Actriţa CORINA MOISE, dincolo de… prima facie
Nominalizată la Premiul UNITER 2025 pentru cea mai bună actriţă în rol principal datorită modului absolut memorabil în care o interpretează pe avocata ce devine victimă în monodrama Prima facie a lui Suzie Miller, Corina Moise continuă să se releve ca una dintre valorile notabile certe ale scenei performative româneşti contemporane, iar spectacole în care poate fi (re)descoperită în acest final de stagiune, precum Aer, pus în scenă foarte recent de către Leta Popescu la Teatrul Metropolis, Marele Gatsby de la Palatul Bragadiru, Risipire de la Teatrul Dramaturgilor Români sau Balena (Metropolis), dincolo de numeroasele partituri pe care le-a interpretat cu har de-a lungul anilor în trupa fără nume al lui Victor Ioan Frunză sau pe scene ale teatrelor din ţară, în film sau televiziune, nu fac decât să confirme constant această simplă realitate.
Prima facie reprezintă însă pentru CORINA MOISE un vârf al carierei, iar felul personal în care deconstruieşte şi reconstruieşte dramatic acest personaj aparent anost, în jurul căruia creează un întreg univers social cu ajutorul cuvintelor şi al limbajului corporal, fac din spectacolul regizat de Andrei Huţuleac la Centrul Cultural Lumina unul dintre puţinele must see-uri veritabile cu premiera în această stagiune, iar pe noi ne-a îndemnat să încercăm să trecem, prin dialog, dincolo de… “impresia iniţială”.
Corina, în peisajul performativ românesc one-woman show-urile cu puternică încărcătură dramatică și emoțională se pot număra efectiv pe degetele de la o mână. Ca autoare a traducerii şi adaptării lui Prima Facie, deci nu doar ca interpretă, ce te-a făcut să te opreşti la acest text?
Da, într-adevăr, one-person show-urile sunt niște fenomene mai rare, fiindcă nu sunt dintre cele mai populare… oamenii caută să cumpere bilete unde văd că distribuțiile sunt mai numeroase, pentru că acolo, probabil, este iz de ceva mai lejer, poate mai spre comedie, dar, în schimb, se așteaptă ca un one-person show să fie ceva foarte greu din moment ce cade pe umerii unui singur performer.
La Prima Facie am ajuns pentru că ştiam despre acest text. Ştiam despre faptul că a primit premiul Olivier pentru cea mai bună piesă, știam că Jodie Comer a luat pentru rol premiul pentru cea mai bună actriță, în fine, știam destule lucruri despre el, pentru că sunt la curent cu mare parte dintre textele noi care se scriu în zona anglo-saxonă şi sunt atentă la textele care sunt premiate sau care au premieră, iar eu îmi doream de mult timp să fac un one-woman show, să mă arunc în golul ăsta… îmi plăcea ideea și am considerat mereu că va fi un proiect personal și, când voi fi pregătită, mă voi apuca de acesta.
Prin urmare, ştiam de Prima Facie, aşa că, atunci când am găsit textul tipărit în librăria de la National Theatre din Londra, l-am luat cu mine, mai ales că nu eram într-o perioadă în care să mă dea oportunitățile afară din casă și atunci am considerat că e momentul să-mi creez eu unele care să mă ajute să cresc.
Așa, să lucrezi ca actriță, sigur că mai găsești de lucru, dar nu sunt atât de multe oportunități care să te facă să te simți realmente provocată, să simți că te poți arăta așa cum vrei și cum crezi că merită lumea să te vadă sau cum meriți tu să te arăți, iar un proiect personal reprezintă o asemenea ocazie.
Textul m-a atras şi datorită faptului că îmi place să joc femei în uniformă, iar avocata noastră, Tessa, este o femeie în uniformă… acest tip de roluri mă provoacă într-un fel interesant, dar nu ştiu încă de ce, pentru că asta e ceva ce am descoperit târziu despre mine ca actriță.
Primul tău pas concret a fost apoi să traduci piesa?
Nu chiar. Poate că nu toată lumea e la curent, dar obținerea drepturilor de autor reprezintă un milestone în tot demersul ăsta, pentru că se întâmplă de foarte multe ori, mai ales în cazul textelor contemporane, să nu le primești de la autor sau de la agenția autorului.
