Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 15/10/2022
Clin D'oeil Zile si Nopti Artă & Cultură / Teatru

CLIN D’OEIL | RALUCA APRODU: “Mă bazez foarte mult pe instinct și pe ce simt”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | RALUCA APRODU: “Mă bazez foarte mult pe instinct și pe ce simt” Share CLIN D’OEIL | RALUCA APRODU: “Mă bazez foarte mult pe instinct și pe ce simt”
Raluca Aprodu


RALUCA APRODU: “Mă bazez foarte mult pe instinct și pe ce simt” 

Într-o vreme ce pare acum îndepărtată datorită intermezzo-ului pandemic, în care strălucea deja ca Ilona și, mai apoi, Maşa în montările lui Radu Afrim, Pădurea spânzuraţilor şi Trei surori, împlinită ca actriță de prim-plan al Naționalului bucureștean, validare mai mult decât suficientă a talentului ei performativ, RALUCA APRODU a continuat, totuși… să caute. 

Dintre textele pe care a ajuns să le citească, unul s-a lipit de sufletul ei într-o asemenea măsură încât l-a tradus chiar ea și, peste ani, l-a transformat împreună cu regizorul Cristi Juncu, cel care i-l propusese, într-un must see a stagiunii actuale, Fete şi băieţi , la Teatrul ACT

Despre conținutul copleșitoarei drame – concepută de scriitorul britanic Dennis Kelly pentru un singur performer -, nu se pot da detalii fără a-i frustra pe cei care vor ajunge să trăiască experiența pe viu, dar e o certitudine faptul că niciun spectator nu va rămâne indiferent emoțional la intensa poveste și la modul realmente captivant în care aceasta este spusă de către Raluca Aprodu, și, drept urmare, era firesc să încercăm să ne lămurim cum s-a născut acest spectacol imersiv foarte personal. 

Am fost curioși, de asemenea, să aflăm de la tânăra actriță cum se raportează la Dora, terorista idealistă pe care o interpretează în mult aşteptatul spectacol Cei drepţi de la TNB, adaptarea piesei lui Albert Camus, Les Justes, în viziunea regizorală a lui Mihai Măniuțiu, din perspectiva faptului că, deși de o factură radical diferită, suntem expuși în esență tot unei istorii violente cu… “fete și băieți”. 

Raluca Aprodu

RALUCA APRODU Foto: Sabina Costinel

 

Raluca, cum s-ar defini piesa Fete și băieți din punctul tău de vedere?

Dacă zic cuvântul „necesar” – un text necesar, un spectacol necesar – poate părea foarte vag, dar spun asta pentru că oamenii au nevoie să fie martori, de multe ori, la o expresie a ceea ce au trăit ei, fără ca neapărat să li se întâmple lor. 

Cred foarte tare în chestia asta, că oamenii au nevoie de o validare exterioară, iar Fete și băieți mi se pare o validare exterioară sănătoasă a ceea ce au trăit ei, indiferent că sunt femei sau bărbați, în relația de cuplu, în relația de familie, în relația cu copiii, în relația cu meseriile pe care le au. 

Spectacolul ăsta – așa a fost scris – trece prin viața unui om, cu anumite întâmplări, prin care sunt convinsă că este imposibil ca cineva să nu fi trecut într-un fel sau altul și, nu vreau să fiu arogantă, dar cred că, de multe ori, prin unele care se povestesc în acest spectacol… chiar mot-a-mot. 

De aceea spun că este necesar. Și sunt absolut convinsă că nu există posibilitatea ca cineva să plece de la spectacolul ăsta fără să aibă cel puțin câteva minute, ca să nu zic mai multe, de identificare cu povestea și să se liniștească, dintr-un punct de vedere.

 

Ai primit textul de la Cristi Juncu în 2018 și ai rezonat cu el imediat. Au trecut însă patru ani până la premieră. Ce te-a făcut să îți menții obstinația în a-l vedea materializat?

E foarte simplu. Sunt un om care mă bazez foarte mult pe instinct și pe ce simt. 

A durat patru ani pentru că, în primul rând, timp de doi ani a fost pandemia care ne-a dat cu totul planurile peste cap în orice direcție, și, doi la mână, sunt un om foarte determinat și foarte sigur pe mine când vine vorba de ceea ce îmi doresc. 

