Meniu Zile și Nopți

Artă & Cultură

Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 22/07/2022
Clin D'oeil Artă & Cultură / Teatru

CLIN D’OEIL | MIHAELA VELICU: “Pe scenă nu te poți ascunde, se vede cum abordezi viaţa”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | MIHAELA VELICU: “Pe scenă nu te poți ascunde, se vede cum abordezi viaţa” Share CLIN D’OEIL | MIHAELA VELICU: “Pe scenă nu te poți ascunde, se vede cum abordezi viaţa”
Mihaela Velicu


Vacanța de vară pare mai scurtă anul acesta pentru MIHAELA VELICU, una dintre cele mai talentate actrițe independente din spațiul artelor performative de la noi, pe care o vom putea revedea la finele lunii iulie în etapa finală a spectacolului DUAL, un performance despre prietenie, conceput de Leta Popescu și Bogdan Spătaru la Teatrelli, a cărui geneză a fost expusă publicului ca work in progress la finele anului trecut, la doar câteva zile după ce la TNB era programată premiera tușantei producții din Programul 9G, Extraordinara viaţă, în regia Teodorei Petre, cu Aida Economu și… Mihaela Velicu. 

Dacă punem la socoteală Cassandra de la Apollo 111, selecționat în FNT, un must-see ce poartă tot semnătura Letei Popescu, în care Mihaela face un tandem memorabil cu Denisa Nicolae, și, mai recent, prezența ei în rol principal în Universuri paralele, drama cu accente tragice pusă în scenă de Radu Iacoban la Teatrul de Stat din Constanța, ce a avut premiera în primăvară, devine evident că remarcabila actriță ar avea tot dreptul la… vacanță. 

Asta dacă nu va primi ceva propuneri tentante din afara teatrului, după selecţia în programul 10 pentru FILM de la TIFF. 

Din perspectiva apropiatelor reprezentații de la Teatrelli, din 29, 30 şi 31 iulie, am plecat în dialog cu Miki Velicu de la DUAL, mai ales că acesta conține în titlu două cuvinte incitante, ‘performance’ și ‘prietenie’.

Mihaela Velicu

MIHAELA VELICU Foto: Sabina Costinel

 

Ca să faci un rol bun, trebuie să investești în el, deopotrivă emoțional şi raţional. Ca să investești, trebuie să crezi în el. Ce te-a facut să crezi în rolul pe care îl ai de jucat în DUAL?

Leta. Leta [Popescu] m-a făcut să fiu atrasă și cred că o să fiu o lungă perioadă, pentru că am avut o experiență mai mult decât frumoasă la Cassandra. Este genul de regizor, de om în primul rând, care are foarte multe skill-uri – unele dobândite iar altele din structură – ca să-ți creeze spațiu creativ. Pur și simplu a reușit ea să facă chestia asta la Cassandra… pe mine m-a câștigat chiar de când am dat casting cu ea. E un om foarte atent, ca o sugativă, nu țin minte o propunere a mea sau a Denisei [actriţa Denisa Nicolae, partenera de scenă a Mihaelei în Cassandra – n.r.], pe care să n-o fi absorbit… analizată însă pe toate părțile, apoi făcută și, dacă nu funcționa, îți argumenta de fiecare dată de ce nu merge și ce vrea ea să facă mai departe. Cu Leta, totul e foarte clar, nu există confuzie, și, mai ales, nu este despre cum trebuie să arate, ci e despre sens. E foarte bine organizată pe chestia asta, orchestrează foarte bine echipa, tehnicul, tot. Sunt foarte curioasă de ea ca om, prin ce trece, ce se întâmplă cu ea. Deci rolul a fost pe ultimul loc aici, la DUAL, întâlnirea cu ea este importantă. Și apoi cea cu George și cu Vlad, cu care n-am mai lucrat niciodată [George Albert Costea şi Vlad Udrescu întregesc trioul de performeri din DUAL – n.r.].

Mihaela Velicu

DUAL, un performance despre prietenie (regia Leta Popescu, Teatrelli) Foto Adi Bulboaca

 

Metafora la care apelează DUAL pentru a vorbi despre prietenie este un ‘cooking show’ eminamente non-verbal. Cum ai abordat construcția acestui performance?

Ni s-au dat niște teme, a trebuit să trimit niște poze… să fiu, iarăși, creativă, să-i urmăresc pe acești doi artiști, pe Csilla Klenyánszki și Erwin Wurm [artiştii conceptuali care au reprezentat punctele de pornire şi inspiraţie în crearea DUAL – n.r.]. Tema fiind cea a prieteniei, Leta ne-a dat și spațiul, să facem o poză într-o bucătărie, şi așa am pornit. Am trimis trei poze – una dintre ele este pe afiș -, după care Leta mi-a dat o fișă de personaj: o fată foarte muncitoare, care poate să ducă foarte mult, până la epuizare. Și am avut atunci un moment de improvizație în care mi-am dorit foarte tare să se pună cât mai multe greutăți pe corpul meu. Am luat-o foarte concret. Fizic. Cred că 80% din spectacol este nu neapărat pe improvizație – pentru că avem totuşi niște jaloane -, dar nu știi niciodată ce se poate întâmpla. De acolo provine momentul în care stau eu pe masă și fac “cioara” [poziţia din yoga – n.r.], pentru care i-am rugat: ‘Vreau să-mi puneți cât mai multe lucruri!’. Să stau deci în echilibru dar fiind total dezechilibrată… până mă epuizez real. Adică nu mă fac, fiindcă oricum Leta simte când te faci.

