Primăvara are un talent aparte de a ne prinde la cotitură.
Nu vine niciodată cu pași clari, ci mai degrabă cu ezitări: o zi de soare care te face să crezi că iarna s-a dus, urmată de un vânt rece care îți amintește că încă nu. Este perioada aceea de tranziție în care natura își schimbă decorul încet, iar noi încercăm să ținem pasul… mai ales în fața dulapului.
Pentru mine, primăvara începe mereu cu această zonă gri a hainelor. Diminețile sunt reci, dar lumina de afară mă convinge că totuși să port ceva mai ușor. Iau un pulover gros și la prânz simt că mă sufoc în el. Aleg o geacă subțire și, inevitabil, vântul mă găsește la primul colț de stradă. E un fel de joc al presupunerilor în care aproape niciodată nu ghicesc corect.
Și totuși, există ceva frumos în această mică dezordine sezonieră. Straturile de haine, aruncate pe spătarul unui scaun, eșarfele uitate în geantă „pentru orice eventualitate”, umbrelele care apar și dispar din rutina zilnică, toate spun, de fapt, aceeași poveste: primăvara nu se grăbește.
Poate că tocmai asta e farmecul ei. Nu vine cu certitudini, ci cu promisiuni. Cu dimineți reci și după-amieze calde, cu capricii și cu acel sentiment discret că lucrurile se așază, încet. Iar noi, prinși între pulovere și jachete subțiri, nu facem altceva decât să învățăm din nou răbdarea.