În momentul în care am zis că textul ăsta trebuie să îl fac, nu exista posibilitatea să nu îl fac, chit că îl jucam o singură dată. ‘This is who I am’, așa funcționează la mine lucrurile.

 

Doar că motivația se putea dilua datorită contextului, noile roluri din producţiile TNB, de exemplu… 

Nu se putea dilua. Este imposibil. Identitatea mea nu are legătură cu lucrurile pe care le fac sau cu lucrurile care mi se întâmplă. Eu sunt eu, Raluca Aprodu, sunt eu, actrița de la TNB, şi sunt eu, artista – deși e un cuvânt puţin cam pretențios -, care am o grămadă de alte dorințe vizavi de expresia mea artistică, iar ele funcționează în paralel. Una nu o influențează pe alta, poate cel mult să o susțină şi nu las în niciun caz să o afecteze. 

Deci este imposibil ca eu să… mă pun la somn, ca să zic așa.  

raluca aprodu

Fete și băieți (Teatrul ACT)

 

Spuneai că senzația ta a fost, încă de la bun început, că trebuie să spui povestea asta, Fete și băieți. Acum, după primele contacte cu publicul, îți e mai clar de ce ai avut această senzație?

Nu. Îmi este la fel de limpede pe cât mi-era atunci. Ce am fost însă șocată să descopăr este că nu a fost nici pe departe ce mă așteptam vizavi de interpretarea mea actoricească în zona de presiune a unui one-woman show. Foarte multă lume mă întreabă chestia asta și eu nu știu cum să o explic, pentru că mi-e foarte greu. 

Fete și băieți nu e un performance, e un spectacol, iar eu nu văd această experiență artistică precum un one-woman show.

Eu nu am simțit că am ceva de demonstrat. Îmi este foarte ușor să mă dau pe mine la o parte. În momentul în care deschid cortinele alea se întâmplă ceva… Vezi? Nu pot să explic, e foarte greu. 

Am avut spectacole, nu foarte multe, în care am avut neașteptat de multe reacții şi am avut spectacole în care nu am avut reacții, dar nu au influențat cu nimic părerea mea despre spectacolul ăsta. Adică eu nu îl privesc ca pe un one-woman show, nu îl privesc ca o etapă a carierei mele. 

Şi dacă era în două personaje, sau în trei, sau în patru, tot l-aș fi făcut. Faptul că eram doar eu m-a încurcat un pic la început, în 2018-2019, când încă vorbeam cu Cristi [Juncu] de posibilitatea de a-l face atunci – dar, între timp, a venit pandemia – şi recunosc faptul că atunci mă gândeam:

Off! Dar n-aș fi vrut să fie un „one-woman show”!’. Nu a fost ceva ce eu mi-am dorit, ca actriță, niciodată, dar dacă a venit în forma asta, a trebuit să o accept așa. Dacă era în două personaje, ar fi fost mai bine.

 

Am o întrebare pe care ți-o adresez nu ca actriță, ci ca traducătoare a textului, alături de Cristi Juncu. Există o replică undeva, în cadrul spectacolului, care, în original, este: ‘We didn’t create society for men, we created it to stop men’. În versiunea românească, ai înlocuit “stop” cu „încetinește”. De ce?

Aici am vorbit foarte, foarte mult cu Cristi și pentru noi – amândoi, cumva, avem aceleași păreri – a fost foarte important, din cauza sau datorită vremurilor pe care le trăim și curentelor mai mult sau mai puțin înțelese, să fim cât se poate de puțin invazivi și agresivi sau radicali. 

Nu ne interesează pe niciunul zona asta… sub nicio formă. Nu o negăm, nu avem o părere negativă despre ea, dar nu este forma noastră artistică de exprimare. Ni s-a părut că, în română, a termina spectacolul cu replica “să oprim bărbații” era o chestie foarte agresivă și total neadevărată. 

Ne-am gândit foarte mult şi “a-i încetini un pic” mi se pare o zonă mult mai adevărată pentru noi, pentru că viața nu e în alb-negru și când intervine acest alb-negru este absolut distructiv pentru ambele părți.

Raluca Aprodu

 

Fete și băieți, în esență, cel puțin în percepția mea, ne vorbeşte despre temerile şi anxietăţile care ne macină. Poate fi conștientizarea fricilor noastre un antidot sau e doar un paliativ?

Foarte frumoasă întrebare… dar o să mă iau după ce ai spus la început, fiindcă e interesant. 

