Zece albume cu care să-ți începi drumul în lumea muzicii electronice

Zece albume esențiale pentru a descoperi lumea muzicii electronice, de la experimente la sonoritățile care au influențat generații de artiști.

Nu e un clasament, ci un punct de pornire. Am ales albumele după câteva criterii simple: dacă au adus ceva nou, dacă au schimbat ce a urmat, dacă mai sună bine după zeci de ani și dacă ascultarea lor chiar produce plăcere. Nu sunt neapărat cele mai populare sau bine vândute zece albume de muzică electronică, deși e clar că în bună parte sunt dintre cele mai valoroase, ci cele cu care poți începe, fiecare cu felul lui de a deschide ușa.

Noțiunea de muzică electronică

Noțiunea de muzică electronică a fost vehiculată mult timp în rândul muzicienilor care au încercat serios limitele explorărilor sonore în secolul XX și a trecut prin multe experiențe care au fost și rămân bizare. Matematica și aparatele erau frecvent utilizate în lucrările unor compozitori precum Iannis Xenakis, John Cage, Karlheinz Stockhausen, La Monte Young sau Terry Riley.

Înainte de Kraftwerk au existat mulți care au dorit să dea sens undelor și vibrațiilor generate de aparate, dar nimeni nu a obținut un produs atât de influent. Albumele recomandate elimină granița dintre muzica electronică și electronica, subiect pe care îl voi trata separat.

Muzica electronică nu e neapărat un gen muzical, ci un spectru de sunete

Drumul ei a început cu mult înainte ca sintetizatoarele să devină obișnuite, cu pionieri care au experimentat cu bucle de bandă și oscilatoare. În anii ’50, Stockhausen a împins limitele, iar mai târziu Wendy Carlos a redefinit sunetul cu sintetizatorul Moog. Anii ’70 au fost un deceniu pivot: sintetizatoarele au devenit mai accesibile, iar discoteca a adus ritmurile electronice pe ringul de dans.

Anii ’80 au adus synth-pop-ul și new wave-ul, cu artiști care au îmbrățișat sunetele digitale. Anii ’90 au explodat în subgenuri, house, techno, trance, drum & bass, trip-hop, care au ieșit din cluburile underground pe scenele lumii. Din anii 2000 încoace, fuziunile au continuat, iar muzica electronică a ajuns să se regăsească în aproape orice gen.

Ce ascultăm aici sunt albume care au definit perioade muzicale și, cel mai important, au îmblânzit impulsul electric, transformând sinteza sonoră în generator de plăcere auditivă, în muzică umană.

Wendy Carlos – „Switched-on Bach” (1968)

Originea de secol XVII a termenului „a sintetiza” include ideea de gândire deductivă, din cuvântul latin „synthesis”, însemnând „adunare, colectare, compunere”, sau cuvântul grec „syntithenai”, „a pune împreună, a combina”, format din „syn” – împreună și „tithenai” – a pune, a plasa.

Sunetele sintetizate și instrumentele aferente sunt din obișnuință asociate cu noțiunea de sintetic, adică opusul sunetului natural, emis de instrumentele acustice și considerate ca fiind substitute artificiale sau imitații. E adevărat dacă mergem pe linia deschisă de cercetarea științifică sau industrială în secolul XIX. Numai că între timp a apărut ceva care adaugă o nuanță sensibilă.

„Switch-on”, a comuta, este un termen care ne trimite la procesul de electrificare, un fenomen care a afectat radical muzica și a dat fiori, pentru unii de plăcere, pentru alții de groază, în privința viitorului natural al artei sunetului. Același fior anxios al automatizării a fost asociat cu apariția sintetizatorului la mijlocul secolului XX. Kinestesia actului muzical, vibrația corzii ciupite sau lovite, bătaia tobei sau clinchetul metalului riscau să fie înlocuite sau cel puțin pervertite de efectul electricității.

Minunata lume nouă se arată sub forma distopică a unui sintetizator, un instrument electric care are puterea de a schimba forme. Comutarea la un instrument muzical a distins o generație tânără de părinți prin vestimentație, muzică, dans și cinema. Când Columbia Records a lansat în 1968 o colecție de 12 piese compuse în secolul al XVIII-lea, cântate la un sintetizator Moog, generația comutată l-a preluat ca pe o coloană sonoră a propriilor vieți.

