Înainte să ajung în Coreea de Sud, am urmărit un vlog de călătorie. Mă surprindea că autorii vorbeau mai mult despre Coreea de Nord decât despre Seul. Mi se părea ciudat.
După câteva ore petrecute în DMZ (zona demilitarizată dintre cele două Corei), am înțeles. La graniță erau 46 de grade și aproape nicio umbră. Te refugiai în Starbucks-ul din complex, apoi ieșeai din nou spre binoclurile îndreptate către Coreea de Nord. Se vedea orașul-fantomă construit pentru propagandă.
La marginea lui, un păstor își mâna caprele. Mai departe, un singur om lucra pe un câmp de orez. Imaginile au rămas cu mine mai mult decât explicațiile despre războiul din Coreea, armistițiu sau serviciul militar obligatoriu. România a fost menționată pentru sprijinul acordat Coreei de Nord în timpul războiului.
A fost suficient cât să mă facă să privesc altfel propria noastră istorie. Pentru prima dată m-am gândit că Războiul Rece și comunismul din România puteau avea un deznodământ mult mai tragic. Că istoria nu era deloc inevitabilă. Din toate imaginile pe care le-am adus din Coreea de Sud, cea care revine cel mai des e cea a râului Han și a fâșiei de pământ care desparte cele două lumi.
O zonă verde, liniștită, sub care sunt îngropate milioane de mine antipersonal, multe încă necartografiate. De la distanță pare doar un peisaj. După ce afli ce ascunde, înțelegi de ce unii oameni pleacă din Coreea de Sud vorbind, înainte de orice, despre graniță.