Eu consider că textul Fete și băieți e despre curaj, nu despre frică. Și aici o să mă aduc iar pe mine [în discuţie], că, până la urmă, n-am cum altfel. Este o calitate la mine și, în anumite situații, a fost și un defect: pentru mine, ca structură umană, tot timpul curiozitatea a fost mai mare decât frica. 

Îmi este frică, da – tuturor ne e frică și e absolut normal, pentru că frica aia ne oprește să ne băgăm degetele în priză când suntem mici -, dar curiozitatea mea în fața vieții a fost întotdeauna mai mare decât frica. 

Eu, Raluca Aprodu, cred că spectacolul ăsta este strict despre curaj. În niciun caz despre frică. Doar expune momentele de slăbiciune ale unui om și, până la urmă, cu frica aia de mână, trebuie să faci pasul mai departe. Cred că despre asta e vorba. 

 

Dar este suficientă curiozitatea pentru a atenua sau elimina sursele fricii?

Să elimine, nu! Nu este suficient. Sub nicio formă. 

Cred că este un început bun să ți le accepți și să le integrezi în persoana ta. Nu prea folosesc cuvintele astea mari – să ți le “vindeci” sau ți le “rezolvi” – pentru că nu cred în ele, dar cred în integrarea zonelor astea mai puțin eroice din noi. 

Cred că nu trebuie date la o parte, nu trebuie să ne fie rușine de ele, nu trebuie să părem că suntem altceva, ba dimpotrivă, trebuie integrate, acceptate și, cumva – asta e o metaforă frumoasă -, cu ele de mână să faci pasul mai departe. Frică ne va fi întotdeauna. 

Este un proces îngrozitor de greu, pentru că toți vrem să credem că suntem mai mult decât suntem în anumite situaţii, sau că putem mai mult, sau că trebuie să fie altfel… acest “altfel” care apare întotdeauna, dar cred că este un proces – pentru mine, cel puţin – inevitabil, dacă vrei să-ţi trăieşti viața într-un anumit mod. Pentru alții însă… poate total neinteresant.

Raluca Aprodu

Fete și băieți (Teatrul ACT)

 

De curaj e vorba, în cazul tău, inclusiv în asumarea acestui demers, unul riscant dacă ne gândim la faptul că e un spectacol în care nu ești decât tu și publicul…

Vezi, nu sunt de acord! Nu mi-a părut deloc riscant. Riscant față de ce? Dacă aș fi avut ceva de demonstrat, poate! Nu e nimic riscant, că nu operez pe creier și în mâinile mele nu stau viețile unor oameni. Publicul este liber să simtă, să accepte, să primească, să se revolte, așa cum vrea el! 

Îmi respect publicul, îl iubesc și evident că-mi iau iubirea lui cu o sete extraordinară – este minunat când citesc mesajele pe care le primesc în urma spectacolului ăstuia -, dar niciodată nu o să fac meseria asta în funcție de răspunsul pe care îl primesc. 

Dacă am decis să îl scot la public, este clar că eu însămi mi l-am validat – împreună cu regizorul cu care lucrez – în legătură cu ceea ce îmi doresc eu să exprim, înţelegi? Nu cred că am riscat nimic.

 

Asta înseamnă că, în modul tău foarte personal de a te raporta la profesie, nu-și găsește locul ideea de eșec…

Nu! Nu există pentru mine eșec profesional, dar există eșec personal care se poate transforma şi în eșec profesional. 

Nu cred că există eșec profesional decât în momentul în care, într-adevăr, ceva depinde doar de tine și tu nu depui efortul necesar pentru a-l susține cu putințele și performanțele de care eşti capabil. 

Până la urmă, eu nu pot să fiu altceva decât sunt. Atâta pot, în modul cel mai frumos. Dacă știu că atât am putut și am făcut tot ce ține de mine… nu are cum să vină nici Maria, nici Ion, să-mi spună mie că nu e suficient. Nu are cum. Să facă Maria și Ion mai bine.

raluca aprodu

 

Nu te întreb despre cum ai compus rolul din Fete şi băieţi, dată fiind rezonanța ta cu piesa, dar mă interesează ‘des-compunerea’ rolului. Ce se întâmplă cu tine în primele cinci minute după ce ieşi din scenă?

