Călcâiul lui Ahile al României e sistemul de învățământ.
Sunt profesoară, deci sunt subiectivă, dar am avantajul unei viziuni din interior. Am intrat în sistem acum douăzeci de ani, trecând prin șase școli: gimnaziale și licee teoretice sau tehnologice, conduse autoritar sau democratic, de oameni competenți sau de veleitari.
Aș putea face o listă lungă cu lucrurile care nu funcționează, o enumerație tristă a eșecurilor unei țări în demersul acesta complicat al educării populației. În ultima vreme, lista pare să se aglomereze: decalajul uriaș între școlile de la oraș și cele din mediul rural, dar și între liceele de top și cele de la coada clasamentului; abandonul școlar; analfabetismul funcțional și digital; numărul prea mare de ore petrecute la școală; notele lipsite de obiectivitate (în toamnă apar standardele de notare) ș.a. În plus, în ultimul an, profesorii au fost afectați de tăieri mai mult sau mai puțin ascunse ale veniturilor.
Mi-aș dori ca politicienii să prioritizeze cu adevărat educația, nu doar în demersuri demagogice preelectorale. E o investiție pe termen lung, dar modelul altor țări dovedește că are potențial transformator pentru întreaga societate. Dacă aș fi politician, m-aș uita la evoluția unor țări precum Danemarca sau Suedia. Până și Moldova, privită ca o soră mai necăjită, ne dă lecții la capitolul învățământ.
Nepoții mei sunt elevi în Belgia. Nu a existat pentru ei nicio presiune legată de admiterea la liceu, o formalitate bazată pe recomandările școlii și consilierea părinților. La noi, lucrurile tocmai s-au complicat: liceele de elită își pot alege elevii printr-un nou examen de admitere, unul pentru care urmează să se creeze o nouă infrastructură de pile și meditații. Ca la noi, la nimeni!
