Ce nu mai vedem în orașele noastre

Natura urbană – Ce nu mai vedem în orașele noastre

La ce vă gândiți atunci când auziți că un oraș începe să dispară din fața ochilor noștri? Probabil că primul lucru care vine în minte sunt demolări masive, bulevarde închise sau clădiri istorice dispărute peste noapte. Dar dacă împingem acest gând către lucruri mult mai ușor de ignorat? Cum ar fi un copac tăiat pe traseul dinspre muncă, un petic de iarbă înlocuit cu beton sau o pasăre care nu mai vine în vizită pe pervaz. Un spațiu care, încetul cu încetul, arată atât de normal încât ajungem să nu ne mai întrebăm cum arăta înainte.

În București, de exemplu, natura nu există doar în parcurile amenajate sau la periferie. Este amestecată cu infrastructura, traficul și administrația locală – prin grădinile dintre blocuri, prin spațiile lăsate neîngrijite, pe lângă garduri, între șine, pe terenuri abandonate, prin arborii de pe marginea străzii și prin păsările care continuă să locuiască printre noi.

Orașul nu este un spațiu gol din punct de vedere ecologic. Problema este că pare am încetat să-l mai observăm cu adevărat, pierzându-ne treptat capacitatea de a sesiza aceste mici pierderi zilnice.

Privim același spațiu prin grile complet diferite. Un cercetător se uită la grădina din spatele blocului și vede un ecosistem fragil, în timp ce un vecin își amintește pur și simplu că pe banca din curte era umbră înainte să fie tăiat copacul.

Toate aceste perspective sunt simultane și adevărate. Mai problematic este că am ajuns să considerăm doar unele dintre ele ca fiind cunoaștere. Și, astfel, avem un oraș cu numeroase hărți, care se suprapun fără să se întâlnească: harta biologică, harta administrativă, harta emoțională, harta dezvoltatorilor de blocuri. Și fiecare dintre aceste hărți face vizibile anumite lucruri, lăsându-le pe altele pe dinafară.

Ce anume merită să fie considerat important? Înainte de a investi timp, energie și resurse pentru a măsura ceva, trebuie să decidem că acel ceva există și că merită să fie observat.

Grija pentru terenurile neîngrijite

Cu toții avem în apropiere o bucată de teren aparent neîngrijită, îngrămădită între două blocuri. În funcție de cine vorbește despre ea, este o zonă abandonată, un focar de tânțari, o problemă de întreținere, un teren pregătit pentru o construcție, un habitat izolat sau un mic refugiu ecologic.

Spațiul este același, însă orașele sunt administrate prin categorii. Doar că nu prea există o categorie denumită „loc care susține mai multe forme de viață decât credeam”. Vegetația îngrijită este bună, vegetația spontană mai puțin. Cu excepția cazului în care este frumoasă. În București, aproximativ 81% dintre plantele invazive înregistrate sunt spontane.

Dincolo de o valoare abstractă, această statistică înseamă că relația dintre natural, dorit și valoros este mult mai complicată decât ar putea părea atunci când ieșim să avem grijă de grădina din fața blocului. O buruiană autohtonă ar trebui eliminată, în timp ce o floare invazivă merită îngrijită pentru rolul ei estetic? Dar dacă o eliminăm pe prima și o îngrijim pe cea de-a doua, ce altceva mai dispare din micul nostru ecosistem?

Există și întrebări mai precise care pot schimba felul în care privim lucrurile aparent banale: ce legătură există între vegetația din spațiile rezidențiale și diversitatea păsărilor care le folosesc? Diferite comunități de plante oferă diferite resurse, adăpost, hrană, umbră și condiții microclimatice.

Aceste variații pot influența speciile de păsări care reușesc să trăiască într-un anumit loc. Fără o înțelegere în profunzime a acestor variații, fără observații repetate și corelate, alegerile administrative aparent banale – ce tăiem, ce plantăm sau ce lăsăm să crească -, au consecințe ecologice directe.