Deși este un spectacol în care mai mult se vorbește, este foarte epuizant pentru mine, extraordinar de epuizant fizic și extrordinar de epuizant emoțional, pentru că sunt o actriță extrem de intuitivă dar, în același timp, sunt extrem de prezentă și atunci, automat, eu captez și emoția publicului, captez și reacția, iar aici totul e foarte mult, și pentru mine, și pentru public. Foarte mult în sensul bun, foarte mult în sensul relaxant, foarte mult în sensul emoțional, foarte mult în sensul cognitiv… deci este un spectacol cu emoție. Multă, din toate. Hai să spunem intens, e un cuvânt mai bun, este un spectacol intens. 

Mi-am dat seama de la prima reprezentație că, referitor la oamenii care vin să mă felicite după aceea, fie că sunt prieteni, cunoscuți sau chiar străini, o să fie altfel decât la alte spectacole și asta este minunat, pentru că oamenii au foarte multă nevoie să stea cu ei înşişi imediat după spectacolul ăsta, când nu ne vine să ne luăm în brațe, să ne felicităm în gura mare. 

La fel sunt și eu, îmi ia cam jumătate de oră să mă scutur, recunosc, cam 30-40 de minute, ca să mi se regleze sistemul nervos… deci mai mult de cinci minute. Dar tot timpul, după aceea, am fost foarte recunoscătoare, ăsta cred că e cuvântul.

Nu pot să zic că am fost fericită sau bucuroasă tot timpul, după spectacol, dar am acces la recunoștință într-un mod extraordinar după spectacolul ăsta. Am recunoștința că există în viața mea, că mi-am ales eu, că așa e meseria, că s-a întâmplat întâlnirea cu Cristi Juncu… am acces la recunoștință. Wow, ce mișto că în viața mea să am acces la așa ceva! 

Aș vrea să mai menționez aici că, deși spectacolul înseamnă să fiu eu singură pe o scenă timp de o oră și jumătate, real eu nu mă simt singură niciodată, iar asta se datorează celor de la Teatrul Act pe care abia aștept să-i văd… înainte și după fiecare spectacol. Și vreau să le mulțumesc pentru asta lui Alex, Radu, Adi și Tianei, pentru felul în care m-au primit și pentru implicarea lor. Și pentru ajutorul Cristinei Milea. Fără ei, spectacolul ăsta nu exista. Par cuvinte mari, dar nu sunt.

Deci uite încă un exemplu de ce simt recunoștință la finalul fiecarui spectacol. Pentru că întâlnirile cu  oameni pe sufletul tău sunt mai importante ca orice. 

Raluca Aprodu

Fete și băieți (Teatrul ACT)

 

Apropo întâlnirea cu Cristi Juncu… limbajul performativ pe care îl folosești, inclusiv cel nonverbal, l-ai definit singură, ca parte a rolului, sau l-ai conceput împreună cu Cristi?

Repetițiile la spectacolul ăsta au fost foarte speciale. Cumva, fără să vorbim, și eu și Cristi îl vedeam cu ochii minții la fel. Noi n-am avut nevoie să ne convingem reciproc de ceva. 

Prima regulă, care e foarte enervantă pentru cine a făcut un „one-man” sau „one-woman show”, este… ‘Învață textul!’. Acolo, un regizor nu te poate ajuta. Se poate începe lucrul la personaj sau la spectacol abia în momentul în care tu înveți textul acela, ori ăsta este un proces foarte dificil, pentru că nu ai partener și e ca un fel de toceală din școală – iată și ceva “traume” din copilărie, din liceu -, în care nu ai ce să te gândești la rol, trebuie doar să tocești, să înveți textul ăla ca pe Tatăl Nostru

Ei bine, în procesul ăsta – pe care l-am făcut singură pentru că, din bunul meu simț, nu aveam de ce să îl deranjez pe Cristi Juncu să mă vadă învățând o poezie -, deja se întâmpla ceva cu mine. Oricât de “alb” – cum spunem noi, actorii – voiam să îl învăț, oricât de bâra-bâra, era imposibil și, cumva, înainte să încep repetițiile cu Juncu, textul deja începuse să își facă un schelet… pentru că el trăiește prin cuvinte fiind atât de bine scris. 

Cred că prima repetiție, de fapt, primul lucru la rol, a fost chiar momentul în care eu cu Juncu am început să îl traducem împreună. De acolo, cumva, stând ore și traducând la calculator, deja rolul începuse să se construiască. Ca proces de construcție a unui personaj, a fost foarte diferit de tot ce am trăit… el s-a născut singur, în felul acesta foarte ciudat. 