Mihaela Velicu

Performance-ul DUAL, un performance despre prietenie (Teatrelli) Foto Adi Bulboaca

 

De ce ai vrut să te epuizezi?

Pentru că ăsta e rolul, asta e direcția, pentru că m-am identificat cu personajul… în foarte multe momente, eu nu știu când este suficient. De multe ori îmi pun problema că ‘I don’t know when enough is enough.’. De asta am și muncit azi noapte până la 4 dimineața, de lumânări vorbesc acum [lumânările parfumate KM5, brand creat de Mihaela cu ajutorul prietenilor în pandemie – n.r.]. Puteam să mă opresc la 1 și, totuși, nu știu ce s-a întâmplat între doisprezece jumătate-unu și patru de am tras de mine, chiar nu știu. Dar nu cred că am făcut bine, căci în dimineața asta m-am trezit obosită… deci asta e și întrebarea vieții mele: ‘Când e nevoie să te oprești și când trebuie să mai tragi un pic de tine, că mai e ceva acolo?’. Dar cred că toată lumea se întreabă asta.

Apropo de libertatea pe care ți-a dat-o performance-ul ca spațiu creativ şi improvizatoric, dacă ar fi să le pui acum rațional în balanță, vorbește-mi un pic despre plusurile și minusurile între un performance și un teatru. Nu pare a fi o frontieră clar trasată între cele două.

Așa este! E un concept vag. Nici eu nu pot să pun degetul pe el, pot doar să vorbesc din experiență. Teatrul, în principiu, este ‘Aici’ și ‘Acum’, dar performance-ul în care joc, DUAL, e un pic la pătrat ‘Aici’ și ‘Acum’. Pentru că tema – și nu mi-a dat Leta tema asta, cred că am avut eu gândul – e să te surprinzi pe tine odată la cinci secunde. Tu nu știi unde te va duce mișcarea respectivă. Ai niște ‘Cum’-uri de la Leta și anume: nu opri o mișcare decât dacă ai epuizat-o, dacă o oprești, vreau să văd că ai oprit-o, dar din ea te duci în alta, numai că eu vreau să o continui până când simt că nu mai am ce face cu ea. Și chestia asta surprinzătoare – că te surprinzi pe tine și în viață… te surprinzi pe tine că ai deschis gura, te surprinzi pe tine că ai căzut într-o băltoacă -, face să fie ‘Aici’ și ‘Acum’ la pătrat. Pentru că trăiești în prezent, ești ancorat cât se poate în prezent… și acum am văzut că masa asta la care stăm este ciobită aici.

Te recunosc aici, fiindcă spuneai cândva: “Frumos este când te surprinzi pe tine în scenă, inevitabil surprinzi și publicul. Când e nou, proaspăt, neprogramat. N-am un buton pentru așa ceva, se întâmplă pur și simplu și cred că e cel mai frumos cadou pe care ți-l poți face ca actor.”…

 Aoleu, nu știu ce am mai debitat…

Mihaela Velicu

Performance-ul DUAL, un performance despre prietenie (Teatrelli) Foto Adi Bulboaca

 

Am vorbit de performance, să vorbim şi despre prietenie, fiindcă titlul complet al spectacolului este “DUAL, un performance despre prietenie”. Cum definești tu prietenia? Mi-aduc aminte că-n 2008, înainte să dau eu la facultate la UNATC, am dat și la Româno-Americană, la Marketing. Înainte de asta, am făcut un an de Arabă la Universitate. Fac această paranteză pentru că am făcut Marketing ca să nu mai pierd încă un an și mă tot întreb: ‘Am câștigat ceva în anii ăia?’. Că, în fond, m-am dus la niște cursuri și am plătit niște bani și am câștigat o singură lecție! Da, o singură lecție, cea de psihologie. Mi-a plăcut foarte mult profu’ de psihologie, care a spus așa: legăturile familiale sunt cele mai solide, iar legătura de sânge este atât de puternică încât e foarte rar – procentul e undeva pe la 5%, e studiată treaba – ca oamenii să se certe și să nu se mai împace. Cearta îmbogățește, cumva, legătura. Ţin minte că de-atunci m-am întrebat ce se întâmplă între un iubit şi-o iubită… cum stau doi “străini” împreună într-o casă? Și mai țin minte exact sintagma asta: dacă după o ceartă nu rezultă o despărțire, ea a fost inutilă în relațiile care nu sunt familiale. Așa că prietenia, despre care cred că este cel mai important lucru din viața mea, mai ales în momentul ăsta, cere foarte multă atenție… e foarte mult despre celălalt și nu despre tine, în foarte multe situaţii. Chiar și atunci când nu vrei și nu poți, pentru că asemenea momente or să apară de-a lungul timpului. Mie îmi plac prieteniile de lungă durată. Sunt prietenă cu [actriţele] Raluca Aprodu şi cu Alina Rotaru din facultate, din 2009, și vorbim foarte des despre asta. Căci e o muncă continuă dar atipică, nu e ca în relațiile amoroase, nu e ca în relațiile de familie, prietenia este o chestie care trebuie apărată și protejată în permanență. Trebuie să stai cu gândul acolo ca ea să funcționeze, nu poți să-ți iei mâinile de pe ea. Pentru că îţi aduce foarte, foarte, foarte multe foloase. Relația de prietenie dintre mine și Raluca Aprodu – și o să-i mulțumesc toată viața pentru asta – m-a învățat foarte multe lucruri despre iubire, despre puterea de a înțelege, despre a avea răbdare. Prietenia cred că e cel mai frumos cadou pe care poate să ți-l dea viața.

