Centenarul Marilyn Monroe aduce la National Portrait Gallery o selecție impresionantă de fotografii, obiecte personale și lucrări de artă care reconstruiește realitatea din spatele mitului. Expoziția promite să readucă în prim-plan complexitatea vieții actriței și invită publicul să redescopere fața umană din spatele imaginii.
Între 4 iunie și 6 septembrie, National Portrait Gallery dedică centenarului Marilyn Monroe expoziția Marilyn Monroe: A Portrait, readucând în atenția publicului una dintre cele mai recognoscibile personalități ale secolului XX. Prezentând fotografii, obiecte personale, scenarii, ținute și lucrări semnate de artiști precum Andy Warhol, Pauline Boty sau Marlene Dumas, organizatorii încearcă să reconstruiască nu doar imaginea unui star de cinema, ci realitatea din spatele mitului.
La 100 de ani de la nașterea sa și după aproape 64 de ani de la momentul în care ne-a părăsit, actrița continuă să fie mai mult decât o simplă prezență pe ecran. O putem numi, astfel, un simbol Popular culture, o reprezentare a feminității americane și o expresie a contradicțiilor care au definit secolul trecut.
Povestea ei începe departe de strălucirea de la Hollywood. Marilyn Monroe s-a născut Norma Jeane Mortenson, pe 1 iunie 1926, în Los Angeles, într-un context familial complicat și instabil. Mama ei, Gladys Baker, suferea de schizofrenie, o boală care îi afecta capacitatea de a percepe realitatea, iar copilăria i-a fost marcată de abandon, sărăcie și mutări repetate între familii adoptive și centre de plasament.
La doar 16 ani, Norma Jeane s-a căsătorit cu James Dougherty pentru a evita întoarcerea la orfelinat. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când lucra într-o fabrică de aeronave, a fost descoperită de fotograful David Conover, care realiza imagini pentru a ridica moralul soldaților americani. Impresionat de prezența sa, Conover i-a propus să pozeze din nou, construind astfel un portofoliu pe care l-a prezentat agenției Blue Book Modeling.
Acolo, Emmeline Snively a convins-o să-și îndrepte părul și să-l decoloreze, asigurând-o că blondele obțin mai multe contracte: „A pornit cu mai puțin decât orice altă fată pe care am cunoscut-o vreodată, dar muncea mai mult decât toate. Voia să învețe și să devină cineva mai mult decât oricine am văzut în viața mea”.
Pe 24 august 1946, Norma Jeane a semnat primul contract cu 20th Century Fox, începând căutarea unui nou nume de scenă. Directorul studioului din acea perioadă, Ben Lyon, este cel care i-a sugerat să devină Marilyn Monroe: „A fost un efort de echipă. La acel moment, Lyon considera că existau prea multe moduri posibile de a pronunța numele de familie al soțului ei. El a venit cu Marilyn, de la Marilyn Miller, iar Monroe este numele de familie din partea mamei”, relatează biograful Donald Spoto.
Ascensiunea sa la Hollywood nu a fost însă rapidă și nici ușoară. La început a primit roluri minore, fiind selectată exclusiv datorită aspectului său fizic. Studiourile vedeau în ea arhetipul „blondei naive și seducătoare”, un stereotip foarte popular în cinematografia anilor ‘50. Marilyn a înțeles repede mecanismele industriei și a acceptat jocul, plănuind să depășească limitele tiparului mai târziu în carieră.
În volumul „Popular culture: modele, repere și practici contemporane”, Monica Spiridon scrie că starul aparține unui sistem simbolic care definește și conservă comportamente și valori percepute într-o societate ca fiind adecvate, personificând idealuri comunitare. Unele staruri devin cunoscute prin acceptarea și amplificarea procesului de tipizare, în timp ce altele o fac prin respingerea acestuia.
Marilyn este, ca mit mediatic, punctul de pornire al unui număr uriaș de produse culturale: „Un mit la care ne referim mult mai frecvent decât încercăm să ni-l explicăm, ca și când totul ar fi subînțeles. Imaginea sa reprezintă mitul în sensul vechi al termenului, de povestire menită să explice inexplicabilul sau de povești construite în jurul unor figuri exemplare (de zei sau eroi), care reflectă și legitimează anumite valori culturale”.