Bine, am avut-o pe Mihaela Velicu. M-aș minți să spun că l-am învățat singură, l-am învățat cu ea… mare, mare datorie mi-am creat, pentru că a avut o răbdare extraordinară. Dorindu-mi foarte mult să fie la virgulă, nervii pe care-i aveam când ratam un cuvânt a trebuit să-i suporte ea. Mihaela Velicu a fost acolo, cu toată dedicarea.

 

La un moment dat, spuneai că ‘nu este un drum bătătorit pe care tu, ca tânără actriţă, să îl urmezi punctual ca să ajungi la un anumit nivel. Este un experiment continuu. Eu, cel puţin, orbecăiesc.’. Nu prea înţeleg.. Poți să-mi explici cum „orbecăi”, atâta vreme cât ai în toamna asta spectacole impresionante precum Fete și băieți la Teatrul ACT şi Cei drepți la TNB?

Păi, “orbecăiesc” în felul următor… Fete și băieți este un proiect personal, pe care l-am făcut din dorința mea, dar eu, fiind angajată [la TNB], nu știu ce urmează, nu știu ce proiecte vor veni. Fiecare experiență e diferită. Sunt experiențe care mă fac să cresc, ca actriță, sunt experiențe care doar îmi validează ce am învățat până acum şi au fost și experiențe peste care am trecut mai greu și pe care nu mi-aș fi dorit să le am neapărat. 

Cred real în meseria mea, sau felul în care îmi fac eu meseria, că ea merge în paralel cu “orbecăiala” Ralucăi Aprodu din viața ei personală… personală însemnând tot ceea ce înseamnă când ies pe scenă.

Eu sunt un om curios și absolut sigur îți spun că viața mi-a demonstrat că planurile mele de acasă nu s-au potrivit întotdeauna, spre deloc, cu cele din târg și că atunci când mi s-au închis anumite uși și m-am dat cu fundul de pământ că nu s-au întâmplat, s-au deschis altele. 

Și atunci, eu consider că e un  fel de “orbecăială” conștientă. Nu sunt un haos care nu știe încotro se îndreaptă, dar nici nu pot să zic că am niște jaloane. Nu pot să spun că vreau să plec din punctul A în punctul B, că știu sigur asta și voi face anume pași, ca atunci când vrei să slăbești 5 kilograme și trebuie să faci sport, dietă… nu-i așa. La mine, cel puțin. Şi nu cred că am cunoscut pe cineva care să aibă atât de bine planificată cariera.

Raluca Aprodu

RALUCA APRODU Foto: Alex Gâlmeanu

Care e însă disponibilitatea ta de a investi într-un rol în care fie nu te regăsești ca persoană, fie vine dintr-un text cu care nu rezonezi? Cum privești tipul acesta de responsabilitate?

Din punctul meu de vedere, eu am un cuvânt: eu trebuie să-mi găsesc – în engleză sună mai bine – sparkle-ul în orice context al vieții mele. Şi dacă nu mi se oferă din exterior, fac această “magie” a mea de a-mi crea un interes exterior profesiei, care are cumva legătură cu profesia sau cu rolul pe care îl fac, cu repetițiile la care lucrez atunci. 

Adică, dacă e ceva care nu mă provoacă artistic în momentul respectiv sau dacă, poate, nu am cine știe ce chimie cu regizorul sau cu colegii – se întâmplă, oameni suntem -, îmi creez exterior anumite “cârje” de care să mă agăț. 

De exemplu, trebuia să apar într-un spectacol îmbrăcată foarte sumar şi atunci m-am gândit: ‘Ia să mă apuc eu de sport, ca atunci când apar îmbrăcată așa, să arăt foarte bine!’. Pare o prostie, dar nu e. Deci plec de la ceva care să mă țină tot timpul, o motivație adiacentă care să mă facă să-mi găsesc bucuria, pentru că altfel, meseria noastră – pentru mine – este îngrozitor de grea, pentru că ea nu are nici pe departe satisfacția financiară… să spui că, măcar, te umpli de bani, pe românește.