Mihaela Velicu

Raluca Aprodu în Fete și Băieți (regia Cristi Juncu, Teatrul ACT)

 

Spui că ai de ce să-i mulțumești Ralucăi, dar de ce îți mulțumește ție Raluca în cazul recentei sale premiere cu Fete și băieți de la Teatrul ACT?

Vă invit în toamnă la acest spectacol. Eu am vrut inițial să fac asistență de regie – așa mi s-a propus -, dar mi-am dat seama că nu mai făcusem asta, aşa că m-am ocupat doar ca ea să se simtă confortabil, pentru că e o provocare pentru Raluca, e un one woman show… rol principal, e singură, nu se bazează pe nimeni decât pe ea. Și am ajutat-o cum, na, ne ajutăm noi între noi, am ascultat-o la text, a învățat textul cu mine. Nu pot să zic că am ghidat-o, că este o actriță extraordinară și n-are neapărat nevoie de directive din partea mea, dar am fost un suport.

DUAL se construieşte pe interacţiunile tinerilor dintr-o bucătărie, dar, în realitate, tu obișnuiești să gătești cu prietenii?  

În primul rând… acolo ne întâlnim. Eu am bucătărie foarte mare, e un open space, cred că are vreo 25 de metri pătrați. Tot timpul vom sta în bucătărie. Și când mă duc în vizită la ele tot în bucătărie vom sta. Acolo, inevitabil, facem cafea și uneori mai şi gătim câte ceva… dar asta se întâmplă în timp ce vorbim, adică nu e ceva gândit. Sau mâncăm ce are fiecare în frigider. Eu, primul lucru pe care îl fac când ajung la una dintre ele, este să-i deschid frigiderul să văd ce are. Nu neapărat să mănânc, dar vreau să văd ce are în frigider. 

MIhaela Velicu

DUAL, un performance despre prietenie (regia – Leta Popescu, Teatrelli) Foto Adi Bulboaca

 

Referindu-te la Raluca si Alina, despre care spuneai că ești ‘bucuroasă să le ai în viața ta’, adăugai şi constatarea că ‘sunt hipersensibilă la mediu și la oamenii din jur’. Când e asta o calitate și când e un defect? 

Când mai am pusee de omnipotență și cred eu că pot să ajut pe cineva care are nevoie de ajutor, sau când eu cred că problemele lui îmi aparțin… când se întâmplă această fuziune, care nu cred că e empatie, de fapt. Când îmi pun și eu norul negru deasupra capului și reușesc, cumva, să îmi influențez ziua respectivă din cauza interacțiunii cu omul respectiv. Dar pe scenă n-am simțit asta până acum, nu, n-am simțit. Hipersensibilitatea sau hiperestezia, cum se mai numește, poate să fie o mare calitate pentru un actor. Pentru că noi citim un text, niște cuvinte scrise pe o hârtie, și cu ajutorul imaginației, dacă te duci dincolo – apropo de norul negru -, poți să vezi niște dedesubturi pe care le iei, le folosești și le dai mai departe. Pe de altă parte, eu sunt un om foarte emotiv și timid… foarte timid. La primul meu spectacol, eram în facultate, țin minte că aveam toate stările posibile: mi-era cald, tremuram, după care îmi era frig, îmi venea să vomit… ‘De ce fac asta?’, ‘De ce au venit oamenii ăștia să mă vadă?’. Depăşeşti stările astea trecând prin ele, pur și simplu… trăindu-le. Nu pot să spun care era frecvența gândurilor sau ce se întâmpla, dar mi-am dat seama că doar trebuie să o faci și apoi vezi tu, analizezi după. E ca frica aia… dacă vezi balta de penibil, aruncă-te în ea.

Mihaela Velicu

Mihaela Velicu în Extraordinara viață (regia Teodora Petre) Foto Florin Ghioca

 

Prieteni sau nu, oamenii din jur ajung să ne influențeze deseori în mod semnificativ alegerile pe care le facem. Privind un pic în urmă, cât de importantă a fost, de exemplu, prezenţa Liei Bugnar în evoluția ta profesională? 