În același volum, scriitoarea descrie seria de stereotipuri feminine prin care Marilyn a trecut de-a lungul vieții pentru a ajunge la statutul de mit. La început, ea a fost încadrată în categoria dumb blonde, care a coincis cu o Americă încă aflată în epoca abundenței economice și a glorificării visului american: orice individ, indiferent de locul în care se naște, poate deveni o poveste de succes.
Primele sale roluri importante au venit în filme precum Niagara, Gentlemen Prefer Blondes și How to Marry a Millionaire, publicul fiind fascinat de contrastul dintre inocența și senzualitatea afișate pe ecran. În Gentlemen Prefer Blondes, scena în care interpretează piesa Diamonds Are a Girl’s Best Friend a intrat în istoria cinematografiei. Rochia roz, mănușile lungi, bijuteriile și coregrafia au devenit surse de inspirație pentru generații de artiști, printre care se numără Madonna, Christina Aguilera, Lady Gaga și Kylie Minogue. Actrița a creat, astfel, unul dintre cele mai puternice arhetipuri feminine ale secolului trecut: blonda seducătoare, aparent superficială, dar imposibil de ignorat.
În contextul anilor ‘50, succesul femeilor nu era apreciat în mod obișnuit pentru muncă, talent sau inteligență (chiar dacă Marilyn le avea pe toate), fiind adesea redus la aspectul fizic. Din această cauză, studiourile îi ofereau roluri repetitive, iar presa era mult mai interesată de viața ei personală decât de ceea ce prezenta pe marele ecran.
Deși citea foarte mult, era pasionată de literatură și își dorea să deschidă un studio de producție (lucru pe care îl face în 1954), aceasta era adesea subestimată din punct de vedere intelectual. Astfel, într-o perioadă în care Hollywood-ul controla aproape fiecare detaliu din viața publică și personală a vedetelor, ea a avut curajul să se opună, să conteste stereotipurile și să își găsească propriul drum într-o societate profund patriarhală.
Tot în 1954 părăsește temporar Hollywood-ul pentru a se muta la New York, unde studiază la prestigiosul Actors Studio sub îndrumarea lui Lee Strasberg. Chiar dacă gestul a fost privit cu scepticism de industrie, pentru Marilyn a reprezentat o încercare de reinventare artistică. Ea își dorea să demonstreze că nu era doar un simbol erotic, ci o actriță capabilă de roluri complexe.
Această ambiție s-a văzut în filme precum Bus Stop și The Misfits, unde a interpretat personaje marcate de singurătate și fragilitate, aflate în căutarea fericirii într-o lume dominată de iluzii.
Relația cu Arthur Miller a fost văzută inițial ca un semn că Marilyn reușise să depășească imaginea superficială construită de Hollywood. În spatele aparițiilor publice, actrița se confrunta însă cu anxietate, insomnie și dependență de medicamente, trăind constant cu teama de eșec și abandon. Întârzia frecvent la filmări, avea dificultăți de concentrare și trecea prin episoade severe de depresie, în timp ce industria care o transformase într-un simbol global devenea din ce în ce mai puțin tolerantă.
În același timp, fiind una dintre cele mai fotografiate femei din lume, numele Marilyn Monroe se transformase într-un brand în sine. Chipul ei a devenit aproape omniprezent: reviste, reclame, afișe, lucrări de artă. Andy Warhol a dus și mai departe impersonalizarea imaginii actriței, golind-o de conținut, standardizând-o și transformând-o într-un tipar refolosibil, care arată obsesia societății pentru celebritate. Moartea sa, pe 5 august 1962, la doar 36 de ani, a alimentat și mai mult legenda.
Centenarul vine într-un moment în care cultura contemporană încearcă să reevalueze figurile feminine ale trecutului. Astăzi, Marilyn este analizată ca victimă a misoginismului din industria divertismentului, fiind recunoscută ca una dintre primele vedete care au încercat să-și controleze cariera într-un sistem dominat de bărbați. Inteligentă, ambițioasă și foarte conștientă de imaginea sa publică, ea rămâne o figură complexă, imposibil de redus la un singur clișeu.
Citește mai multe articole din LIFESTYLE.