A mă duce la teatru ca la serviciu, ca la job, pentru mine ar fi imposibil, deci trebuie să îmi găsesc un coleg cu care mă înțeleg bine sau ceva care să-mi creeze chef de viață. Și am învățat să investesc atât cât se cere de la mine, fără să mă simt vinovată, fără să plusez, să arăt că mă interesează și fără să mă simt vinovată că m-am blazat… asta-i foarte important! Asta numai cu vârsta o înveți și cu experiența. Dacă atâta se cere, eu nu o să mă dau cu fundul de pământ să găsesc excepționalul acolo unde nu este. 

Nu o să vreau să rup scena când intru eu… asta nu o să fac doar pentru că e o ambiție personală sau e ceva ce trebuie neapărat să fie excepțional. Adică știu sigur că nu îmi doresc tot timpul să fie excepțional findcă, de multe ori, nu e vorba despre tine în scenă, e vorba despre alții și atunci, tu trebuie să îi ajuţi pe ceilalți să strălucească. Am avut şi roluri din astea, normal.

raluca aprodu Cei Drepți

Particularizând, spune-mi cum ai abordat-o pe Dora, personajul pe care îl joci în Cei drepţi, spectacolul pus în scenă de Mihai Măniuţiu la TNB, care va avea premiera pe 22 octombrie?  

În primul rând, trebuie să-i mulțumesc domnului Măniuțiu. Este prima mea experiență cu dânsul, o experiență extraordinară, pentru că este un gentleman din toate punctele de vedere, iar repetițiile cu dânsul sunt atât de firești, de naturale, de frumoase, de pline de umor. 

Este genul de regizor care și-a luat niște actori pe care i-a investit cu încredere înainte ca ei să se demonstreze, adică ești actriță profesionistă, nu te cunosc, n-am lucrat cu tine, dar îți ofer contextul să-mi arăți cum vezi tu lucrurile, să-mi arăți meseria ta, să-mi arăți craft-ul tău. Pentru mine, ca actriță, iubirea asta care vine by default este cel mai minunat lucru pe care poate să mi-l facă un regizor. 

Recunosc, nu sunt fana regizorilor care vin ei de acasă cu niște lucruri foarte clare, fără să ne lase pe noi, ca actori, măcar în primele repetiții, să bâjbâim un pic. Iar dânsul ne-a acordat o încredere extraordinară, cerând de la noi un singur lucru: să nu facem lecturi, să învățăm textul repede – că nu suntem la facultate, să stăm să învățăm textul la repetiții -, ceea ce a pus presiune, dar pe structura mea a fost minunat. De acolo, a început această bucurie de repetiție, în care greșeam noi, actorii, sau eram pe lângă – de multe ori – și ne dădeam seama și ne recalibram imediat, corectându-ne singuri. El ne-a creat acest spațiu safe

Echipa cu care lucrez e aceeași, cumva, de la Casa de la țară [spectacolul de la TNB ce a avut premiera tot în 2022, în distribuţia căruia se regăsesc Maia Morgenstern, Marius Manole, Marius Bodochi şi Raluca Aprodu – n.r.] și deja ne cunoaștem… este o repetiție foarte frumoasă, la care mă duc cu drag. 

Când ne-am oprit, în vară – trebuia să facem pauză de două luni -, terminaserăm repetiția și nu pleca nimeni! Am mai stat la o țigară, am mai stat să mai vorbim și, abia după aceea, ne-am dat toți seama că… n-a mai spart nimeni ușa, n-a mai fugit nimeni în altă parte. Iar eu cred, real, că asta a fost meritul regizorului. 

raluca aprodu

Casa de la țară (TNB) Foto: Florin Ghioca

 

Să revenim la cum te-ai apropiat de personaj, de Dora, care e parte dintr-un grup de tineri terorişti ruşi de acum un secol…

Pentru mine e foarte important factorul uman, iar Dora asta este Dora domnului Măniuțiu și a mea, și a apărut tocmai din contextul ăsta uman despre care vorbeam, din faptul că dânsul mi-a permis libertatea de a apărea firesc și natural în relație cu Janek [Ivan Kaliaev, personajul masculin principal din Cei drepţi, interpretat de Marius Manole – n.r.], în relație cu textul… adică n-a fost nimic artificial. 