Lia Bugnar a apărut într-un moment în care aveam foarte puțină încredere în mine ca actriță și eu cred despre ea că are un simț uman și o empatie foarte sănătoase. Am întâlnit foarte rar genul ăsta de om care nu îți spune doar ‘Văd că nu ai încredere în tine.’ şi completează, de regulă, cu ‘O să te ajut, o să reușesc să fac cumva!’… nu! Ea reușește cumva, printr-o “manipulare” bună, privindu-te cu atâta iubire și înțelegere, să te facă să simți că nu te lasă să fii prost, că nu te lasă să fii neîncrezător… fără să pună presiune. În perioada aia de lipsă de încredere în mine, eu aveam foarte multe tertipuri de a ascunde chestia asta, dar Lia nu mă lăsa să mă duc în niciun cotlon… tot îmi spunea: ‘Nu e nevoie, văd că faci asta.’. Ce am apreciat la ea este că, după fiecare spectacol, îmi lua toate jaloanele, adică nu mă lăsa. ‘Vezi că acolo aveai de făcut asta.’ Era foarte atentă la mine și chiar am privit-o ca pe un profesor de actorie, da, Lia Bugnar chiar a fost profesor de actorie pentru mine. N-am repetat foarte mult cu ea, mă duceam la ea acasă, pentru că trebuia să intru în O piesă deșănțată în 5 zile, eu nerepetând  cu actorii în scenă. Am jucat cu ei pentru prima oară în spectacol, direct. Până atunci, Lia Bugnar jucase pentru mine toate personajele și mă obișnuisem cu ea… am avut atunci emoții, evident, dar ea îți dă un sentiment incredibil de siguranță. E o chestie care ține și de faptul că ea este şi regizor, să îți dea încrederea că te poți arunca în gol pentru că te prinde structura spectacolului, că nu o să te lovești.

Dată fiind varietatea de experiențe pe care le-ai traversat, cum funcționează memoria ta? Cum îți ierarhizezi amintirile, pe ce criterii? 

Vizual. Olfactiv. Exact în ordinea asta. Memoria fotografică e foarte importantă pentru mine. Adică am foarte multe momente importante din viața mea, din trecut, pe care le reperez vizual… ştiu exact cu ce era  îmbrăcată persoana respectivă sau în ce poziție stătea. Care mă duce direct la afect. Și apoi, olfactiv. Mirosul… cred că de aia m-am și apucat de lumânări, că-mi plac foarte mult parfumurile și aici chiar am un simț dezvoltat. 

Mihaela Velicu
Foto Bogdan Catargiu

 

De fiecare dată când merg la un spectacol de teatru se întâmplă să stau lângă o doamnă care să dă cu foarte mult parfum, tot timpul. Tot timpul! O lungă perioadă mă enerva chestia asta dar, după aia, mi-am dat seama că doamna respectivă îmi dă atmosfera spectacolului… şi a ajuns să-mi placă. 

Atunci spune-mi cum arăta camera în care ai stat în primul tău an în București. Ce te-ai fi făcut fără prietena ta din Constanța, datorită căreia n-ai plătit chirie în acea perioadă? 

Am stat aproape de Magheru, pe strada Jules Michelet, cea cu barieră… devin chiar emoțională, pentru că se întâmpla în 2007, am stat un an acolo şi chiar este vorba despre prietenie. Am avut un grup de prietene în Constanța, în liceu, și am plecat împreună… am fost 5 în grup și 3 am venit la București. Am stat la Sabrina și una din ele era Roxana, care încă îmi e prietenă foarte bună, deşi e plecată în Dubai. Și cu Sabrina mai țin legătura din când în când, dar şi ea a fost plecată, Cluj, București, Constanța. Enorm m-a ajutat experiența aia. Regret un pic, pentru că nu am fost recunoscătoare la momentul respectiv. Fiindcă stăteam în centru şi nu plăteam chirie, deşi mă angajasem la un call center şi câștigam bine. La 19 ani, fără facultate, să ai 3.000-3.500 de lei, pe vremea aia, era ceva. Chiar am crezut că pot să mut munții și că la 33 de ani o să am de 10 ori mai mult. Nu s-a întâmplat. Și făceam Arabă-Spaniolă, iar facultatea era la doar 5 minute distanță, pe Pitar Moş. De aia zic că nu sunt recunoscătoare, pentru că… întârziam tot timpul. Eu, care nu fac asta de obicei, am avut o perioadă de un an de zile în care întârziam, deşi stăteam foarte aproape. Plus că n-am profitat deloc de faptul că eram în centrul Bucureștiului și că aş fi putut să mă duc să văd atâtea. M-am izolat. Cred că are legătură și cu faptul că venisem din Constanța și eram idealistă, eram fantezistă, credeam că va fi altfel, dar nu-mi plăcea mediul, nu-mi plăcea facultatea. Ţin minte că am pornit cu gândul să mă fac interpret de conferințe pentru că, în 2007, studiasem treaba asta cu mama – un interpret câștiga vreo 3.000 de euro – şi-am zis să învăț araba. 9/11 în 2001, treaba recentă cu Afganistanul, credeam că aș putea face… dar nu mi-a priit. Mama și acum regretă. Mă mai întreabă din când în când: ‘Nu vrei să termini facultatea aia?’ Zic: ‘Mamă, cum să termin? Am făcut un abia an.’.

Mihaela Velicu

Extraordinara viață (regia Teodora Petre, TNB) Foto Florin Ghioca

 

Am deschis subiectul prieteniilor vechi şi durabile întrucât despre asta e vorba şi în Extraordinară viață, spectacolul de la TNB, regizat de Teodora Petre, în care formezi cu Aida Economu tandemul Blanca-Aurora. Cum se vede din perspectiva ta această poveste? 

