Afișele lui Toulouse-Lautrec au ajuns pe zidurile Parisului într-o vreme în care strada începea să capete rolul unei galerii în aer liber.
La 125 de ani de la moartea artistului, posterele pentru Moulin Rouge, portretele dansatoarelor din Montmartre și pasiunea lui pentru meniuri și cocktailuri conturează silueta unui pionier al culturii Pop, cu mult înainte ca termenul să existe.
Henri de Toulouse-Lautrec, 1894 | foto – Paul Sescau
Într-o mare măsură, rădăcinile culturii Pop contemporane se pot identifica în Parisul de acum 150 de ani, unde conceptele de advertising şi marketing au început să-şi găsească tot mai frecvent declinări concrete în varii forme de expresie incitante pentru publicul larg. La finele secolului XIX, metropola, aflată într-o creştere rapidă de populaţie datorită industrializării, devenise epicentrul creativităţii şi spiritului inovativ, deopotrivă în artă, design, tehnologie şi comerţ.
În acea „belle époque”, în paralel cu prima expoziţie a Impresioniştilor, deschiderea celor dintâi cinematografe cu filmele lui Lumière sau premiera operei Carmen, au avut loc, de asemenea, faimoasele Expoziţii Universale, oamenii au putut vizita în premieră Turnul Eiffel, dar şi Galeriile Lafayette, s-a introdus obligativitatea utilizării pubelelor şi marile bulevarde au fost iluminate electric, bărbaţii au avut parte de primele curse oficiale auto-moto, iar femeile au fost acceptate, în sfârşit, la Şcoala Naţională de Arte Frumoase.
Au Moulin Rouge
Bucuria de a trăi ce a caracterizat La Belle Époque, cel puţin până în 1900, s-a reflectat în peisajul social efervescent, al cărui simbol a devenit cartierul Montmartre, cu ale sale cafenele, bordeluri şi cabarete (primul, Le Chat Noir, s-a deschis în 1881), devenit o sursă constantă de interes şi inspiraţie pentru artiştii din avangardă, datorită mixului deseori repulsiv, dar fascinant, dintre strălucirea creată de luminile scenei şi vieţile care se consumau dramatic în culise.
Unul dintre aceştia era Henri de Toulouse-Lautrec (1864-1901), de la a cărui moarte, pe 9 septembrie, se împlinesc 125 de ani, artist post-Impresionist neaparţinând vreunei şcoli anume, care, prin tehnicile şi mediile pop(ulare) folosite şi, de asemenea, prin diversitatea faunei umane pe care a reprezentat-o în lucrările sale, de la dansatoare în vogă la dandy cu aer boem, poate fi considerat unul dintre cei mai importanţi pionieri Pop culture, plasat temporal cu ale sale celebre afişe pentru Moulin Rouge, din 1889, între Édouard Manet şi al său Un bar aux Folies Bergère (1881/82) şi Alphonse Mucha, ce avea să facă senzaţie cu posterul Sarah Bernhardt abia în ianuarie 1895.
Înainte de Belle Époque (1871-1914), tendinţa în Europa era aceea de a crea artă pentru un public nobil și, ca atare, o mare parte din aceasta era inaccesibilă claselor inferioare, deopotrivă în sens economic și pragmatic, numai că înmulţirea „oamenilor muncii” a generat nevoia de o nouă formă de exprimare populară creativă, ce avea să fie satisfăcută de extinderea în Montmartre a entertainment-ului destinat lor.
Această schimbare defineşte esenţa operei lui Toulouse-Lautrec, a cărui artă se adresa unui nou tip de receptor, deşi el s-a născut aristocrat şi, dacă i-ar fi supravieţuit părintelui său, ar fi moştenit titlul de conte.
La fel de interesant e faptul că, tânărul cu aspect diform (ajuns la înălţimea de 1,52, picioarele au încetat să-i mai crească) a făcut cunoştinţă cu avangarda artistică grație studiilor în tradiţie academică, sub îndrumarea pictorilor Léon Bonnat și Fernand Cormon. Studioul primului, fiind situat în Montmartre, i-a facilitat pătrunderea încă de la 18 ani în mediul în care avea să trăiască și să lucreze mare parte a carierei sale, iar Cormon și-a încurajat studenții să exploreze împrejurimile în căutare de teme, astfel încât, în acea perioadă, Lautrec a început să picteze viața de cafenea și bordel, cea dintâi reprezentare a unei prostituate semnând-o în 1882, la numai 18 ani.