Unii scriu piese, dar nu sunt fericiți cu ele și atunci refuză să dea drepturile mai departe sau țara nu împlinește niște obligo-uri, nu ai artist sau artistă dintr-o anumită tipologie, de exemplu, sunt diverse motive şi atunci, ca să mă asigur că nu vor apare probleme pe parcurs, înainte să traduc, deschid o conversație cu agenția și încerc să obţin o clarificare de la ei prin email.
Abia atunci când aflu că drepturile sunt valabile pentru România sau că nimeni din țară nu le-a mai cerut până la acest moment, mă apuc să traduc și reiau ulterior conversația după ce am tot proiectul pus la punct.
Am nevoie de această siguranță că sunt în legătură cu autorul înainte de a începe.
Odată lămurit acest aspect, am tradus Prima Facie şi, într-o zi, i l-am citit lui Andrei [regizorul Andrei Huţuleac, soţul actriţei – n.r.], care vedea că sunt preocupată de text, dar am făcut-o mai mult consultativ, cumva, să aflu dacă i se pare că adaptarea mea e bună, dacă e plauzibilă pentru publicul nostru de aici… iar el a zis: ‘Uite, nu e pe agenda mea, dar îl fac eu.’.
Așa a pornit acest spectacol.
Prima facie nu a fost un accident, pentru că ai la activ adaptări şi scenarii teatrale pentru spectacole diferite ca factură, precum Marele Gatsby, Balena sau Naufragiat. Ce stă în spatele acestui apetit al tău pentru dramaturgie? Fiind o actriță împlinită, ai putea foarte bine ca acasă să te uiți la Războiul stelelor, nu să te afunzi tot în teatru…
Dar fac și asta, mă uit și la Războiul Stelelor, fac și traduceri… în general traduceri, pentru că la Marele Gatsby e o situație aparte, fiind o dramatizare. Încă nu mi-am testat abilitățile de dramaturg și cred că nici nu sunt încă pregătită să o fac sau, cel puţin, nu îmi doresc în acest moment, dar la dramatizări sau traduceri îmi face plăcere să lucrez.
Îmi place limba engleză, o cunosc de mult, îmi place să caut versiuni de expresie în limba română, să ajungă și la publicul nostru, îmi place stilul de joc anglo-saxon și atunci de asta cred că îmi plac atât de mult aceste piese noi și mă afund în ele, pentru că dacă urmează să și joc în ele, mă ajută să mă impregnez cumva de universul ăla.
Când ştii că urmează să joci un rol, de obicei îți imaginezi personajul plecând de la text și de la viziunea regizorală. Vrând-nevrând, în cazul Prima facie există şi referinţa interpretării lui Jodie Comer. Cum ai reușit să te detașezi de propunerea ei, astfel încât să îți poți construi propria versiune a personajului?
Piesa este foarte simplu împărțită în două mari capitole ale vieții acestei femei și, cumva, din cerința textului, dar și dintr-o mențiune specifică a autoarei, se știa clar că în prima parte există atitudinea unei femei extrem de puternice, care e o luptătoare cu o ambiție extraordinară, definită pe alocuri cu doze de cinism, pe când partea a doua îți cere o profundă vulnerabilizare.
Autoarea are și o indicație, ca în a doua jumătate a piesei avem de-a face cu o altă Tessa, al cărui ton este complet diferit de cel de până atunci. Cumva, ăsta a fost ghidul meu în lucru, adică am desfăcut aceste două capitole foarte clar în mijloacele pe care le-am folosit ca actriță.
Apropo de Jodie Comer, este foarte bine dacă se face această comparație şi mă onorează, chiar dacă sunt pusă pe locul doi față de ea, întrucât sunt lucruri care țin de gust şi e firesc să fie aşa. Cred că ceea ce face ea este mai degrabă adaptat la o sală mult mai mare, de peste 300 locuri, iar stilul de joc este atunci unul mult mai expus, mult mai deschis spre public, mai ritmat, mai dinamic și mult mai rapid. Într-o etapă de lucru, la repetiţii, am încercat şi eu, dar n-am mers în direcţia asta până la urmă. Altfel, este normal să existe asemănări pe alocuri, fiindcă textul descrie fiecare acțiune în parte.
Actrița şi personajul ei trăiește totul aici și acum – iau de pe masă ceva, mă îndrept spre ușă, o deschid, ies, o închid -, adică realmente textul, așa cum e scris, explică tot ceea ce face şi atunci cere un joc dinamic, iar pentru mine a fost foarte important să nuanțez și să colorez acest dinamism, pentru că, pe de altă parte, textul conţine şi foarte multă informație.