Infrastructura nu aparține doar oamenilor

Mai există și o altă latură a poveștii: drumurile sunt construite pentru oameni, dar pot deveni coridoare de dispersie pentru plante. Căile ferate sunt infrastructură de transport, dar pot funcționa și ca arhive botanice ale unor decenii de transformare. Infrastructura proiectată de noi poate deveni infrastructură pentru alte specii.

Asta complică ideea de natură urbană. Dincolo de spațiile pe care oamenii le-au desemnat drept verzi, vorbim despre rețele ecologice care apar, se adaptează și circulă prin oraș, fără să ceară aprobare de la primărie și fără niciun fel de planificare. Dacă nu ne mai gândim doar la parcuri, atunci poate un oraș locuibil pentru mai multe specii este unul în care infrastructura este suficient de permeabilă pentru ca și alte forme de viață să o poată folosi.

Există, în mai toate orașele din România, o întreagă infrastructură ecologică informală despre care se vorbește foarte puțin: grădinile de bloc. În jurul lor se construiesc sisteme de îngrijire informale: răsaduri de flori amenajate spontan, sticle vechi refolosite, garduri improvizate, arbori îngrijiți de oameni care poate nu s-ar descrie niciodată drept activiști de mediu. Natura urbană nu este întreținută exclusiv prin politici publice – uneori este ținută în viață de persoane care, pur și simplu, au decis că un anumit loc merită îngrijit.

Acolo apare o formă de cunoaștere pe care statisticile nu prea o surprind: cunoașterea produsă de rutină. Când uzi același petic de pământ ani de zile, știi cât de bine păstrează umezeala sau ce plantă a dispărut. Știi unde vin păsările, când înflorește ceva, și ce copac oferă umbră și când. Poate că nu folosești termenii științifici pentru a descrie această experiență, dar ai o relație cu locul pe care niciun tabel nu o poate înlocui.

Amnezia peisajului

Totuși, acest tip de cunoaștere are și un opus: amnezia peisajului. Este un simptom pe care toți îl avem fără să ne dăm seama: uităm cum arăta natura în trecut și ajungem să credem că versiunea de azi, oricât de degradată, este cea normală.

Pe scurt, ne obișnuim atât de repede cu ce este în jurul nostru, încât uităm ce am pierdut pe parcurs. Un copil crescut azi între blocuri va considera că un parc mic cu puțin gazon este ceea ce ar trebui să însemne natură urbană. Nu are de unde ști că bunicii lui vedeau acolo o livadă sau un câmp plin de păsări și fluturi. Dacă cineva taie un munte întreg de copaci peste noapte, observăm imediat. Dar dacă cineva vine an după an și taie câte un copac din fața blocului abia dacă băgăm de seamă. Pentru că nu mai ținem minte cât de bogată era natura înainte, ne mulțumim cu foarte puțin atunci când încercăm să o protejăm.

Poate cea mai sordidă formă de pierdere este cea care nu produce un moment clar de pierdere. Spațiul în care nu mai este un copac devine firesc, iar rândunele se împuțineaza vară după vară, fără să avem o zi în care cartierul sesizează pierderea. Vegetația se simplifică în fiecare an câte puțin, iar memoria locuitorilor se adaptează odată cu ea.

Peisajul se schimbă mai repede decât memoria.

Este una dintre cauzele pentru care pierderea biodiversității poate deveni aproape invizibilă în oraș. Nu asistăm la un dezastru. La scară umană, asistăm la mii de ajustări infime. La scară animală, sau vegetală – sunt mii de dezastre. Dar ceea ce nu poate fi numit un eveniment e dificil de deplâns.

The Urban Green Blueprint

Aici începe, de fapt, povestea The Urban Green Blueprint, proiectul de cercetare artistică și științifică pe care îl desfășoară acum Marginal împreună cu Institutul de Biologie București. Proiectul are la bază o întrebare înșelător de simplă: ce se întâmplă atunci când moduri diferite de a privi orașul sunt puse să lucreze împreună? The Urban Green Blueprint pornește de la biodiversitatea urbană, dar cercetează în același timp felul în care o percepem.

