de surprinzătoare.

Asta cred că e o problemă a mea, că mi-e foarte frică să fiu surprinsă, şi cred că vine din profesie pentru că acolo tot timpul ai textul, ai personajul, ştii ce ai de făcut, iar în momentul în care sunt descoperită, nu am textul cuiva, nu am vorbele, nu sunt pregătită, nu am repetat, sunt surprinsă şi atunci mă sperie chestia asta de a mă surprinde ceva.

Nu-mi plac surprizele… deloc nu-mi plac surprizele.

Toate aceste anxietăţi nu au drept cauză însă, până la urmă, teama de necunoscut?

Ba da, cred că da. Ce-i ciudat e că nu aveam problema asta când eram mai mică. Cu cât înaintezi în vârstă cu atâta ţi-e mai teamă şi preiei tot felul de frici. Cred că multe vin şi din mediul ăsta, le preiei de pe Facebook, eşti permanent bombardat de informaţii… m-am gândit de exemplu cu ceva timp în urmă să-mi şterg contul de Facebook că dacă, Doamne fereşte, mor şi o să-mi apară în continuare profilul ăla acolo, şi aşa că mai bine să-l şterg că e nu ştiu cum, dacă mori, să-ti rămână profilul.

Ciudat ce fascinaţie au oamenii în direcţia asta… a murit de curând o colegă, actriţă la Sibiu, probabil ai auzit la ştiri, a fost călcată de o maşină, şi alţi colegi de acolo povesteau cu ceilalţi cu o morbiditate şi cu o plăcere de a detalia atât de mare că mă gândeam dacă totuşi e în regulă să fie aşa, adică cât de fucked-up am ajuns să fim într-un fel. Am ajuns să ne încărcăm şi din lucruri pe care n-ar trebui să le banalizăm.

Vorbind de oraş, e mişto că Vlaicu a băgat în spectacol sirena ambulanţei şi başii aceia care se aud pe dedesubt pentru că, într-adevăr, ajung să îţi rămână în minte.

Înainte, când stăteam în Iancului, nu auzeam ambulanţa atât de des dar acum parcă, de când stau în centru, am senzaţia că ambulanţa circulă aşa, ca taxiul, pe stradă. Oare câţi oameni mor într-o zi şi câţi au nevoie de salvare? Mi se pare că enorm de mulţi. Hai să trecem la lucruri mai vesele…

Bine, lăsăm fricile şi anxietăţile. Spune-mi ce te împacă cu tine însăţi, ce te… linişteşte?

Fetiţa mea care are 6 ani şi cumva ea este cea care mă reconfortează de fiecare dată. E plăcut să petreci timpul cu copiii. Şi, mai nou, am descoperit… serialele. Mă uit la Netflix şi îmi pare rău că nu mai apuc să mai citesc sau să pictez şi devin extrem de dependentă, rapid, de aşa ceva, fiindcă dacă nimeresc vreun serial bun nu mă las până nu-l văd până la capăt.

Da, ştiu că sună prost dar ce să fac? Bine, am şi avut foarte mult de lucru în ultima perioadă şi n-am mai avut timp de altceva. Abia aşteptam să ajung seara acasă, să mă bag în pat, să-mi pun un episod şi să fiu… happy :))

Vorbeam de “Nok! Nok!” dar îmi amintesc de “Urme de distrugere pe Marte” şi mă gândesc acum la “Aleargă” sau la “An tan tina”. În paralel cu activitatea ta la Odeon, a crescut cea din spaţiul performativ solo. Cum să interpretez asta, că teatrul clasic reprezintă pentru tine o formă de escapism, un refugiu din lumea reală, iar performance-ul, dimpotrivă, un soi de autoexorcizare?

NICOLETA LEFTER : “Te duci la teatru ca să trăieşti clipa prezentă”

“An tan tina”

Da, cred că da. Ai zis bine, e posibil să fie exact asta 🙂 Cam toate performance-urile le-am pornit de la cărţi. Am citit cărţi care m-au atras sau mi-au fost recomandate şi m-am apucat să le fac în ideea că nu poti să aştepţi ca actor sau artist – să aştepţi veşnic – sau cel puţin nu mai suntem în vremurile în care să se gândească un regizor la tine şi să vină să-ţi zică, de exemplu, ‘Nicoleta, uite, aş vrea să fac cu tine Antigona’, nu.