O oră şi jumătate la dispoziție înseamnă foarte mult pentru un singur actor și riscul e că te poți repeta în mijloace, în intenții sau în gânduri și e bine să fii conștient și să nu o faci, adică să încerci să diversifici cât mai mult, să te folosești de spațiu, așa auster cum este al nostru.
Inițial, noi am avut alt plan, am început în alt fel lucrul, cu niște dispozitive tehnologice în spaţiu – televizoare, camere, stative -, după care ne-am dat seama că nu funcționează şi le-am scos, încercând să creăm totul prin intermediul personajului, adică toate celelalte personaje şi spațiile în care se desfășoară evenimentele din viața ei se creează prin mine.
De asta spuneam că, la un moment dat, ce făceam eu a semănat cu tipul de joc pe care îl practică Jodie Comer într-o sală mai mare, unul ceva mai mai expus şi mai intens pe alocuri, dar, după o vizionare cu prieteni şi colegi în care am încredere, am ajuns la concluzia că era, într-adevăr, un pic prea rapid.
Ce propuneam în faza aceea era potrivit pentru un public care gustă și consumă curent produse anglo-saxone, televiziune şi teatru, dar pentru publicul foarte larg era nevoie să mai coborâm puțin ritmul, să avem o viteză mai mică și să lăsăm lucrurile să se instaleze treptat.
Interesant este că par să existe similitudini între profesia ta şi cea a personajului pe care-l interpretezi în Prima facie, pentru că şi avocatura presupune talent actoricesc, atâta vreme cât la fiecare înfățișare publică trebuie să joace un alt rol…
Din perspectiva meseriei de actriță, cred că cel mai mult și cel mai mult seamănă ca mijloace, să zicem. Deci ceea ce fac eu, în fața publicului, manipulându-vă pozitiv spre a fi cu mine tot timpul în povestea asta, “efortul” meu de a vă ține implicați și de a nu vă pierde atenția nicio clipă pe parcursul spectacolului, seamănă cu momentul în care Tessa, ca avocată, intră în sala de tribunal și manipulează – nu știu în ce fel și nici nu o să judec în vreun fel – oamenii, adică publicul, juriul, judecătorul, practic toate persoanele din sala de tribunal, spre le câştiga toată atenția și spre a obține un verdict benefic pentru ea însăși, în primul rând, și apoi, sigur, pentru clientul ei.
Cred că apropierea se face în acest punct, în care performerul, fie el avocat, fie actor, stă în fața unui public și zice: ‘Veniți cu mine, ascultați povestea mea, pentru că este cea care deține adevărul.’. Cu alte cuvinte, să zicem că e vorba de manipularea publicului și de lupta pentru adevăr.
Indiferent că o faci în Prima facie, Balena sau Aer, de fiecare dată susții, practic, o pledoarie în favoarea spectacolului, iar spectatorul își asumă postura de judecător. Când ajungi să-ți spui după ieşirea din scenă precum Tessa… “Azi am câștigat. Azi am ieșit pe primul loc.”?
Mi-o spun destul de rar ca moment în care să decantez lucrurile și să spun: ‘Spectacolul de azi a fost o reușită.’. Poate că, în timp, o să mă disciplinez să fac și asta, dar, de cele mai multe ori, tendința la mine este să mă critic și să observ mai degrabă ce nu s-a întâmplat și ce nu am făcut, ce a fost bine altădată și nu am reușit să reconstruiesc.
Acum, că mă pui în situația de a mă gândi foarte activ la asta, aș spune că și atunci când nu este o reușită, când nu sunt pe deplin mulțumită, totuşi ceva, pe undeva, reușesc… nu tot timpul la cota pe care mi-aș dori-o, dar reușesc.
Raportându-se la la profesia ei, Tessa zice la un moment dat: “It’s emotional to me, it’s the game”. Pentru tine, ca actriță, abordarea este tot una eminamente rațională?
Nu, nici vorbă. Procesul în sine, da, este unul rațional, dar e nevoie de o profundă explorare emoțională, mai ales pentru a atinge anumite teme, care, în spectacolul nostru, sunt abordate mai mult în partea a doua, unde trebuie să reușesc să ating niște puncte. Rațiunea nu mă ajută acolo şi am nevoie de o muncă cu emoția, cu intuiția, cu instinctul.