În 2026, cercetători din biologie au urmărit sistematic păsările din mai multe zone ale Bucureștiului și au analizat relația dintre acestea și vegetația urbană. În paralel, artiștii au lucrat cu ceea ce nu apare, de regulă, într-un protocol științific: memoria unor locuri, grădinile improvizate, relația cu spațiul, gesturi de îngrijire, sunetele și urmele lăsate de alte specii într-un oraș construit în primul rând pentru oameni. Iar, la final, urmărim modul în care toate acestea pot fi transformate în politici publice pentru orașe mai locuibile.

Proiectul explorează ce putem afla despre oraș atunci când nu mai presupunem că există o singură formă corectă de a-l observa. Un protocol științific poate arăta că anumite tipuri de vegetație favorizează anumite specii de păsări. Artiștii pot întreba de ce unele plante sunt neglijate, în timp ce altele sunt considerate demne de protejat. Cercetătorii documentează pe teren realitatea existentă. Arta face perceptibil ceea ce, deși există, trece în mod obișnuit pe lângă noi.

Am ales intenționat micro-grădinile de bloc, terenuri aparent neînsemnate și vegetația spontană. În discursul public apare tot mai des noțiunea de rezervație urbană și necesitatea de noi parcuri. Însă realitatea nu prea susține acest discurs – terenuri care pot fi transformate în parcuri în toată regula sunt puține, iar locații pentru parcuri asemănătoare cu Delta Văcărești sunt și mai puține. Nu fiecare petic de verdeață ar trebui transformat în rezervație, dar împreună formează o rețea ecologică pe care planificarea urbană cu greu o adresează. Dincolo de parcurile reprezentative, un oraș este verde prin mii de suprafețe mici, fragmentate, uneori neplanificate, care pot oferi hrană, adăpost, umbră, răcoare sau coridoare de deplasare pentru alte forme de viață.

Poate este nevoie și de o schimbare de perspectivă, printr-o serie de ajustări și gesturi mici, mult mai puțin instagramabile: felul în care este întreținut un spațiu verde, iluminatul folosit noaptea, protejarea unor locuri de cuibărit, alegerea unor plante, modul în care sunt gestionate suprafețele spontane sau chiar simplul fapt de a nu aranja ceea ce pare dezordonat.

Este o viziune pragmatică, chiar dacă îi lipsește dramatismul. Orașele sunt sisteme prea complicate pentru a fi reparate printr-un singur proiect, o singură administrație sau o singură disciplină. Dar pot fi influențate prin acumularea unor decizii mici. Iar înainte de a lua aceste decizii, trebuie să știm ce există deja. Și, mai ales, de ce.

The Urban Green Blueprint creează un spațiu în care să ne întrebăm ce poate deveni vizibil atunci când schimbăm instrumentul cu care privim. Într-un asemenea context, cercetarea înseamnă și producerea unor noi capacități de a observa. Dacă nu vedem, nu putem proteja; daca nu putem numi, nu putem apăra; iar dacă nu ne amintim, atunci nu putem simți o pierdere.

The Urban Green Blueprint: întâlnirile din 26 și 27 august

În jurul acestei întrebări se construiesc și întâlnirile publice ale proiectului. Pe 26 august 2026, lucrările artistice dezvoltate în cadrul cercetării vor fi prezentate în curtea Institutului de Biologie din București, mutând rezultatele cercetării din spațiul de lucru în spațiul public.

Iar pe 27 august 2027, un atelier dedicat îngrijirii naturii urbane va deschide discuția într-o direcție foarte concretă: ce putem face, la scară mică, pentru a susține ecosistemul din jurul nostru.

Proiectul Urban Green Blueprint este un exercițiu de reînvățare a atenției. Înainte de a încerca să reinventăm un oraș cu propuneri de reconfigurare sau intervenții grandioase, primul pas este să fim din nou atenți la ce locuiește deja alături de noi.

Mai multe detalii pe paginile de Instagram și Facebook ale Marginal.

Text de ANDREI TUDOSE | OPINII

Foto header: Westley Hennigh-Palermo