Acum cinci sau șase ani am citit Prietena mea genială de Elena Ferrante – e o tetralogie – şi mi-a plăcut foarte mult… numai că am citit-o din prisma prieteniei mele cu Raluca [Aprodu]. Și când am citit apoi Extraordinară viață, am făcut apel la Prietena mea genială și la Raluca, implicit. Pentru mine, lucrurile erau foarte clare. Dacă mă gândesc la spectacolele în care am jucat anul ăsta, cred că, într-adevăr, tema principală a fost prietenia. Şi o să mă duc un pic la efect, pentru că la primul spectacol abia așteptam să vină Raluca… ţin minte că am avut, cred, o oră de joacă după spectacol în care ea mă striga ‘Blanca! Blanca!’ și eu ziceam ‘Aurora! Aurora!’. Mi-a fost suficient. Din prietenia cu ea mi-am extras tot ce am avut nevoie pentru acest spectacol. Lucrul cu Aida a curs ca un râu, nu a fost nimic forțat. Mă asemăn cu Aida din foarte multe puncte de vedere, pentru că şi ea este foarte disciplinată. Adică nu întârzie, text învățat, ştie ce are de făcut, nu suferă de autosuficiență. Învață. E curioasă. E prezentă. Mi-a fost foarte ușor să joc cu ea, foarte ușor… a fost ca și cum, nu știu, mă duceam la un loc de joacă având 4 ani, chiar și atunci când jucăm la vârstele alea mai înaintate, când suntem mai bătrâne. 

Mihaela Velicu

Extraordinara viață (regia Teodora Petre, TNB) Foto Florin Ghioca

 

Într-adevăr, unul dintre lucrurile care face memorabil spectacolul Extraordinară viață este chimia evidentă pe scenă dintre tine şi Aida. Ce te faci însă dacă această chimie nu se instalează?

Îți rezolvi chimia cu tine însuți. Nu știu să spun cum, care sunt modalitățile, dar trebuie să fii tu împământenit, să fii ancorat. Dacă nu se întâmplă, nu poți să o forțezi. S-a întâmplat uneori să nu am această chimie şi am încercat toate variantele posibile, să o forțez, să las, să mă relaxez, să copiez… dacă nu merge, nu merge, dar tu fă-ți treaba. În primul rând, fă-ți treaba! Zi textul cum poți și fii o profesionistă. Pentru că se poate întâmpla. 

Pentru multe femei contemporane, partenerii reali de legătură afectivă nu mai sunt bărbații, ci prietenele cele mai bune care le stau alături toată viața. Este şi ceea ce ne spune Extraordinară viață?

Da… şi aș vrea să spun că e o realitate. Da, acum, la 33 de ani, pot să spun că e o realitate. Eu nu cred că nu există o diferență între un bărbat și femeie, începând de la emisfera cu care acționează: femeia acționează în emisfera dreaptă, bărbatul în cea stângă. Creativitatea, misterul, femeia este un personaj misterios și e nevoie de așa ceva. E nevoie ca femeia să stea la șezătoare și bărbatul să se ducă în anumite momente la pescuit sau să stea în fața focului… şi a-l responsabiliza pe bărbat să înțeleagă aceste lucruri poate să fie, de foarte multe ori, distructiv. Deci da, între femei există această putere de înțelegere.

Mihaela Velicu

Extraordinara viață (TNB) Foto Florin Ghioca

 

Spuneai cândva: ‘Îmi doresc, ca toată lumea, să fiu iubită… de asta și faci meseria asta, fiindcă îți dorești afecțiune.’. Păi dacă ai prieteni care ar sări în foc pentru tine, de ce îți mai trebuie afecțiune suplimentară? 

O foarte bună întrebare! O foarte bună întrebare! Așa este! Corect. Nu mai știu când am zis chestia asta dar încă o cred. Nu știu însă care e realitatea aici, dacă primești într-adevăr iubire sau dacă oferi iubire… nici nu știu dacă e un schimb. 

Simplific întrebarea. Ce te îmboldeşte să urci pe scenă?

De multe ori este incapacitatea mea de a mă exprima în viața de zi cu zi și o pot face liber pe scenă. De multe ori mi se pare că ce simt e prea mult și copleșitor, iar scena îți oferă această libertate, că acolo, oricum, ești apărat de o mască. Eu cred că pe scenă nu te poți ascunde. Se vede cum gândești, cum faci dragoste, cum te cerți. Inevitabil. Indiferent de rol. Cum abordezi viaţa… e un moment de adevăr. Cred că asta mă mână. Și este reconfortant să ai un spațiu în care poți să plângi fără să te simți vinovat, în care pot să urli fără să te simți vinovat, în care poţi să fii rău fără să te simți vinovat. Să ai toate culorile posibile ale emoției și să nu fii tras la răspundere.