În schimb, cu ceea ce mă ajută rațiunea, în special în timpul spectacolului – deci nu în partea de repetiții, atunci când nu îmi pun problema asta atât de mult -, este să mă pot obiectiva și să îmi dau seama pe unde pierd teren dacă se întâmplă asta. Dacă oamenii și-au pierdut pe o anume scenă concentrarea, am nevoie să știu pe unde pot să remediez, pe unde pot să revin și să le recapăt atenția.
Este un joc și ăsta, o permanentă schimbare de pedală… e un acordaj foarte fin pe care trebuie să îl fac cu atenția publicului, cu pauzele, cu ceea ce spun, lucru pe care nu l-am simțit atât de mult în meseria mea până la acest spectacol, pentru că n-am mai fost singură pe scenă. Acum sunt singură și partenerul meu e publicul.
Lăsând rațiunea la o parte, în această fază a existenței tale ca actriță împlinită, cât joci și cât te joci? Sau, mai bine zis, cât te mai joci?
Mă joc mereu… în sensul că mă simt jucăușă. Sunt într-un moment al vieții mele profesionale în care mă simt recunoscătoare că pot să fac asta, pentru că am acest privilegiu extraordinar de a fi freelancer.
În unele perioade, asta nu se simte chiar ca un privilegiu, pentru că e foarte dificil să exiști activ ca freelancer, darămite să exiști activ cu ceva care chiar să te pună în valoare şi care să ajungă realmente la oameni, dar, în acest moment, mă simt privilegiată fiindcă sunt proiecte pe care, într-un fel sau altul, le-am ales. Nu doar eu, ci și cei din jur, cei implicați. Sunt alese de noi şi nu de un manager de teatru, deci nu sunt impuse, adică nu mă regăsesc pe o listă la un avizier distribuită într-un anumit rol de către regizor… care poate ar fi ok, însă l-aş face mai degrabă pentru că ar trebui să-l bifez, să vin la serviciu și să-mi fac munca de actriță pentru care primesc salariu.
Lucruri care nu sunt rele, insist asupra acestui aspect, fiindcă există un confort și multe beneficii din punctul ăsta de vedere, dar libertatea pe care simt că o am în momentul actual și faptul că sunt alături de oameni în care eu cred, pentru că văd și ei meseria la fel, mă fac să mă simt în siguranță pe scenă şi în meserie, mă ajută să mă joc… să mă simt liberă să mă joc.
Din perspectiva jocului, mi-a atras atenția ceva scris de tine pe Instagram la un moment dat: “Oficial, scara de dificultate și complexitate a unui proiect este acum numerotată de la 1 la Marele Gatsby pentru mine.”. Cum poate bate Marele Gatsby în topul tău personal Prima facie?
Pentru că acolo am depus o muncă foarte diferită faţă de ceea ce fac eu ca actriță. La Prima facie sigur că am tradus şi am adaptat, dar, în principal, mi-am făcut apoi doar meseria de actriță, pe când la Marele Gatsby a fost o întâlnire cu un gen de montare în care am făcut parte și din echipa creativă, care trebuie să ofere lucruri în acel sens imersiv pe care noi ni l-am dorit.
Eu am făcut dramatizarea de bază a romanului și Andrei [Huţuleac] i-a dat culoare, deci am lucrat-o împreună, însă, pe lângă dramatizarea în sine, eu a trebuit să construiesc niște scene separate de firul principal al spectacolului, care se desfășoară în paralel, undeva la mijlocul acestuia, profund legate de interacțiunea cu publicul.
Spun asta fiindcă ele au la bază niște jocuri interactive și a trebuit să găsesc legătura între ele şi destinul personajelor din povestea lui Scott Fitzgerald. A fost complicat să împart personajele în cele patru-cinci camere existente astfel încât fiecare să-și ducă povestea mai departe în încăperea respectivă pentru o porțiune din public, dar să integreze și un joc pentru a fi în relație cu acest public. A fost deci o muncă de invenție teatrală și nu de dramaturgie, pentru care dramatizarea a reprezentat doar unul dintre instrumente.
Tehnic a fost ceva foarte, foarte complex, fiindcă am asistat și la munca lui Andrei, care a trebuit să umple realmente Palatul Bragadiru, care nu este un spațiu chiar mic, cu actori care nu sunt vedete, adică acolo noi nu suntem capete de afiș, ca să zic așa, pentru ca lumea să vină deoarece joacă X sau Y. Nu!