Toulouse-Lautrec a început să expună cu regularitate din 1885, iar primul spaţiu a fost cabaretul cântărețului și compozitorului Aristide Bruant, inventatorul stilului chanson réaliste (făcut celebru de Edith Piaf), care i-a servit şi de model, la fel ca iubita sa vremelnică, pictoriţa Suzanne Valadon (interpretată în Biopic-ul Lautrec, din 1998, de către Elsa Zylberstein), care tocmai se despărţise de compozitorul Erik Satie.
De altfel, în decursul anilor ce vor urma, portretizările artiștilor din Montmartre realizate de Lautrec i-au transformat pe mulţi dintre „subiecţii” săi în vedete internaționale și, pentru prima dată, au ridicat mediul publicitar la rang de artă. Artista de cabaret Yvette Guilbert, dansatoarele Jane Avril şi Louise Weber (La Goulue), imortalizate în arta posterelor lui Lautrec, au dobândit un plus considerabil de notorietate datorită acestora, iar inserarea în programul Théâtre de l’Œuvre şi în afişul Le Danse mauresque al portretului bunului său prieten, Oscar Wilde, a reprezentat un gest de revoltă notabil faţă de cenzura la care era supus scriitorul în Anglia.
Înțelegerea instinctivă a conceptului de celebritate și estomparea graniţei dintre creaţia comercială și arta plastică prefigurează mișcarea Pop Art și, în special, opera lui Andy Warhol, mai ales că, tot pe la mijlocul anilor 1880, artistul se apucă inclusiv de realizat ilustraţii pentru publicaţia Le rire.
Pentru a înţelege această cimentare a relaţiei dintre artist şi publicul de masă, trebuie să ne reamintim că venirea lui Lautrec la Paris a coincis cu una dintre cele mai interesante perioade din istoria gravurii occidentale, Jules Cherét, „părintele poster-ului”, revoluționând modul de utilizare a culorii în acest mediu prin aducerea în oraş a primelor prese de tipărit litografice de mari dimensiuni.
Artiștii avangardiști au adoptat rapid noua tehnologie, declanșând un boom al colecționării de artă pe acest tip de suport, plus că, în același timp, relaxarea legislaţiei ce restricționa afișarea materialelor de promovare a permis noii generații de manageri de localuri să transforme această formă de expresie într-un vehicul publicitar, convertind străzile într-o adevărată galerie de artă.
Practic, în 1891, primul afiș ieșit din comun al lui Toulouse-Lautrec, Moulin Rouge: La Goulue, distribuit într-o mie de exemplare, a declanșat o veritabilă frenezie, iar expozițiile de postere, revistele și comercianții au proliferat. De exemplu, editorul parizian Sagot avea listate în catalogul său 2200 de postere diferite!
Jose Ferrer (Toulouse-Lautrec) în Moulin Rouge, 1952
John Leguizamo (Toulouse-Lautrec) în Moulin Rouge, 2001
Dincolo însă de pictură, Lautrec – memorabil întrupat de John Leguizamo în Moulin Rouge!, musical-ul din 2001 al inconoclastului Baz Luhrmann – rămâne în istoria Pop culture şi ca un spirit inovator în arta gătitului, fiindcă aceste componente se împleteau frecvent în petreceri memorabile (precum cea de la Natansons, din februarie 1895), pentru care concepea meniul, inclusiv ca formulă grafică de prezentare, gătea şi crea cocktailuri.
De altfel, alcoolicul artist, care, din cauza handicapului fizic, era mereu însoţit de un baston… umplut în interior cu băutură, la propriu, este creatorul faimosului cocktail Tremblement de terre (Cutremurul), alcătuit din jumătate absint şi jumătate coniac. Postum, în 1930, colecţia artistului de reţete a fost publicată de criticul culinar şi executorul testamentar al lui Lautrec, Maurice Joyant, în volumul La Cuisine de Monsieur Momo, célibataire, considerată a fi prima carte de gătit având un artist ca autor.
Cu mult timp înainte ca Pop Art şi Poster Art sau mixologia şi artele culinare să intre în vocabularul creativ curent, Toulouse-Lautrec a intuit că vedetele pe care le promova prin arta sa, din proprie dorinţă sau la comandă, puteau fi folosite, la rândul lor, pentru a spori popularitatea altor produse sau servicii şi – la fel ca multitudinea de parteneriate de brand ce par acum banale – a conştientizat că publicul larg va fi influențat de alegerile acestora.
De la Belle Époque a lui Lautrec avea să treacă mai bine de jumătate de secol până la revoluţia adusă de televiziune, cu vârful Pop reprezentat de Warhol & Co. şi apoi încă pe atât, până la cea digitală asociată „democraţiei” artistice de tip Tik Tok… dar astea sunt alte file din povestea Pop culture.
Text de IOAN BIG | Artă&Cultură