Mihaela Velicu

Performance-ul DUAL, un performance despre prietenie (Teatrelli) Foto Adi Bulboaca

 

Revenind la DUAL, performance-ul se construieşte non-verbal, ori expresivitatea în limbajul corporal şi gestual nu este exact obiect principal de studiu la Actorie, deci să vorbim de latura ta, să ii zicem, “artistico-sportivă”. Am putea începe cu trupa de dans Shadows din liceu…

Oh, Doamne! Eu la patru ani am fost dată la Teatrul “Fantasio”, unde am revenit 30 de ani mai târziu, ca să dau casting la Radu Iacoban [piesa Universuri paralele, cu Mihaela Velicu în rolul principal, a avut premiera la Teatrul de Stat Constanţa în martie 2022 – n.r.], și am încercat să intru pe aceeași ușă pe care am deschis-o atunci, la 4 ani, dar era încuiată. Am făcut dans modern de la 4 până la 7 ani şi eram foarte bună… nu am început ca fiind bună, dar mi-a plăcut. A fost, așa, o formă de exprimare, dar și o formă de libertate: scăpam de acasă și acolo mă distram, mă simțeam bine. Mi se spunea Gândăcel… am avut porecla Gândăcel. Preocuparea a continuat apoi și prin educație, de la tata, care mi-a spus că grăsimea înseamnă indolență şi am făcut tot ce mi-a stat în putință să fiu sportivă… pe lângă faptul că sportul e o chestie mentală, că, până la urmă, ajută foarte mult creierul.

Înțeleg, dar puteai opta pentru zumba sau tenis, să zicem. De ce te-ai apucat de box? 

Am făcut box pentru că m-a inițiat [actorul] George Costin. El m-a dus la box iar antrenamentul este extraordinar. Dacă ai o furie în tine, să dai într-un sac de box este minunat. Nu lovești pe nimeni, nu se supără nimeni… iarăși, nu există victime colaterale. Și e un antrenament foarte intens, unde se văd rezultatele imediat. Eu am și acum umerii formați de la box și nu am mai făcut de 4-5 ani. Plus că boxul e un dans al picioarelor, așa mi s-a spus, deci tot despre dans e vorba. Revenind, în liceu, am mai făcut un pic de dans – street dance – vreo doi ani, şi când doamna dirigintă ne-a întrebat dacă putem să propunem ceva pentru zilele liceului, eu m-am gândit să fac o trupă de dans, cu prietenele mele, cele 5 de care am vorbit. Așa am ajuns la Shadows, așa am făcut o coregrafie, așa am dansat la Cercul Militar Constanța… și de acolo s-au legat lucrurile, pentru că directorul Cercului Militar m-a cunoscut, m-a luat în Greierele și furnica, m-a dus la Sibiu, la teatru, și așa am prins un pic de curaj în zona asta.

Mihaela Velicu

Mihaela Velicu Foto Sabina Costinel

 

Nu cu multă vreme în urmă, spuneai că visezi să faci un spectacol de dans. Încă mai ai visul ăsta?  

Da. Am niște imagini în cap, am niște teme, dar nu știu cum le voi aborda. El poate fi numit și performance sau dans contemporan, dar da, încă îmi doresc. E un vis de-al meu și la Cassandra, de exemplu, mi-a plăcut enorm că am avut fizicaţie acolo. Am lucrat cu [coregraful] Ștefan Lupu și am avut multe repetiții, în care dansam ore-n şir, făceam coregrafii, eu după Denisa, Denisa după mine, să vedem dacă ne sincronizăm. Și îmi place chestia asta, că și eu, și Denisa [Nicolae] suntem niște gimnaste… iarăși revin la disciplină, şi știu că pe Leta o enerva chestia asta: ‘Măi, nu mai fiți gimnaste! E ok dacă greșiți!’. Nu, nu, nu, noi trebuia să facem “perfect”, să ne sincronizăm. Deci am avut o parteneră foarte bună, care nici ea nu lăsa ștacheta niciodată mai jos. Mie îmi place chestia asta… cred că după ce te sincronizezi, după ce ai făcut lucrurile, să zicem, “perfect”, da, după aceea începe creativitatea. Abia după. Până atunci, trebuie să înveți niște lucruri. E ca primii 7 ani de-acasă, mai întâi faci lucrurile astea și apoi vezi ce faci cu ele în viață.

Dacă la m-ai întors la cei 7 ani de-acasă, am o precizare. Lumea ştie că ai devenit actriță, odată remarcată ca “furnică” în timpul liceului, când, de fapt, tu visezi să faci spectacol de dans. Realitatea e însă că tu, în mod normal, ar trebui să vrei să faci muzică, atâta vreme cât debutul tău real a fost la 4 ani… în emisiunea Tip Top Minitop