Recunosc, de când am citit textul mi-am dat seama că și ăsta e un spectacol foarte aparte. Am avut noroc, anul acesta chiar este un an frumos pentru mine, profesional.E un text în care nicio scenă nu începe de la punctul zero, nu există o introducere în care tu, ca actor, să te încălzești odată cu publicul. Iar dacă tu nu intri în, scuzați cuvântul ăsta, celula asta care se formează, în care toți suntem o apă și un pământ și servim aceleași cauze, nu merge, nu o să iasă. Așa e și textul scris, așa trebuie să fim și noi, ca actori. Este un spectacol care va dura, cred, o oră și jumătate, deci este scurt dacă ne raportăm la alt gen de spectacole, dar pe care îl simţi ca un maraton.

Este genul de rol și genul de întâlnire care – am simțit asta clar, de la repetiții – mi-a servit foarte mult și m-a împins într-o direcție foarte bună, de care aveam nevoie și pe care am îmbrățișat-o cu mare, mare entuziasm. Firesc m-am apropiat de ea, iar asta, pentru mine ca actriță, este excepțional când se întâmplă!

 

Personajele istorice din Cei drepţi, inclusiv Dora ta, acţionează animate de idealuri. Mai sunt însă ele relevante acum… când nu părem a mai fi idealişti? 

Dar toți suntem! Că nu vrem noi să acceptăm asta, pentru că societatea ne obligă sau ne permite să fim, chipurile, mai pragmatici, este cu totul altceva. Noi acum jucăm aceste roluri de persoane care sunt adulți și sunt mai cinici, dar asta este o ‘vrăjeală’ din punctul meu de vedere. 

De fapt, toți avem idealuri în cap, toți suntem niște idealiști, toți suntem niște visători, toți avem o idee foarte clară în cap – care s-a construit în copilărie – despre cum ar trebui să fie dragostea, despre cum ar trebui să fie viața. Am renunțat la ele sau ne este rușine să ne raportăm la ele pentru că ori lumea o să facă mișto de lucrurile astea, ori o să părem nebuni, ori nu o să putem să ne adaptăm la lumea în care o trăim, care nu mai permite niciun fel de visare, pentru că, nah, vin facturile de la Enel, dar eu nu cred că personajul ăsta nu este actual. 

Eu cred doar că, pe vremea aia, expresia idealului era mult mai ușor accesibilă, mai primită social și mai directă, dar altfel… suntem aceiași oameni. Suntem aceeași, doar că atunci era expresia ei în față, în planul 3D. 

Fata asta, Dora, este o fată pe care, dacă ne uităm în jur, o găsim și aici, acum, la noi la terasă. Oamenii au rămas la fel, oamenii sunt aceiași, oricât ne-ar plăcea noastră să zicem că nu.

Raluca Aprodu

Fete și băieți (Teatrul ACT)

 

Plecând de aici, aș vrea să încheiem cu un gând de-al tău: ‘Lecția mea pe acest Pământ e să învăț nu doar să fac, ci să mai și fiu. E foarte greu, pentru că lupt împotriva naturii mele. E o chestie pe care trebuie să o dobândesc, nu îmi vine natural.’ De ce spuneai că lupţi împotriva naturii tale?

Pentru că există o parte bună a unui om care este action oriented, dar există și o parte mai puțin bună, care înseamnă nevoia de control. 

‘A fi’, din punctul meu de vedere, înseamnă a putea lăsa hățurile din mână atunci când lucrurile nu stau în controlul tău și a putea rezista furtunii care vine spre tine, fără să intervii și să modifici situația pe placul tău de teamă că nu poți controla situația. Asta este comparația. 

Și atunci, eu intru, de multe ori, în overdoing it, în ‘a face mai mult decât’, care este foarte frumos de privit din afară – sunt un om ambițios, curajos, ok – dar, câteodată, este suficient să stai ca lucrurile se desfășoare în fața ta, fără să intervii. Și asta, pentru mine, înseamnă ‘a fi’… să nu intervin tot timpul, chiar dacă situația din fața mea nu este pe placul meu.

 

Important e să știi unde vrei să ajungi… știi?

Absolut! Am știut dintotdeauna, dar nu știu drumul… încă. Mi se mai arată, dar o mai iau și pe lângă, recunosc. De multe ori. Îmi ia foarte mult să mă întorc, dar altfel, da, întotdeauna am știut. 

Știu exact ce vreau – mai multă simțire decât ceva material în planul ăsta 3D -, știu exact cum trebuie să arate viața mea, ca eu să trăiesc în pacea pe care mi-o doresc.

Interviu de IOAN BIG

Foto header: Alex Gâlmeanu

Galerie imagini

Share

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin
Share on twitter
Share on email

Un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Esențiale

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.