Noi ne-am avut noi pe noi, am avut conceptul și, bineînțeles, harul și încrederea, precum și curajul lui Evelyne Vîlcu, care este producătorul mare al spectacolului, de a face așa ceva în România.
Revenim la actorie, pentru că, recent, a avut premiera la Teatrul Metropolis spectacolul Aer, în care joci un rol principal, alături de Nicoleta Hâncu. Care este perspectiva ta asupra acestei piese construite pe prietenia de acum 100 de ani dintre două femei într-un spital psihiatric? Prin ce poate fi relevantă pentru publicul secolului 21?
Chiar m-am gândit şi m-am întrebat cum aș rezuma eu Aer. Îmi asum că ar putea suna pompos, dar mi se pare că este o odă adusă prieteniei și solidarității, care, în cazul nostru, se întâmplă între două femei, dar cred și îmi imaginez că se poate întâmpla oricui într-un context dificil, chiar și în război, între soldați, pentru că, în condiții extraordinar de grele, umanitatea se arată în felul ei cel mai profund, se arată în primordialitatea ei.
Spectacolul acesta e ca o odă sau ca un imn adus acestei solidarități în situația noastră, între femei, şi cred că nu e rău să ne amintim, măcar din când în când, inclusiv prin intermediul unui astfel de spectacol, cât de greu le-a fost multor oameni în istorie să trăiască în anumite condiții şi că războaiele, de exemplu, se întâmplă și în ziua de azi, din păcate.
De aceea mi se pare că ce transmite Aer e în afara timpului, deci nu cred că merită să ne punem problema dacă e potrivit sau nu momentul social, politic sau artistic să spunem asta.
Eu cred că e bine ca să ne amintim mereu despre ce ne face fericiți și ce ne face să ne simțim liberi, mai ales în momente în care contextul, poate, ne constrânge.
Ai deja experiență în interpretarea de personaje din contexte animate de probleme psihice. În galeria ta personală, unde o plasezi pe Dora din Aer între Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci și Sandra din Risipire?
Cred că Dora are masca cea mai puternică, pentru că și-a dezvoltat o instanță, un personaj care e extraordinar de solid, din care fetița mică, fricoasă și temătoare din ea își trage toată seva, spre deosebire de Sandra, din Risipire, unde, poate și pentru că tonul spectacolului e un pic mai realist, masca ei nu este atât de dură.
Acolo e vorba despre o femeie care crede că a luat o decizie foarte clară, dar care, sub imperiul instalării bolii, se răzgândește. Cât despre asistenta șefă Ratched, acolo e cealaltă tabără, ea fiind o reprezentantă a legii sau a regulilor, aşa că masca ei, cred eu, vine din credinţa că îi poate ajuta și îi poate salva pe ceilalți, cumva… ca o deținătoare a adevărului.
Or, nici Dora și nici Sandra nu dețin niciun adevăr… Dora cel mai puțin dintre cele două, fiindcă ea are doar o mască ce o ajută să supraviețuiască și prietenia colegei ei de curățenie…
Cum ai lucrat cu Nicoleta Hâncu, partenera ta de scenă, și cu regizoarea Leta Popescu pentru a face ca această relație să funcționeze?
Este o piesă scrisă pentru două actrițe comice, asta fiind chiar specificația autoarei, Charlotte Jones, la începutul textului: “A play for two comical actresses”, şi mi-am dorit foarte mult să jucăm piesa asta, eu și Nicoleta, pentru că mi se părea că ni se potrivesc foarte bine rolurile, fiindcă am cu ea o relație de prietenie, dar și profesională destul de veche, încă de când eram colege de facultate.
Aici, cheia noastră de joc a fost una foarte ludică, pentru că și textul impune asta pe alocuri şi era nevoie de comicul nostru pentru a trăi în invenție și în imaginație perpetuă, dar, desigur, și în niște repere, pentru că femeile-militar despre care vorbește Dora de-a lungul spectacolului chiar au existat, ele sunt niște personaje reale. Dora trăiește în admirația acestor femei, pentru că ele au emanat forță și au condus în contexte dificile, așa cum ea se află într-o situație în care trebuie să supraviețuiască unor condiții foarte grele.
Nicoleta este o parteneră de scenă foarte generoasă şi pentru că simțim şi vedem meseria la fel nu e greu să-ți dai seama că am lucrat foarte armonios.