„Switched-On Bach” a fost primit cu extaz inclusiv de cei mai exigenți critici de muzică clasică, adică cei mai necruțători analiști ai fenomenului. „Serios”, „genial”, „legitim”, „captivant”, „electrizant”, „strălucitor” erau calificativele debitate în perfect consens. Marele dirijor Georg Solti, în general sceptic la adresa muzicii electronice, a declarat că „Switched-On Bach” este fascinant. Leonard Bernstein a folosit albumul ca inspirație pentru una dintre celebrele lui lecții televizate, „Young People’s Concert”, într-un episod numit „Bach Transmogrified”.

Glenn Gould a devenit cel mai mare admirator. Încă din 1968 l-a numit „albumul deceniului” și a vorbit pe larg despre Moog, despre tehnica de înregistrare și despre muzicalitatea obținută dintr-un alt fel de claviatură. Alții, în virtutea părerilor împărțite, s-au rezumat la a aprecia progresele făcute în privința exploatării sintetizatorului, considerând că o abordare modernă a lui Bach, diferită de indicațiile clare ale stilului, e nepotrivită.

Sunetele rămân autentice, fiind făcute pe un instrument pe care Bach nu și l-ar fi imaginat niciodată. Albumul a apărut sub numele Walter Carlos, iar lumea avea să afle abia mai târziu de Wendy; „Switched-On Bach” intra între timp în colecția celor mai valoroase albume din istoria muzicii înregistrate.

Jean-Michel Jarre – ” Oxygène”(1976)

Au existat instrumente electronice generatoare de sunete și înainte de „Oxygène”, dar după apariția acestui material muzical ele au putut fi integral adoptate de muzicieni. „Clapele” au fost promovate în „mainstream”. Marea calitate, adevărata noutate a muzicii electronice este aceea de a produce sunete, de a aduce reale contribuții la spectrul timbral. Instrumentele clasice produc un sunet definit, cu identitate, devenit ușor de recunoscut.

Instrumentele electronice vin cu celelalte sunete, oferindu-ne infinit mai multe posibilități de a combina și de a crea. Ele sunt artificiale, dar nu în sens estetic. Nu sunt produse de o vibrație, ci de o oscilație, dar noi beneficiem de o mult mai mare diversitate de sunete. Cei care au folosit la început sunetul sintetic au fost mai mult ingineri decât artiști, de aici atmosfera de laborator secret în care a crescut acest gen derivat într-o multitudine de valuri și ramuri.

Totul s-a schimbat după „Oxygène”: muzica electronică, concretă sau sintetizată în forme academice, a devenit muzică creată cu instrumente electronice, atractivă, melodică, îmbogățită de multe sunete noi, capabilă să ne ofere atmosferă și stare bună fără niciunul dintre instrumentele acustice cu care ne-am obișnuit. Repet ideea legată de momentul în care apare o operă muzicală, de posibilitățile de atunci, de condițiile în care a fost concepută. E uimitor cum acele tonuri sunt atât de estetic compilate, susținând cu atât de mult bun gust frumusețea melodică.

Deși sunt sunete artificiale, par să aibă originea într-un organism viu, cu energie și ritm circadian. „Oxygène” e proto-albumul de muzică electronică de largă audiență, nici cel mai mare, nici cel mai tare, nici cel mai lung sau liniștit, în schimb a fost primul, conținând tot ce e nevoie pentru a compune un univers nou, sclipirea care a dus la discografia unui mare artist, precum și marea influență asupra viitorului, de la synth-pop la trance.

Giorgio Moroder – From Here To Eternity (1977)

Giorgio Moroder e unul dintre oamenii care au pus un sunet pe hartă. „From Here To Eternity” a apărut în 1977, chiar în anul în care „I Feel Love”, piesa produsă de el pentru Donna Summer, a arătat ce poate suna viitorul pe ringul de dans. Moroder construiește aici peisaje sonore întregi din pulsații electronice, din secvențe care se repetă ca o respirație și din melodii care se leagă de ele fără să se piardă.

Piesa care dă titlul albumului te poartă într-o croazieră și nu-ți pasă când se termină. Ce rămâne de neuitat e echilibrul: o muzică de dans care sună în același timp mecanic și plin de suflet, în care mașina nu înlocuiește omul, ci îi dă ritm. Prin el, disco a căpătat o dimensiune nouă, condusă de sintetizator, iar influența asupra muzicii electronice de dans nu poate fi contestată. Ecoul se aude peste decenii: Daft Punk l-au invitat, în 2013, să-și povestească viața într-una dintre cele mai frumoase piese ale albumului lor.