Nu mai trăim astfel de vremuri, adică nu cred că mai e nimeni atent la celălalt încât să ajungă să se gândească cum ai fi într-un rol sau să gândească un spectacol special pentru tine, şi atunci, să nu stau la cerşit… într-un fel, m-am apucat să-mi fac propriile mele spectacole, cu temele care m-au atras şi m-au interesat…. şi, important, majoritatea lor sunt teme pe care nu le abordez în teatru.

Am făcut de exemplu la Sibiu un spectacol, “Visând glasuri”, şi am lucrat cu doi copii de la Şcoala specială pentru Persoane cu Deficienţe de Auz Sibiu, pe care în teatrul de-aici nu l-aş fi făcut niciodată, în primul rând pentru că n-aş fi avut acces la nişte fonduri, n-aş fi putut să lucrez cu copiii, să îi iau de la şcoală, ori acolo mi s-a oferit şansa să fac spectacolul ăsta doar mergând la directorul teatrului de-acolo [Gong – n.r.], căruia i s-a părut interesant şi a acceptat.

Numele spectacolului vine de la cartea lui Oliver Sacks, “Văzând glasuri”, după care m-am inspirat. Eu aş fi vrut să-l păstrez chiar aşa pentru că am pornit de la carte însă fiind complicat cu drepturile de autor, cei de la teatru m-au sfătuit să îl schimb. Urmează ca în vara următoare să merg din nou acolo, să fac un alt spectacol, despre copiii cu dislexie.

Un performance solo prezintă riscul unui dezechilibru dintre sinceritatea aşteptată de la artist şi modul ‘actoricesc’ în care acesta comunică mesajele, mod ce poate crea impresia de artificial. De ce persişti totuşi să îţi asumi aceste riscuri cu regularitate?

Poţi să ţi le asumi în ideea că n-au cum să te judece prea tare pentru că eşti practic acoperit sub titulatura asta de ‘performance’, pentru că spui că aşa l-ai vrut tu. Chiar dacă îţi iese prost, aşa l-ai vrut tu. Sau poţi să-ţi asumi riscul, de multe ori, că vii cu bani de-acasă, faci performance-ul din fonduri personale. Şi că e posibil să nu ai public. Mi s-a întâmplat şi mie.

D exememplus, “An tan tina” a funcţionat foarte bine în deplasări, în cadrul festivalurilor, în ţară dar şi aici în Bucureşti, în Platforma de Teatru a Cristinei Modreanu, în One World şi în Undercloud, dar când l-am jucat la Point n-am avut public. E destul de dezamăgitor să vezi că publicul nu merge cu tine. Eu merg în continuare pentru că sunt totuşi nişte artişti care te apreciază şi când nu eşti înţeles de publicul larg găseşti totuşi la ei sprijin. Multe din performance-urile mele sunt adresate artiştilor, unei anumite categorii de public.

Cred că trăiesc într-o bulă, eu nu ştiu să fac teatru comercial.

Îi apreciez pe cei care fac şi de multe ori aş vrea să mă duc şi eu într-acolo căci se câştigă bine din teatrul commercial, dar deocamdată n-am resurse pentru asta. Aşa cum îmi place şi stand-up-ul dar nu sunt în stare, n-aş putea să fac. Mi-ar plăcea să fac dar nu pot.

Nu îi condamn pe cei care fac teatru comercial, e şi asta o zonă, se face destul de bine, dar am senzaţia că ar trebui să ne gândim un pic mai profund la lucruri, adică nu poţi tot timpul să joci în şuşe sau în… nici nu ştiu dacă mai există şuşe. Mai există şuşe?

Vorbind de oameni şi în primul rând de colegi, în mediul profesional, ai reţineri sau… frici?

 NICOLETA LEFTER : “Te duci la teatru ca să trăieşti clipa prezentă”

FOTO: Andrei Gîndac

Nu cred. Eu sunt destul de francă şi spun lucrurilor pe nume când mă deranjează ceva. Nu pot să mă prefac. Cred că ăsta-i stilul meu şi până acum a funcţionat. Legat de oameni, am început să am mai multă toleranţă şi empatie şi încerc să îi înţeleg.

Dacă au reacţionat într-un anumit moment destul de violent faţă de mine cu ceva, încerc să le găsesc scuze pentru că-mi dau seama că nu durează. Depindem atât de tare de ce mâncăm, de ce ne înconjoară, de ce facem, de ce trăim, încât nu cred că fondul omului e profund rău.

