Un tramvai numit speranță
Mijlocul de transport teatral condus de Andrei Huţuleac a plecat pe un traseu promiţător
„Un tramvai numit dorință”, prima montare a companiei Thin Red Line, înființată anul curent de actorul și regizorul Andrei Huțuleac, e, dincolo de succesul la public repurtat încă de la primele reprezentații, un PowerPoint.
O prezentare artistică a intențiilor, potențialului și obiectivelor unei companii independente, care umple cu creativitate slide-urile unui document pe sufletul celor din mini-urbea corporatistă unde se află și clădirea ce găzduiește Centrul Cultural Lumina.
Desprind câteva posibile „touch points” din această prezentare (glumesc, deși aș paria că Andrei Huțuleac a fost nevoit să-și sistematizeze ideile și florile de stil regizoral pentru a atrage fonduri), cele mai multe file fiind din capitolul, fără de care nu se poate mai nou, „Wow Factor”.
* montarea se ține cu dinții de text, minunat tălmăcit de neuitata Antoaneta Ralian (puriștii lui Tennesee Williams, la coada cărora m-aș așeza și eu, ca devorator din adolescență al dramaturgiei americane, sunt câștigați din start).
* muzică live (piese celebre, lesne recognoscibile, întărind ambianța de Americă optzecistă sugerată de recuzită cu revolta punk marca Blondie și cu ironia alt rock a scoțienilor de la The Proclaimers, la care se adaugă riff-uri de blues stabilind conexiunea cu sudul din piesă); ilustrație muzicală ca referință culturală, dar și ca element decorativ (o piesă dance-pop/ post-disco a Madonnei completează vestimentația aferentă a Stellei); bonus: bruta din rolul principal masculin cântă la baterie.
* se experimentează o gamă largă de actorie (se merge de la demonstrația de studiu și de creație – s-a spus că e rolul carierei de până acum al Corinei Moise – pentru personajul Blanche până la teatralitate schematică, în tușe groase, în cazul personajului Mitch).
* complicitate cu publicul (din când în când, regizorul ne face cu ochiul, ca atunci când Blanche îi spune Stellei că e durdulie ca o potârniche, ceea ce Teo Dincă în mod evident nu e, iar eu m-am simțit realist incurabil – sper, nu și socialist! – ca Martin Eden al lui Jack London, când a refuzat să-și imagineze dragostea unind un cuplu caraghios și disproporționat de pe scena Operei).
* utilizarea inteligentă a spațiului dat (e modern să pui „Tramvaiul” ca regizoarea Rebecca Frecknall, propunând un decor aproape gol, proiectat de Madeleine Girling; „Tramvaiul” lui Andrei Huțuleac iese în stradă, intrând, totodată, în realitatea bucureșteană a lui 2025).
„Un tramvai numit dorință” de Andrei Huțuleac ilustrează viziunea contemporană a unui îndrăgostit de teatru clasic. Sunt aici semne de speranță că spectacolul poate prinde reprezentații (cel puțin) de ordinul zecilor și că un anumit tip de teatru independent are prezent și viitor.
Text de HORIA GHIBUȚIU | JURNAL DE BUCUREȘTEAN
Foto: Anastasia Atanasoska