Isao Tomita – Kosmos (1978)

Dacă Wendy Carlos a arătat că Bach poate fi aranjat pe Moog, Isao Tomita s-o fi întrebat ce se întâmplă dacă iei toată orchestra și o duci în spațiu. „Kosmos” e un album de transcrieri pentru sintetizator, în care piese cu o rezonanță acustică aparte capătă, în timbralitatea lui Tomita, dimensiuni noi, o adâncime nouă. Începe, ca să nu te surprindă prea mult, cu tema din „Războiul stelelor”, într-o versiune ușoară și plină de umor.

Urmează „Space Fantasy”, poate cea mai bună lucrare a lui, care combină „Așa grăit-a Zarathustra” de Strauss cu „Cavalcada valkiriilor” și uvertura la „Tannhäuser” de Wagner într-un colaj de o profunzime uimitoare. Mai departe, „Pacific 231” de Honegger, cu sonoritățile ei experimentale, „Întrebarea fără răspuns” de Ives, minimalism atmosferic pur și în forma electronică, apoi „Aranjuez” de Rodrigo și „Cântecul lui Solveig” de Grieg, partea de călătorie și explorare.

„Hora staccato” e o temă dragă nouă pe care o primim cu bucurie în această variantă, iar „The Sea Named Solaris”, după Bach, cu câteva fragmente compuse chiar de Tomita, încheie frumos drumul. Tomita e un vizionar, la fel ca Jarre sau Carlos. E uimitor ce a făcut el cu sintetizatoarele, cu ochii pe partituri clasice complicate.

Kraftwerk – „Computer World” (1981)

E greu de ales aici. „Autobahn”, „Radio-Activity”, „Trans Europe Express”, „The Man-Machine” sunt albume vizionare, pline de semne ale unei noi direcții foarte bine definite, oferită în detalii pe care muzica nu le conținuse până atunci decât în scheme tehnice, dar „Computer World” a transformat modul în care muzica pop a fost compusă, cântată, împachetată și lansată, iar acest proces a dus la crearea unui nou idiom care include termeni (acum) familiari precum techno, trance, electro, industrial sau synth-pop.

Ei i-au influențat pe toți „influencer”-ii. În momentul lansării, pe 10 mai 1981, albumul a fost o revelație, diferit de orice se făcuse în muzica de larg consum până atunci, o suită formată din șapte părți minuțios concepute și clar orientate spre viitor. O detunătură sonoră pe care încă o simțim. Un imens salt înainte prin proiectarea și construcția imaculată a sunetului artificial, cu timbru precis, șlefuit până la perfecțiune pe toate fațetele, o muzică redusă la esențial, cu luciu metalic și precizie nenaturală, de o stranie atractivitate.

A fost punctul culminant, pregătit prin experimentele, improvizația și cunoașterea care s-au cumulat în albumele anterioare. Toate titlurile menționate mai sus reprezintă pașii către această destinație. Toate cele șapte albume anterioare au avut viziunea și au anunțat schimbarea, o repetiție pentru o premieră fără cusur, realizarea idealului de grup: o muzică electronică, construită integral, începând cu fundația.

Dacă trăiești aceleași senzații de fiecare dată când asculți un album, înseamnă că e esențial, e parte din existența ta, are loc pe cel mai important raft al colecției, așa cum ceea ce-ți oferă e prețuit în colțul ales al sufletului.

Ascultând un album precum „Computer World”, primim un indiciu vital: dacă apăsăm pe butonul care trebuie, se poate întâmpla și ceva favorabil, chiar surprinzător, pe termen lung. Oare și-a imaginat Leibniz că se va ajunge aici, când a inițiat ideea codificării lumii într-un sistem binar, format din zero și unu? În 1703!

Aphex Twin – Selected Ambient Works 85-92 (1992)

Richard D. James, adică Aphex Twin, a lăsat în „Selected Ambient Works 85-92” una dintre cele mai limpezi cărți de vizită ale ambientului. Se spune că muzica a fost făcută pe echipamente construite în casă, pornind de la sintetizatoare obișnuite, iar asta se și aude: ritmurile vin din cluburi, din techno-ul rave-urilor și din acid house, dar deasupra lor James țese pânze de melodie și timbru de o finețe rară.