Personajele se completează unul pe celălalt, astfel că avem o fire mai dură și mai închisă şi o avem pe cealaltă, extrem de ludică și de naivă, iar peste lumea pe care o creează cele două personaje din imaginație, Leta a pus și o ramă a istoriei, cu fapte reale și muzică de atmosferă.
N-am mai lucrat cu o echipă atât de mare și atât de complexă până acum – mă refer la echipa de creație din spate -, iar Leta este un lider extraordinar, care a ţinut procesul sub control într-un mod foarte ferm, dar, în acelaşi timp, extrem de tandru și cu foarte mare grijă ca noi să păstrăm joaca, dar fără ca ea să lase vreodată publicul să uite unde se întâmplă totul şi cum arată, de fapt, groapa asta de nisip la care se joacă cele două fetițe.
Ce-ți mai aminteşti de când ai împărțit cu Nicoleta pentru întâia oară scena?
Prima dată a fost în spectacolul de licență al lui Eugen Gyemant, care a fost Deșteptarea primăverii și l-am jucat la Teatrul Mic [în 2008 – n.r.], iar noi le interpretam pe prietenele Wendlei, Martha și Thea. Până în acel moment noi fusesem doar colege, iar ăsta cred că a fost primul spectacol în toată puterea cuvântului pe care l-am jucat la public într-un teatru profesionist și l-am jucat multă vreme, o stagiune întreagă.
Îmi amintesc cu bucurie de acel spectacol și de faptul că eram împreună. Tot niște fetițe jucam atunci şi iată cum se închide acum cercul, mai ales că și Deșteptarea primăverii este tot un text despre multă libertate interioară.
Cercul nu se închide chiar perfect, pentru că în Aer nu cânți, iar tu, încă din studenţie, cu roluri precum Maria Magdalena în Jesus Christ Superstar de la UNATC sau, mai târziu, Euridice în Orfeu și Euridice de la Bulandra, păreai că mergi pe o cale presărată cu muzică…
Ăsta este un aspect din viața mea profesională pe care nu îl regret, căci nu am de ce să îl regret, dar mi-ar plăcea să îl explorez mai mult, pentru că musicalul este unul dintre genurile mele favorite… toate albumele descărcate pe telefonul meu sunt coloane sonore de la diverse musicaluri.
Cred că am o voce bună, cred că am o ureche muzicală, dar ea nu este chiar bine pusă la punct, aș avea nevoie de antrenament, dar mi-ar plăcea foarte mult să fac musical. Probabil nu un personaj de întindere foarte mare și poate că nu cu cine știe ce note de atins, dar mi-ar plăcea enorm și cred că aș putea să fac musical… dar nu e timpul pierdut.
Vorbind de timp, mai ales că vei împlini pe 12 iunie rotunda vârstă de 40 de ani, în ce relaţie eşti cu acesta dincolo de… prima facie?
Sunt momente și momente. De un an și ceva, poate doi, îl simt ca pe un aliat. Simt că undeva, în copilăria mea, mi-am dorit să fiu aici la vârsta asta… parcă m-am născut și m-am pregătit pentru vârsta asta.
Acum mă simt liberă și mai aproape de întregire, să spun așa. Mă simt mai întreagă și, din acest punct de vedere, timpul îmi este un aliat. Poate deveni însă un inamic atunci când îmi amintesc de cei câțiva ani de pandemie, care cred că sunt undeva înghețați şi formează un fel de zonă crepusculară căreia încă nu reușesc să-i dau o formă în memoria mea, pentru că am simțit că au fost pierduți undeva. Pierduţi nu din cauză că am pierdut ceva concret, fiindcă sigur că unele lucruri care s-au întâmplat înainte de pandemie s-au pierdut odată cu aceasta, dar au venit în schimb altele, ci pentru că ni s-a spus ‘Stop!’ şi cu acel stop eu nu am știut atunci ce să fac, n-am știut ce înseamnă.
De asta cred că vorbesc de aceşti ultimi doi ani ca despre unii în care am reușit să-mi fac din nou timpul un aliat, fiindcă am simțit că ce mi se întâmplă e un proces de regenerare. Altfel, încerc să iau lucrurile așa cum sunt și îmi exersez acceptarea… asta cred că e ceva ce vine cu timpul și cu vârsta.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Matas Gutauskas