Ca să poţi fi sincer cu ceilalţi, presupun că mai întâi trebuie să fii sincer cu tine însuţi. Nicoleta, ce-ai schimba în tine dacă ţi-ar fi la îndemână să o faci?

Păi dacă ar fi să schimb în mine, aş deveni mai muncitoare căci nu mi se pare că sunt suficient de muncitoare, nu mi se pare că sunt suficient de corectă, îmi place foarte tare să bârfesc şi apoi regret că bârfesc şi aş schimba şi asta deşi am citit într-o carte că… bârfa ne-a ajutat pe noi ca specie să supravieţuim.

În “Sapiens” am citit asta, e scrisă de Yuval Noah Harari. Nu ştiu ce-aş mai schimba la mine, poate să fiu mai atentă cu cei din jur, să fiu mai profesionistă, că uneori am senzaţia că expediez lucrurile, nu stau suficient şi apoi îmi pare rău… iar societatea e foarte complicată.

Dacă nu schimbăm în noi lucruri, ce-am putea schimba în societate nu ştiu.

Eşti actriţă a Teatrului Odeon. Din cele şase piese în care joci în actuala stagiune, care este rolul tău favorit?

NICOLETA LEFTER : “Te duci la teatru ca să trăieşti clipa prezentă”

“Titanic Vals”. FOTO: Mihaela Marin

În momentul ăsta cel mai uşor mi-e de jucat şi chiar mă distrez în spectacol este Miza din “Titanic Vals” [regia îi aparţine lui Alexandru Dabija – n.r.], dar îmi place foarte tare Nina din “Pescăruşul” făcut de Andrei şi Andreea Grosu. După ce spectacolul se rodează nu mai… dacă până în premieră există repetiţiile astea şi zona de laborator şi eşti destul de prins acolo că acasă nu mai eşti foarte atent şi activ, până scoţi premiera trăieşti personajul ăla şi devii el cu totul, cumva.

După premieră începi să te detaşezi şi în momentul ăsta nu am vreun personaj clasic din cele pe care le joc la Odeon de care să fiu foarte ataşată, nu. Dar dacă mi s-ar oferi acum un rol şi aş începe repetiţiile, aş fi imediat extrem de ataşată şi aş vorbi foarte mult despre el.

Până la urmă, meseria asta de actor te face să devii superficial şi extrem de consumator. Consumi ca şi cum ai consuma o pungă de chipsuri și o cola, ambele cu o plăcere nebună şi-apoi ţi se face rău şi nu mai vrei să mai mănânci chipsuri o vreme.

Bine că te detaşezi şi nu vii să ne bântui în afara teatrului ca Domnişoara Christina. Apropo, care este stadiul acestui proiect?

“Domnişoara Christina” se lucrează acuma la unteatru, Iris Spiridon face regia şi noi sperăm să-l prezentăm în câteva săptămâni dar depindem foarte tare de producţie, de decor şi toate celelalte.

Care este starea teatrului românesc în momentul actual?

În momentul ăsta cred că stăm foarte prost în teatru, extrem de prost. Aşa cum dacă ai nevoie de muncitori, de un instalator, de cineva care să te ajute, ajungi să constaţi că nu mai avem mână de lucru.

Eu m-am confruntat cu chestia asta că aveam nevoie de un instalator pentru bloc, se spărsese o conductă şi ne-a fost foarte greu să ne sincronizăm toţi vecinii, să începem să căutăm, mă rog, n-am găsit… cam acelaşi lucru e şi în teatru.

În momentul acesta nu mai există directori de teatru care să se preocupe de actori, să-şi facă o strategie de stagiune, o strategie de ce texte ar trebui montate, să aibă o direcţie. Cred că suntem într-o derivă totală.

Eu sunt o actriţă care merge să vadă spectacolele colegilor şi am senzaţia că nu suntem foarte bine. Teatrul independent devine însă din ce în ce mai puternic şi cred că, în ceva timp, s-ar putea să fie o alternativă mult mai puternică decât teatrul de stat.

Dar de ce m-aş duce eu să văd o montare al unui text clasic la un teatru independent când ştiu din start că el este extrem de limitat de lipsa resurselor şi spectacolul va părea din acest punct de vedere… sărăcăcios?