Asta e una dintre traumele mele. Am tot încercat, chiar și în facultate, la master – trebuia să o joc pe Roxie în Chicago – dar nu pot. Se poate observa cu “urechea liberă” că în Cassandra nu cânt bine, însă n-am o problemă cu asta. Am falsat la ultima reprezentaţie dar a fost cel mai frumos spectacol din viața mea. Falsam, dar nici nu mă ascundeam. Îmi ziceam: ‘Mă, cât de prost poți să cânți?’. Eu cânt bine dar pun o prea mare presiune pe mine. Când am fost la TipTop Minitop, la 4 ani, am început să plâng. Atunci am cântat Ciobănaș cu 300 de oi. ‘Ciobănaș cu trrrrrrreeei… vreau la mami!’ Pun o mare presiune pe cântat şi le-am zis și celor de la TIFF [selecționată fiind în programul 10 pentru FILM de la TIFF 2022 – n.r.], că trebuia să-mi fac biografia și nu mă pricep să vorbesc despre Mihaela Velicu la persoana a treia, că îmi place să cânt și cred că aș putea să cânt foarte bine – inclusiv Letiția Vlădescu mi-a spus că am voce, adică validată am fost -, însă doar în momentul în care… nu trebuie să cânt. Deci am de fapt o problemă cu altceva, nu cu cântatul. Am o mare frică. Dar mi-ar plăcea foarte mult, cum să nu? Și cred că aș fi foarte bună pe musical. Aviz, Răzvan Mazilu, dacă vin la casting! Dar asta cu cântatul… mai e de lucrat la mine. Aici, hipersensibilitatea mea e un mare defect. Leta m-a și suit acolo, sus, în cadă [în Cassandra], şi atunci când a trebuit să cânt eu și cu Mihai Dobre [autorul muzicii spectacolului – n.r.], care este un mare artist… săracul, cred că l-am zgâriat pe urechi. N-am să uit repetiția aia. Spuneam: ‘Nu pot mai sus!’. ‘Hai că poți!’ Puteam… dacă nu mă asculta nimeni. Când mă asculta cineva, nu se putea. Ce să fac? Nu e talentul meu ăsta. 

Mihaela Velicu

Cassandra (Apollo 111) Foto Isidor Popescu

 

Apropo de Cassandra, tot nu mi-e limpede… şi asta contribuie, poate, la farmecul spectacolului. Modelul de feminitate se moștenește în pofida oricărei tentative de exorcizare? 

Da, cred că se moștenește, dar cred că se și poate rezolva. Rezolva ce înseamnă? Dacă eu, ca orice alt om, am un defect moștenit – să-l numim defect, mai sincer -, înlesnește comunicarea în momentul în care eu îl pun pe masă și-l accept. Atunci se întâmplă ceva. Eu azi am întârziat, de exemplu, şi îmi pare rău că am întârziat. Nimic altceva. Îmi pare rău că am întârziat, eu sunt un om care întârzie. Asta înlesnește comunicarea… și pretențiile și așteptările pe care le au ceilalți la mine. Adică, eu nu cânt bine, dar sunt foarte bună la altceva, deci pot să mă folosești în zona aceea… îmi cunosc propria terminare sau neterminare. Revenind la autocunoaștere, e o carte foarte bună, care se numește Femei care aleargă cu lupii [bestseller-ul scris de Dr. Clarissa Pinkola Estés – n.r.], în care sunt foarte multe povești care au legătură cu moștenirea genetică. E o carte pe care i-am recomandat Letei și am încercat să o folosim și în Cassandra. Ca să îți răspund la întrebare, da, moștenești o grămadă de lucruri, dar cele pe care le moștenești şi nu ți le dorești… se pot rezolva.

Intervine componenta analitică?

Vezi tu, în trecut făceam o greșeală, eram analitică înainte de a face lucrurile, ceea ce a însemnat multă amânare. Am trecut însă în altă etapă – eu cred că viaţa e în etape -, nu mai fac asta. Mai întâi fac niște lucruri de care mi-e frică, care-mi provoacă gânduri de amânare pentru că nu vreau să le fac, și abia după aceea le analizez, abia atunci îmi fac o introspecție. Pentru că una dintre fricile mele majore este să nu mă mint. 

Mihaela Velicu

Universuri paralele (regia Radu Iacoban, Teatrul de Stat Constanța) Foto Marian Adochiței

 

Revenim la teatru, la recenta ta premieră cu Universuri paralele de la Constanţa, întrucât am fost intrigat că ai zis că e primul tău rol principal. Definește-mi percepția ta asupra rolului principal, fiindcă nu poți spune că în Cassandra sau DUAL ai un rol secundar. 

Bună întrebare. Dar nici în Cassandra și nici în Extraordinară viață nu le-am pus în categorii de rol principal sau secundar fiindcă, nu știu cum să zic, acolo simțeam că sunt acoperită, că am partener. Și aici am partener dar e vorba de un personaj aristotelic care are o evoluție, are un scop de la început până la final. Chiar dacă oameni din viața ei o întrerup, la final ea își atinge scopul. E o piesă, clar, despre ea. Are foarte multe teme, dar eu trebuie să duc scopul ăsta – care e întrerupt constant -, să nu-l pierd. N-am tratat Cassandra ca fiind rol principal, în schimb, Universuri paralele, da. 

Suntem în pauza stagională, pentru moment nu-l mai joci, deci poți să-ţi priveşti personajul cu o anume detașare. Cine este Becca din spectacolul pus în scenă de Radu Iacoban? În ce etapă a vieţii se află ea din perspectivă emoţională?

Cred că a ajuns într-un punct de maturizare. Ea nu are un drum de inițiere şi, spre deosebire de ceilalți, ea poate să conțină durerea. Este o mamă care și-a pierdut copilul într-un accident stupid, care a încercat – înainte să înceapă piesa – toate soluțiile propuse de cei apropiați, adică a mers la psihoterapie, unde sentimentul de nedreptate și de absurd a devenit și mai pregnant, comparându-se cu oamenii de acolo. Pentru că ea avea acolo de zis, probabil…

Copilul meu a murit alergând după câine, câinele care alerga după veveriță și un băiat care a trecut, un adolescent încă minor, l-a călcat ocolind câinele. Este absurd! De ce mi s-a întâmplat mie chestia asta?’.