Chiar și piesele mai apropiate de dans au o complexitate, o eleganță și o delicatețe pe care genul le are rareori. Aici electronica încetează să fie doar pentru picioare și arată că poate fi emoție, drum prin spațiu și, mai ales, un obiect de ascultat cu atenție. Richard rămâne cu creativitatea amețitoare, e suficient să-ți imaginezi puțin cum lucrează.

Orbital – „Orbital 2” (The Brown Album) (1993)

După un prim album de succes în Marea Britanie și un single, „Chime“, intrat în Top 20, frații Paul și Phil Hartnoll au făcut cu al doilea album un pas înainte, spre aranjamente mult mai complexe și mai atmosferice. Începe cu o mostră din Star Trek despre un timp care devine buclă, urmată de tipare care se suprapun și se decalează ca la Steve Reich, iar umorul se simte în pârâitul de vinil prăfuit și în replica despre ceasul oprit care arată ora corectă de două ori pe zi.

Cea mai cunoscută piesă a lor, „Halcyon + On + On“, răstoarnă și suprapune vocea lui Kirsty Hawkshaw din „It’s a Fine Day“, de la Opus III, și dă senzația unui dans pe nori. Grija pentru mediu, constantă la ei, se aude în „Impact (The Earth Is Burning)“. Când rave-ul cucerea topurile cu o muzică mai hedonistă și mai grăbită, Orbital au ales o alternativă melodică și cerebrală, cu o propulsie hipnotică și stări de fericire pe care le poți retrăi.

The Prodigy – „The Fat Of The Land” (1997)

Muzica electronică era la mare căutare în 1997. Până și trupele rock începeau să integreze ritmuri noi în piesele lor. Nimeni nu a estompat granițele dintre rock și muzica dance mai bine decât Prodigy, mai ales după ce au lansat „The Fat Of The Land”, urmarea mult dorită a lui „Music for the Jilted Generation”. Când a apărut, grupul avea deja două single-uri pe primul loc în Marea Britanie, „Firestarter” și „Breathe”, și începuse să intre pe piața americană.

„Smack My Bitch Up” a bubuit la nivel tectonic.

Albumul a fost anunțat ca ceva care va duce electronica și techno-ul în fața unui public mondial, și chiar asta a făcut: ritmuri intense, derivate din hip-hop, mostre reconstruite cu imaginație și agitație mare a lui Keith Flint și Leeroy Thornhill. Liam Howlett e un producător inventiv și cel mai bun la construirea tensiunilor și ritmurilor care fac o sală întreagă să sară în sincron. De fapt, aceste două albume The Prodigy ne arată cât de tare poate lovi electronica, fapt demonstrat chiar și la festivaluri de rock.

Daft Punk – Random Access Memories (2013)

Ultimul album de studio al duo-ului francez (până s-or reuni cu fast) e construit aproape integral cu muzicieni live, o desprindere de producția bazată pe sequencer și automatizare, o declarație de amor către disco și funk, sursa lor de mostre de sunet timp de douăzeci de ani. „Get Lucky”, „Lose Yourself to Dance” și „Fragments of Time” sunt argumentul de bună dispoziție, „Within” și „Beyond” sunt contrapunctul meditativ.

Pe album apar Nile Rodgers, Pharrell Williams și Giorgio Moroder, care își povestește viața peste un fundal electronic, într-o piesă care leagă 1977 de 2013. Albumul a câștigat în 2014 premiul Grammy pentru Albumul Anului. Funcționează pentru că repetă șabloane într-o manieră rafinată, accesează memoria cu un stimulent actual, oferind o muzică absolut agreabilă. Iar discul sună incredibil, e etalon pentru orice instalație audio pe care să o reglezi la potențial optim.

Jon Hopkins – „Immunity” (2013)

„Immunity” e considerat un clasic modern pentru că leagă techno-ul, ambientul și muzica clasică într-o singură audiție, degajând energie frenetică într-un balans dinamic cu introspecția, cu liniștea. Hopkins folosește ritmuri complexe și un design sonor bogat, iar claritatea înregistrării impresionează de la prima ascultare. Albumul arată cât de vastă poate fi muzica electronică de azi și răsplătește ascultările repetate, cu o experiență emoțională puternică.

Nu putem asculta muzică fără electricitate, însă mirarea vine din felul în care electronica ne modelează emoțiile și ne îmbogățește auzul. Bucla se închide aici: sunetul sintetic, care a început ca un experiment, se dezvoltă de-a lungul deceniilor, pentru a ne face mai umani. Dacă nu ai ascultat până acum muzică electronică din prejudecăți sau idei preluate incomplet, sunt convins că vei avea niște surprize grozave.

Și încă zece albume bune, pe care să le asculți deja ca un inițiat, după ce te-ai încălzit cu cele zece ”clasice”

Tangerine Dream – Phaedra (1974): primul lor album pentru Virgin a deschis drumul unui sunet hipnotic, condus de secvențiatoare, care avea să marcheze muzica electronică multă vreme. Piesa care dă titlul albumului e o incursiune în spațiul interior, iar discul e o bornă nu doar pentru trupă, ci pentru muzica instrumentală în general.

Autechre – Tri Repetae (1995): valorifică ingenios nevoia unui ritm pentru a echilibra perfect sample-urile extrem de agresive și percutante, precum și aranjamentele complexe; inspirată de Aphex Twin, lucrarea ajunge ea însăși să fie o sursă de inspirație.

Goldie – Timeless (1995): o suită electronică, contribuție de bază la consacrarea genurilor jungle și drum’n’bass la începutul anilor 1990. Pe atunci nu era chiar atât de accesibil să editezi sunete.

The Chemical Brothers – Exit Planet Dust (1995): debutul big beat-ului, direct și exploziv.

LTJ Bukem – Logical Progression (1996): minimal, cu drum & bass și eleganță. Influențele house și ritmurile constante fac din „Logical Progression” poate cea mai bună introducere în stilul jungle pentru cei care nu sunt obișnuiți cu breakbeat-urile de viteză extremă.

Boards of Canada – Music Has the Right to Children (1998): nostalgie granulată, memorie de copil pusă pe sintetizator. Deși modelul propus de Boards of Canada pentru muzica electronică destinată audiției nu reprezintă, în sine, o revoluție, „Music Has the Right to Children” este un album remarcabil. Acest duet scoțian se numără printre puținii artiști europeni care reușesc să egaleze precursorii americani în ceea ce privește capacitatea de a insufla spirit și emoție într-o muzică altfel pur electronică.

Este vorba despre un „suflet al mașinăriei” în stare pură, care alternează compoziții de anvergură cu viniete de un minut, „Music Has the Right to Children” rămâne esențial în orice colecție de muzică electronică. De remarcat și cel mai nou produs al lor, „Inferno”.

Faithless – Reverence (1996): ar fi suficient să pomenesc de „Insomnia”, dar albumul e mai mult decât piesa asta: un manifest de club cu aer de meditație, în care vocea lui Maxi Jazz plutește între rugăciune și rave. Se ascultă dintr-o suflare, de la prima piesă la ultima, și, de fapt, toate albumele din listă merită ascultate așa.

William Orbit – Pieces in a Modern Style (2000): clasicii în haină electronică, în linia lui Carlos și Tomita.

Four Tet – Rounds (2003): țesătură electronică, de urmărit atent, relaxat, pregătit pentru tonuri nuanțate, spirale de sunet filtrat prin frecvențe fin reglate, un ideal al căutătorului de inedit muzical. Nu e de dans.

Oneohtrix Point Never – Replica (2011): Daniel Lopatin, sub pseudonimul Oneohtrix Point Never, pune cap la cap sunete din surse nebănuite, cu o estetică proprie, reușind să fie și familiar și original. Lopatin a extras, se pare, o mare parte din materialul sonor al acestui album dintr-o compilație pe DVD cu reclame TV difuzate între 1985 și 1993.

Deși acest detaliu oferă o poveste de fundal fascinantă pentru procesul de creație, sursa materialului este rareori sesizabilă în mod direct în timpul audiției. Surprizele continuă și pe celelalte albume, muzici de film și tot ce produce această minte super-creativă.

Text de Berti Barbera

Citește și acest articol Sunete

10 albume care definesc ideea de rock și te fac să realizezi că ești rocker și nu ai știut

10 albume care definesc ideea de rock și te fac să realizezi că ești rocker și nu ai știut