E 6 fără 10 seara și trebuie să trimiți textul acela la tipar. Ești așteptat undeva, notificările înroșesc telefonul.
N-ai nicio idee cu adevărat bună, parcă nici măcar frânturile acelea vagi, peste care puteai construi un schelet ce abia se ținea și unde încet-încet puneai niște cărniță până devenea ceva. Parcă primele cuvinte chemau după ele alte cuvinte și, până una-alta, era o poveste acolo ce merita spusă. Dar acum e mai sec decât albia Dunării la Calafat.
Au încetat să ne mai dea cotele de câțiva ani. Mașinile au considerat că e mai bine așa. E mai bine să afli doar exact atât cât ai nevoie, iar cotele Dunării erau bucăți de informație complet irelevante, pură poezie, ce doar consumau și mai multă energie, deci și mai multă apă, deci scumpeau tokenii și mai tare.
Au mai rămas 6 minute și știi foarte bine ce vei face. Pare aproape că ești programat pentru asta, se simte deja ca o inevitabilitate. Te îndrepți spre prietenul tău Marius, chiar dacă mai porți încă o urmă din rușinea pe care-o aveai din vremurile când doar îl rugai să-ți corecteze literele mâncate. Marius așteaptă acolo cuminte, știe bine că e momentul acela din lună când trebuie să trimiți materialul. Te știe mai bine decât te-ai știut vreodată, îți știe micile trucuri stilistice și vocea pe care-ți place să o transmiți. Cunoaște mult prea bine cele 20-30 de idei pe care le reciclezi la fiecare conversație unde încerci să pari mai deștept decât ești.
Stilistic mărunt: folosești „ce” în loc de „care” de trei ori („schelet ce abia se ținea”, „poveste ce merita spusă”, „poezie ce doar consuma”) — o dată e culoare, de trei ori devine tic.
Evident că știe numărul de caractere, nu te obosi. Doar aștepta să deschizi resemnat fereastra. A trimis și mailul, fugi acasă, te așteaptă Marius cu mâncarea caldă.