Eu cred că Becca este cât se poate de matură chiar și atunci când toată furia și-o îndreaptă către divinitate. E conștientă că nu poate să dea vina pe câine, nu poate să dea vina pe soț, nu poate să dea vina pe copil – că e doar e un copil -, deci poate să dea vina doar pe ea și pe Dumnezeu… e o legătură, se duce în sus. Şi vrea doar să fie lăsată în pace, ca să își ducă planul la bun sfârșit. 

Mihaela Velicu

Universuri paralele (regia Radu Iacoban, Teatrul de Stat Constanta) Foto Marian Adochitei

 

Se comportă îngrozitor, adică nu acceptă nimic din partea celor din jur – pentru că e forțată non-stop să facă ceva ce ei i se pare inutil -, până la întâlnirea cu băiatul care i-a omorât copilul. Este singurul cu care vorbește, să zicem, blând, pentru că înțelege că băiețelul ăsta va trebui să trăiască cu ce a făcut şi asta nu e ușor. Aici e foarte multă empatie, dar, în același timp, el este și omul care i-a ucis copilul. E singurul moment în care ea plânge… este ca un cadou pe care i-l face băiatului, ca să meargă el mai departe, și să meargă și ea, cea care trebuie să-și plângă copilul. Și e singură, pentru că vede că bărbatul ei nu poate să conțină durerea. Cred că bărbații, în general, fac asta, sunt în ‘denial’ sau încearcă orice altă cale cât să rezolve, e în natura lor să fie cap de familie. Dar soţul ei, Howie, nu poate să conțină doliul. Poate o să se întâmple mai încolo, dar ea trebuie să rezolve, să conțină repede această durere, exprimată în scena cu băiatul, care începe cum îl omenește pe acesta. Noi, românii, când invităm pe cineva la noi acasă şi gătim ceva făcut de mâna noastră, numim chestia asta să omenești. Ea face o plăcintă și i-o dă, şi eu cred că se gândește că îl omenește, findcă în ultimele zece luni băiatul ăsta s-a învinovățit constant, şi nu numai el, dar și mama lui. În același timp, Becca îl identifică și cu băiețelul care putea să fie copilul ei ajuns la vârsta respectivă. O văd deci ca pe o femeie cât se poate de normală, care trece printr-o experiență ieșită din comun, critică, urmare a unui accident absurd. Cum te comporți în fața absurdului, pentru că viața, de multe ori, te pune în situații absurde? 

Mihaela Velicu

MIHAELA VELICU Foto Sabina Costinel

 

Să încheiem într-o notă mai luminoasă. În perioada pandemiei spuneai ‘Parcă îmi pun mai rar întrebarea “ce va fi mâine?”. Nu știu, voi vedea. Iau viața zi cu zi, câteodată oră cu oră.’… 

Da, așa fac și acum.

Cum arată viața ta ‘de zi cu zi’ în vara asta? Cât ești greiere şi cât ești furnică?

Doar cu Leta sunt furnică la Teatrelli cu DUAL, acum, în iulie, după care e vacanță. Mă duc la mare, poate mă duc în Dubai la prietenele mele din liceu, Roxana și Suzana, dar o să merg să merg și la munte, asta știu sigur că o să fac. Și, bineînţeles, mai am de făcut lumânări, fiindcă, de exemplu, chiar zilele trecute am fost rugată să fac mirosul unor… mașini. Deci probabil o să lucrez la asta, pentru că evenimentul va fi în septembrie.

Mihaela Velicu

Foto Bogdan Catargiu

 

Înțeleg de aici că jocul tău creativ cu lumânări organice parfumate, KM5, este departe de a fi doar o aventură pasageră…

Da, așa se pare că e, însă nu am niciun plan. Știu doar că îmi place să fiu creativă cu proiectul ăsta, nici nu știu cum să-l numesc, că business nu e în niciun caz. Nu mă pricep. Nu-mi doresc. Nu pot. Tot ce ține de financiar, tot ce ține de contabilitate, de ANAF nu mai zic, mi se umflă o venă… nu înțeleg! Mama mea e contabil și încă îi spun câteodată: ‘Mamă, sunt incapabilă, sufăr de un retard. Tu trebuie doar să îmi spui unde mă duc și cât plătesc. Atât. Nu de ce sau cum trebuie, că nu vreau! Te rog!’. Dar acum am un challenge, că mi s-a dat o descriere a mașinii, am văzut-o, am intrat în ea, am mirosit-o stânga-dreapta, sus-jos, și trebuie să concep o lumânare care să te ducă cu gândul la această mașină… e o chestie creativă. Care nu știu unde va duce. Nu aș mai face lumânări ca să le vând câte una, câte două, ci un volum mai mare, dar care să prespună chestia asta, cum a presupus și lumânarea cu parfumul Muzeului de Artă Recentă, pentru că am făcut și mirosul pentru MARe. Asta da! Creativitatea îți dă viață! 

Interviu de IOAN BIG

  • Foto header: Sabina Costinel

Galerie imagini

Share

Share on facebook
Facebook
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on linkedin
LinkedIn
Share on twitter
Twitter
Share on email
Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.