NICOLETA LEFTER : “Te duci la teatru ca să trăieşti clipa prezentă”

Păi te duci la teatru să vezi decor, să vezi construcţii? Totuşi, dacă ai nevoie de zona asta, filmul bate de departe teatrul, că e o discrepanţă atât de mare între ele. Sau dacă ai nevoie de efecte speciale şi de ceva senzaţional găseşti totul pe… net.

Te duci la teatru ca să trăieşti clipa prezentă şi să fii acelaşi suflu cu interpreţii şi dacă ei sunt interpreţi foarte buni pot să-ţi creeze prin joc mediul ăsta de care ai nevoie.

Eu mă duc de multe ori la teatrul independent şi ştiu că e limitat ca decor deşi acum n-aş mai zice asta pentru că sunt câteva teatre, precum Centrul de Educaţie Replika, care trăieşte din fonduri şi are un scenograf foarte bun, Gabi Albu, care reuşeşte să facă din rahat bici.

Adică nouă ne-a construit la “Interior 0” [adaptarea cărţii Laviniei Branişte ce a avut premiera pe 10.09.2018 – n.r.] – e adevărat, după discuţii de săptămâni întregi că începusem deja repetiţiile şi ne gândeam care ar fi cadrul perfect şi am fi vrut să ne facă un lift transparent din sticlă, ceea ce ar fi fost dificil şi costisitor -, a făcut până la urmă o construcţie din cutii în care încap toate personajele pe care le joc eu, adică vreo 6, fiecare din ele având cate o chestie specifică… extrem de ingenios, ţine spectacolul în picioare, adică nu aveai nevoie de liftul ăla transparent sau de alte fiţe, că funcţionează şi din…cutie 🙂

Unele din rolurile şi performance-urile tale au un subtext aparte, de la “Falsul tratat de manipulare” al Anei Blandiana la “‘88/’89”. De ce avem nevoie de rememorarea unor episoade din istoria recentă când am putea privi, vorba ta, teatrul ca pe film, ca o formă de evadare din realitate?

NICOLETA LEFTER : “Te duci la teatru ca să trăieşti clipa prezentă”

Pentru că partea asta lipseşte din manualele noastre de istorie şi că, cel puţin Revoluţia, e unul dintre momentele importante ale istoriei noastre, că am avut în public la “An tan tina” elevi de liceu care mi-au zis că în afara poveştilor de-acasă ei habar n-au ce s-a întâmplat, habar n-aveau că nişte oameni au fost manipulaţi şi că au murit degeaba şi că nu poţi construi nimic dacă nu îţi ştii trecutul.

Şi, pentru că unii au o nostalgie a acelor vremuri, o nostalgie care te păcăleşte şi îţi dă senzaţia că era mai bine înainte, doar că nu era mai bine înainte… dar pentru asta trebuie să ştii de ce nu era bine înainte.

Şi eu am avut telefon cu cuplaj la Galaţi şi ştiu că era extrem de dificil, că aveam un verişor care venea să vorbească cu un unchi de-al lui din America şi tot timpul aveam problema asta, că vecinul asculta. Nu mai ştiu, chiar nu m-am interesat, oare numai noi aveam cuplaj sau aveau şi alte ţări comuniste? Că era o formă de control, de supraveghere, de urmărire, nu?

Revelionul “‘88/’89” am văzut cum ţi l-ai petrecut, la Ferestroika,  ca “soţie” a lui Şerban Pavlu în happening-ul teatral imersiv al Iuliei Rugină şi al Oanei Răsuceanu. Cum ţi-l vei petrece pe cel din viaţa… reală?

Destul de liniştit, nu am Revelioane sălbatice. O să mă duc la Sibiu şi o să stau cu familia. Dar îmi place ca de Revelion să-mi pun muzică italiană din anii ’80 spre ’90, muzica cu care am copilărit şi atunci asta-i cumva tradiţia.

Pe 17 ianuarie, de la orele 18:30 şi 20:00, la POINT, sunt programate două reprezentaţii a spectacolului Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Ţibuleac, al cărui concept îi aparţine Nicoletei Lefter, o radiografie imersivă a minţii şi sufletului unui adolescent tulburat de situaţiile-limită care îi jalonează prematur existenţa.

NICOLETA LEFTER : “Te duci la teatru ca să trăieşti clipa prezentă”

Interviu realizat de Ioan Big | 

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută