Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 30/08/2023
Clin D'oeil Artă & Cultură / Teatru

CLIN D’OEIL | SORIN MIRON: “Fiecare dependență are formele ei de a desena pe om”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | SORIN MIRON: “Fiecare dependență are formele ei de a desena pe om” Share CLIN D’OEIL | SORIN MIRON: “Fiecare dependență are formele ei de a desena pe om”
Sorin Miron


SORIN MIRON: “Fiecare dependență are formele ei de a desena pe om”

Una dintre cele mai incitante şi, prin urmare, aşteptate premiere teatrale din luna septembrie o reprezintă Balena de la Teatrul Metropolis, în regia lui Andrei Huţuleac, după piesa lui Samuel D. Hunter, a cărei adaptare cinematografică a fost recompensată anul acesta cu două premii Oscar, inclusiv pentru interpretarea rolului principal, Charlie, un bărbat între două vârste, măcinat de o dramă existenţială ce se manifestă exterior printr-o obezitate respingătoare.

Neobişnuitul personaj este interpretat în versiunea de la Metropolis de către cameleonicul şi ultratalentatul SORIN MIRON, actor format şi lansat în colectivul reputatului regizor Victor Ioan Frunză, cu care a colaborat la teatrele din Baia Mare şi Târgu Mureş încă de la mijlocul anilor 2000, chiar de dinaintea formării “Trupei fără nume” şi a primului spectacol antologic al acesteia, Furtuna, de la Centrul UNESCO.

Pe Sorin Miron îl puteţi (re)vedea din toamnă în savuroasa transpunere a piesei lui Steve Martin de la Teatrul de Comedie, Picasso vs Einstein, în regia Teodorei Petre, dar şi în alte două puneri în scenă ale lui Andrei Huţuleac, ludicele Interesul general de la Teatrul Dramaturgilor Români şi, respectiv, California Suite (Teatrul Metropolis), premiată în vara aceasta la festivalul Săptămâna Comediei de la Braşov, tocmai opoziţia dintre rolurile comice făcute în aceste spectacole şi tragismul noului său personaj făcând necesară o incursiune de recunoaştere în… măruntaiele “Balenei”. 

Sorin Miron
SORIN MIRON

Sorin, care a fost baza de inspirație a montării lui Andrei Huţuleac pe care o vom vedea la Teatrul Metropolis, filmul sau textul dramaturgic? Cum s-a născut acest spectacol?

Partea de drum pe care o știu a acestei nașteri este că, la un moment dat, Andrei [Huţuleac] a descoperit textul – înainte de apariția filmului – şi spunea că era interesat să îl monteze deoarece, din punctul de vedere al unui spectator sau al unui cititor al textului, l-a impresionat, dar şi din perspectiva partiturilor actoricești care pot exista acolo.

Cu toate că, între timp, a apărut filmul, având proiectul ăsta în cap, el mi-a spus: ‘Uite, aș vrea să faci tu rolul ăsta’.

Evident, a fost o mare bucurie pentru mine, pentru că e un rol în altă zonă decât am lucrat eu până acum, dar care e o binecuvântare să-ți iasă în cale.

Lucrul a fost total bazat pe textul dramatic, ba, mai mult, din momentul în care am hotărât că facem noi spectacolul ăsta, am refuzat să mă mai uit la film… eu văzusem deja filmul înainte, recunosc asta.

A fost chiar o întâmplare extraordinară, că, a doua sau a treia zi, cred, după ce am văzut filmul și plângeam în pat cu laptop-ul pe burtă, îmi spune Andrei: ‘Băi, uite, începem să-l facem!’.

Mi s-a părut o potriveală incredibilă… am încercat să îl vedem și ca pe un fel de semn.

Revenind, lucrul efectiv a fost deci total bazat pe textul dramatic, dar observăm că acesta e aproape unu la unu cu scenariul filmului, care nu pleacă departe de text, aproape deloc chiar.

Chiar citeam niște review-uri ale unor americani care spuneau că au fost uimiţi să constate că, în momentul în care au pus în paralel dialoguri din text, sunt aceleași cu cele din film, ca și când acesta ar fi putut fi înaintea textului.

SORIN MIRON
“Balena” (Teatrul Metropolis, 2023) Foto: Anastasia Atanasoska

Spune-mi câteva cuvinte despre perspectiva ta asupra „Balenei”. De ce ar trebui să mergem la teatru ca să vedem povestea unui profesor supraponderal?

În primul rând, e foarte important, cred eu, că este povestea a cinci oameni care, fiecare dintre ei, încearcă să salveze pe altcineva… pentru a se salva pe sine, este povestea unor oameni care iubesc, deși se urăsc pe sine.

Personajul meu renunță la viață și nu mai vrea să fie salvat, deși cei din jur încearcă să-l salveze sau să-și găsească rostul în propria lor viață prin a-l salva pe el. Fără doar și poate, e o poveste de iubire, de iubiri neîmplinite, iar senzația mea este că, probabil, fiecare dintre noi ne putem identifica cu povestea unuia dintre personaje.

Nu neapărat unu la unu, dar poți intui aspecte pe care le-am trăit fiecare dintre noi în viețile noastre, în relația cu părinții noștri, în relația noastră ca părinți cu copiii noștri.

Acum, în timp ce încerc să vorbesc despre piesă, îmi dau seama că astea au fost și aspectele care m-au interesat pe mine și pe care le-am adus eu în rol, observându-i pe ai mei, observând relația mea cu fiul meu.

Deci, până la urmă, e o poveste despre iubire, dar nu numai despre reușitele iubirii, fiindcă aici cred că e marea dramă, ci despre acele iubiri care nu ajung să fie împlinite sau ajung să fie împlinite câteodată prea târziu sau, poate, în ultimul moment.

Pentru că, de fapt, noi la asta asistăm – spoiler alert! – când tatăl reușește, în sfârșit, să se reunească cu fiica lui și, oricât de dureros ar fi, poate că totuși nu e prea târziu… poate povestea e, într-un fel, și despre salvare.

Sorin Miron
“Balena” (Teatrul Metropolis, 2023) Foto: Anastasia Atanasoska

Pare că joci două personaje distincte, Charlie și “balena”, noi asistând la cum cel dintâi se lasă înghiţit organic de balenă. Câtă resemnare conţine această metamorfoză într-o fiinţă respingătoare fizic?

Ne dăm seama pe parcursul spectacolului că, de fapt, Charlie se transformă în “balenă” de bunăvoie și, pur și simplu, încearcă să se sinucidă în felul acesta.

A renunțat la capacitatea de a lupta, simțind că nu are cum să recupereze greșelile trecutului, altfel decât prin faptul că se pedepsește pe sine.

Resimte faptul că a greșit față de familia pe care și-a făcut-o, realizând după aceea că orientarea lui sexuală era alta, apoi că nu a reușit să-și salveze iubitul şi nu știe adevăratul motiv pentru care s-a sinucis printr-o metodă, să-i spunem, opusă celei pe care el a adoptat-o, adică prin înfometare.

Există însă în piesă mai multe paliere ce presupun o anume cunoaştere pentru a-i prinde nuanţele. Cărui public se adresează spectacolul?

Noi am avut până acum trei reprezentații [la finele stagiunii trecute, la Teatrul Metropolis – n.r.], mai mult pentru prieteni şi apropiaţi din teatru, ca un test pentru noi, și a scris atunci unul dintre spectatori un lucru care m-a șocat în primă instanță, dar, după aceea, m-a făcut să-mi spun: ‘De fapt, da, despre asta e vorba!’.

Scrisese că [Balena] e un spectacol care nu este pentru toată lumea, dar pe care recomandă să îl vadă toată lumea.

Într-adevăr, nu e pentru toată lumea în ideea că, atunci când mergi să vezi un spectacol sau un film, nu întotdeauna cauți să fii atins sau cineva să îți scoată la iveală propriile angoase și probleme, să pună lumina pe ele, cel mai ușor îți vine să cauţi entertaiment-ul, să vrei să evadezi din realitate.

Dar eu cred că, de fapt, noi căutăm să fim atinși și, atunci, răspunsul la întrebare… nu știu care e.

Personal, cred că spectacolul e pentru toată lumea şi nu cred că ai nevoie de multe referințe culturale ca să înțelegi despre ce e vorba, cu atât mai mult cu cât, după cum spuneai şi tu, e vorba de un text care lucrează la multe niveluri și atunci nu aș zice sub nicio formă că e pentru cineva anume.

Sorin Miron
“Balena” (Teatrul Metropolis, 2023) Foto: Anastasia Atanasoska

Am întrebat cu gândul la eseul scris de Ellie, fata lui Charlie, despre Moby Dick. În fond, Ellie poate fi privită ca un Ahab, care se răzbună pe balena care a devenit Charlie… 

Exact!

Sigur că noi asta vedem, ca public, şi este evident că autorul a plantat această poveste ca să ne întărească sau să ne ajute să privim mai ușor conflictul dintre ei, dar, până la urmă, ai putea crede că ar putea fi vorba de orice poveste, că e, pur și simplu, un eseu de copil din clasele primare.

Dacă vrei, totuşi, să răspund la întrebare… OK, dați un ochi și pe Moby Dick înainte, ca să fiți un pas înaintea celor care nu au citit-o, să apucați să fiți cu zece minute mai mai repede impresionați decât ceilalți spectatori.

Dar mai e și celălalt substrat, cel religios, nu? Trimiterile la Iona. Poate fi o eventuală cheie de decriptare, fiindcă Charlie, ca și profetul Iona, predică sinceritatea. Adică, singurele momente când se eliberează de balenă, în pielea căreia e, sunt cele animate de credința în sinceritate.

Exact, exact!

Iar frumusețea – și știu asta, pentru că am vorbit despre lucrul ăsta cu Andrei, când am lucrat la spectacol – este că, în aparență, fiecare dintre aceste personaje sunt vinovate într-un fel sau altul, fiecare are tipul lui de credință și, de fapt, fiecare dintre ei are dreptate.

Întâlnirea dintre mormoni, de exemplu, dintre fratele Thomas și Charlie, ai putea spune că este între oameni care fiecare are dreptate în felul lui de a se raporta la religie și poate că cel mai sănătos e ca aceste persoane să nu se întâlnească în viață, pentru că, atâta timp cât nu încercăm să convingem pe cel de lângă noi că felul în care credem noi e mai bun, putem să trăim cu toții foarte bine și în armonie.

Și, până la urmă, da, avem de-a face cu personaje care au, poate, că fiecare dreptate în felul lor de a crede.

Sorin Miron
“Balena” (Teatrul Metropolis, 2023) Foto: Anastasia Atanasoska

Cum a evoluat personajul în construcție și concepție, din punctul tău de vedere, fiindcă, în mod evident, riscul să alunece în grotesc era foarte mare?

Foarte mare, sigur că da! Mai ales că și eu, și Andrei, am căutat să fie un personaj cât mai realist și un spectacol cât mai realist, chiar din perspectiva asta a unor lucruri care, în viață, sunt greu de privit, sunt greu de trăit.

Ne-am dorit ca în spectacol și în felul în care abordăm personajul să nu stăm departe de momentele astea, adică să nu menajăm publicul prin soluții care să fie doar… sugestive. Și atunci, partea asta am construit-o ușor, ușor.

În primul rând, am petrecut un timp lung la masă, pentru că mi s-a părut important să înțelegem și să stăpânim foarte bine textul, ce gândesc, ce vorbesc personajele, înainte de a ne apuca să construim, pentru că, adesea, dacă te ridici prea repede de la masă, ajungi să găsești sau să-ți apară tot felul de soluții care nu sunt în text și care îți pot lua ochii sau mintea şi te duc în alte rezolvări.

Noi am vrut să fim cât mai adânciți în poveste și cât mai fideli poveștii.

Sorin Miron
“Balena” (Teatrul Metropolis, 2023) Foto: Anastasia Atanasoska

Sorine, ai grijă cum folosești în contextul personajului tău obez formularea „a sta mult la masă”…

Corect! Da, am “înghițit” multe pe parcursul acestei repetiții, dar am construit abia după ce am ajuns să înțelegem cât mai bine ce vor personajele și ce vrem noi cu ele.

De fapt, dacă stau să mă gândesc, chiar de la masă deja începusem să adaug elemente care au devenit treptat ale personajului, pentru că nu ai cum să stai departe de partea asta fizică, de ce înseamnă reprezentarea bolii lui, incapacitatea de a respira corect şi aşa mai departe.

Chiar am încercat de câteva ori să facem repetiții tehnice zicând să mergem pe text, fără interpretare, ca să parcurgem calupuri, dar nu puteam să trec aşa, pur și simplu, fără să punctez… pentru că am încercat să atingem un element foarte important în care credem, și eu, și Andrei – și mă bucur că ne-am întâlnit și în punctul ăsta -, și anume faptul că un personaj devine credibil pe scenă și din perspectiva felului în care respiră.

De multe ori, ca actor, când interpretezi, uiți de respirația efectivă a personajului or, până la urmă, și asta îi dă veridicitate: felul în care respiră condiționează felul în care vorbește, respiră, nu vorbește și apoi respiră din nou, indiferent de ce probleme de sănătate ar avea.

Elementul ăsta a fost foarte important în felul în care am văzut eu personajul, care m-a condus foarte mult prin felul în care m-am lăsat în tipul ăsta de respirație greoaie a lui și evident că Andrei a stat la pândă tocmai ca să nu mă lase să merg prea departe, exact cum spuneai, spre acea zonă care ar fi putut să dea în grotesc.

Nu faptul că ar fi dat în grotesc ar fi fost o problemă, ci dacă acel grotesc ar fi fost unul inutil, neacoperit. Categoric, ăsta a fost pariul numărul unu pe care am vrut să-l câștigăm: să nu cumva să cadă în ceva caricatural, în niciun moment!

Așa cum spunea și Andrei, de exemplu, în imaginarul colectiv, un grăsuț pe scenă e un personaj care trebuie să fie simpatic or pariul nostru nu era asta, ci, din contră, ideea de a arăta că felul în care a ajuns să fie acest om era trist de respingător.

Pentru că tipul lui de dependență poate fi suprapus, până la urmă, pe orice tip de dependență, adică, dacă noi aici avem imaginea grafică a dependenței lui, care l-a făcut să arate în felul în care arată și să îl împingă în boala pe care o are, fiecare dependență are cu siguranţă formele ei de a desena pe omul care le poartă.

Sorin Miron Balena

Regizorul Darren Aronofsky a așteptat mai bine de zece ani să facă filmul ăsta, Balena, până a găsit actorul potrivit, pe Brendan Fraser. Spune-mi, cum de eşti tu acela care a devenit Charlie din spectacol… din perspectiva istoriei tale cu regizorul Andrei Huțuleac.

Background-ul este că am fost colegi, actori, timp de mulți ani, am jucat împreună în multe spectacole, și în tipul de echipă în care am lucrat [Trupa fără nume, a lui Victor Ioan Frunză – n.r.] era inevitabil să ajungem să ne cunoaștem dincolo de ceea ce facem într-un anumit rol, într-un anumit spectacol.

Lucrând atâta timp împreună, am ajuns să înțelegem ce poate fiecare dintre noi, mai mult de cum performam unul sau altul într-un anumit moment.

Vorbesc acum fără să fi discutat lucrurile astea cu Andrei, dar cred că asta i-a dat încrederea să îmi dea mie rolul ăsta. În ultimii ani, el este tot mai atras de partea de regie și cred că bine face, fiind evident că e un om care cunoaște meseria în toate aspectele ei și are ceva de spus în zona asta.

Fără doar și poate, din punctul meu de vedere, este unul dintre oamenii pe care îl ajută faptul că e un actor dăruit și talentat la rândul lui, pentru că pe unii îi poate încurca treaba asta atunci când încearcă să treacă pe partea cealaltă, să devină regizori și să conducă o poveste din afară.

Deci am lucrat mult timp împreună și, pornind fiecare dintre noi de o vreme pe un alt drum decât cel pe care l-am avut înainte în comun, iată că ne-am reîntâlnit sub formula asta care, pentru mine, e una foarte fructuoasă, flatantă – că el mă vede în tipul ăsta de rol – și am simțit că vorbim aceeași limbă.

Nu știu cum sună, dar o să spun totuși, apropo de sinceritate… și eu mi-aș fi dat mie rolul ăsta, dar nu știu câți alţii mi-ar mai fi dat mie rolul ăsta.

Cred că trebuie să ajungi să mă cunoști un pic ca să îți dai seama că am șanse să mă apropii de el.

Acum, sigur că eu vorbesc ca și când e neapărat o reușită, dar în realitate sper să și fie o reușită, inclusiv pentru ceilalți. Pentru noi, e un spectacol de care suntem foarte, foarte mândri și simțim că am împlinit ce voiam noi să facem cu el.

Nu știu dacă e bine să vorbești așa despre munca ta, dar vreau să zic doar că ne-am atins, cumva, obiectivele.

Dacă aceste obiective vor rezona și în oamenii din jur, rămâne de văzut… de asta așteptăm foarte tare să ne întâlnim cu cât mai mult public, pentru că e o poveste care, pe noi, ne-a emoționat și am încercat să o spunem cât mai sincer cu putință.

Sorin Miron
“California Suite” (Teatrul Metropolis, 2021) Foto: Dragoş Ivan

Revenind la relația ta profesională cu Andrei Huțuleac ca regizor, aceasta a început cu debutul său în această postură, California Suite, după Neil Simon, urmată, până la Balena, de Interesul general, piesa lui Aurel Baranga. Mi se pare o opțiune interesantă ca, între doi americani, să abordați textul autorului imnului României comuniste, Zdrobite cătușe. Cum de ați decis să lucrați pe acesta? 

Adevărul este că, în momentul în care s-a pus problema să monteze Andrei un spectacol la Teatrul Dramaturgilor Români, am trecut prin mai multe texte împreună… până la urmă, totuși, dacă e să mă gândesc retrospectiv – n-aș băga mâna în foc total, dar din ce-mi amintesc în momentul ăsta -, Andrei a zis: ‘Măi, haide să-l citim și pe ăsta.’.

Impactul pe care l-a avut când l-am citit a fost unul puternic, dar ne-am dat seama că un drum pierzător ar fi acela în care am încerca să refacem toate așa numitele „șopârle” prezente în text și care, la vremea în care au fost scrise, aveau probabil un sens.

Am simțit că ce ne interesa pe noi din textul respectiv era ceea ce ține de partea umană, de interesele claselor diferite, de felul în care se raportează oamenii unii la alții, de această raportare a subalternului față de șef, de lucruri care sunt cât se poate de actuale și pe înțelesul tuturor, adică e ceva atemporal… asta a fost zona care ne-a interesat.

De aici, cumva, s-a născut și felul în care am abordat spectacolul, inclusiv începutul de vreo 35-40 de minute pentru care eu am primit unele observații – să nu spun critici – că motoarele sunt un pic prea pornite, că se trece prea puternic prin multe situații… dar ăsta a fost și obiectivul nostru, să înțelegi comportamentul dement, nebunia personajului meu, care e condus de dorința asta eternă de a fi mai puternic, de a avea mai mulți subalterni, dar vezi că, așa cum se întâmplă în viață, ajungi imediat sub cel care era sub tine.

Am folosit practic textul ca o hartă pentru a spune povestea din perspectiva asta.

Sorin Miron
“Interesul general” (Teatrul Dramaturgilor Români, 2022) Foto: Anastasia Atanasoska

Totuși, nu v-a fost teamă că s-ar putea să nu stârniți râsul venind cu o comedie despre funcționari a cărei acțiune este plasată în 1966, în condițiile în care, acum, realitatea din societatea românească e de multe ori mai absurdă ca ficțiunea? 

Am trecut și prin faza asta, dar destul de rapid.

În momentul în care noi am citit textul și ne-a purtat pe toți, în egală măsură, să vrem să-l facem, ne-am dat seama că este în el ceva dincolo de cuvintele pe care le rostim, iar unul dintre primele feedback-uri pozitive pe care le-am avut a fost chiar de la un prieten care lucrează într-o multinațională, ce fusese dat afară cu o săptămână înainte de a veni la spectacol și care, după ce l-a văzut, a venit și ne-a zis:

Băi, care anii ’60-‘70? Asta e ce-am pățit eu săptămâna trecută. Ce faceți voi aici?’.

Ca atare, îți dai seama că natura umană e aceeași, indiferent de brand-ul sub care lucrezi.

Încă de pe vremea când jucai la teatrul din Baia Mare, una dintre calitățile tale recunoscute o reprezenta forța cu care foloseşti ironia ca armă şi atunci te întreb: mai poate fi satira o armă eficace în ziua de azi? Cu trecerea timpului, pare că umorul de tip Divertis a fost înlocuit de Stand-up ca priză la public.

E o întrebare care mă lovește în plin, pentru că e, într-adevăr, o problemă pe care mi-am pus-o în ultima vreme, pe care mi-o pun încontinuu… și la care nu am un răspuns, din păcate, chiar nu am un răspuns.

De obicei, ca actor, deși zici că nu te raportezi la public, în momentul în care joci, schimbul ăsta energetic pe care îl cauți și îl aștepți te face, inevitabil, să înțelegi rapid sala, să înțelegi ce se întâmplă în seara respectivă.

Dacă ești un bun profesionist, nu te lași condus de public și încerci să-ți livrezi mesajul așa cum l-ai construit, în mod convingător, dar păstrându-te în ceea ce ai construit împreună cu regizorul, cu colegii și așa mai departe. 

Sorin Miron
“California Suite” (Teatrul Metropolis, 2021) Foto: Dragoş Ivan

Dacă e să vorbesc de Interesul general, de felul în care merge această primă parte de care vorbeam, de 40 de minute, apropo de ce impact mai are ironia – care, într-adevăr, e una dintre modalitățile mele de expresie -, e complicat să joci cum joc eu acea parte fără un feedback foarte puternic… deci poate că o parte de răspuns ar fi:

Da, mi-e frică de faptul că ironia și sarcasmul parcă nu mai au puterea pe care am vrea s-o aibă.’,

pentru că eu trec printr-o bucată mare de spectacol în care nu lăsăm timp de reacție publicului, fiindcă ăsta a fost felul în care l-am construit, a fost una dintre dorințele lui Andrei, pe care am îmbrățișat-o cu convingere.

Lipsit de feedback, fără doar și poate ajungi să te întrebi: ‘Am o seară proastă? Oare nu reușesc să transmit ce trebuie?’… asta, dincolo de tot ce ai hotărât, dincolo de momentele în care, inevitabil, ca actor, știi că vor fi lucruri la care se va reacționa și prin care tu încerci să treci firesc.

Cu alte cuvinte, e posibil să fie așa, să nu mai aibă puterea pe care ar trebui să o aibă ironia și sarcasmul, dar refuz să cred totuși că e adevărat, adică sper să am puterea să țin stindardul sus din punctul ăsta de vedere.

Sorin Miron
“Interesul general” (Teatrul Dramaturgilor Români, 2022) Foto: Anastasia Atanasoska

Din perspectiva expresivității, a limbajului non-verbal, cum l-ai construit pe Hrisanide din Interesul general, fiindcă el e un personaj de gumilastic față de Charlie din Balena, un supraponderal imobil? Ce ai făcut… ai repetat în oglindă? 

Nicidecum. Am lucrat la fel cum lucrez de obicei. Cred că toată componenta care ține de expresia fizică e una extrem de importantă și pe care nu am construit-o absolut niciodată separat de felul în care se exprimă verbal personajul.

Cred că e felul meu de a privi lucrurile, dar mă atrage foarte mult componenta expresiei fizice, a micro-expresiilor faciale pe care, vrând-nevrând, mă trezesc că le studiez la ceilalți oameni – și cred că toți actorii o fac, adică nu fac eu un lucru special față de alții -, fiindcă expresia fizică e în toți, fie că suntem conștienți de asta sau nu.

Poate că am eu o aplecare mai mare decât alți actori de a exprima și în felul ăsta un personaj, nu știu… și mai e ceva foarte important pe care vreau să-l menționez aici, apropo de felul în care se construiește un personaj: eu am avut foarte mare noroc până acum să lucrez în contexte în care am fost acceptat și ajutat de cei din jur, la fel cum, evident, am încercat și eu să fac la rândul meu cu colegii actori.

Ca să poți să te exprimi într-un anumit fel și să explorezi într-o zonă care, de multe ori, este exagerată sau nelalocul ei în momentul repetiției, e important să ai oameni care să meargă cu tine și să îți permită zona asta de explorare, iar noi, la Interesul general, când ne ridicam de la masă, în cinci minute eram lac de apă, pentru că una dintre formele de explorare la mine e și cea fizică, zona în care încerci să umpli spațiul, să cauți veridicul inclusiv în felul în care se ancorează personajul în spațiul din jur. 

Sorin Miron
“Interesul general” (Teatrul Dramaturgilor Români, 2022) Foto: Anastasia Atanasoska

A fost mană cerească momentul în care Ariana [Miron-Presan], care a făcut și costumele și decorul la acest spectacol, a venit cu fișetele alea metalice de care noi vorbiserăm că le vom avea în biroul lui Hrisanide și eu, când am văzut unul dintre ele, am avut impulsul să fac un gest și îl făceam în aer, cel de a da cu pumnul într-un fișet… iar când acestea au venit, unul dintre fișete avea vopseaua sărită fix la nivelul capului meu.

Era locul perfect în care Hrisanide se descarcă dând cu pumnul!

Adică a fost un semn că suntem pe drumul cel bun, că explorez în zona corectă, dacă și decorul vine deja preparat pentru gestul pe care eu îl făceam până atunci în aer. Acum, nu știu dacă a stat Ariana cu un ciocănel și ea a dat jos vopseaua, dar, da, e o formă de exprimare.

Așa cum spuneam deja, și la Charlie felul în care el nu se mișcă e o formă de explorare în sine și a fost o căutare în a reda veridicitatea acestui personaj.

Pentru că e complicat și unele dintre observațiile pe care mi le făcea Andrei mereu la repetițiile de la Balena, în momentul în care am ajuns să stabilizăm cumva spectacolul și personajul, erau fix legate de anumite scăpări din felul specific în care învățasem deja mai înainte să mișc personajul din Interesul general… mai aveam scăpări și îmi zicea: ‘Ai grijă, că ți-a plecat mâna!’.

Sorin Miron
“Interesul general” (Teatrul Dramaturgilor Români, 2022) Foto: Anastasia Atanasoska

Te-ai referit la norocul unor contexte favorabile în care ai fost ajutat de colegi să-ți faci rolul. Contextul din Picasso vs. Einstein, de la Teatrul de Comedie, nu-ți era însă unul familiar şi, totuşi, te-ai prezentat la casting. De ce?

Într-adevăr, nu mi-era, dar explicația e simplă: eram într-o perioadă în care, pe de-o parte voit, pe de-o parte forțat de împrejurările în care am fost cu toții nevoiți să ne oprim activitatea în pandemie, luasem o pauză de la tot.

Și a fost momentul în care mi-am dat seama că, dacă eu vreau să lucrez mai departe, trebuie să încep să mă prezint în contexte diferite.

Până în acel moment, după toată perioada în care am lucrat în trupa coordonată de Victor Ioan Frunză, lucrurile veneau deja de la sine, contextul era de așa natură încât primeam rolul.

Nu mergeam la un casting, adică nu mai aveam cum, după 15 ani de muncă împreună, lucrurile mi se ofereau, dar în clipa în care am încetat să mai colaborăm, a venit din nou momentul să mă întorc la castinguri, la întâlniri, cum e firesc, adică nu e nimic ieșit din comun.

Și m-am bucurat atunci, după casting, când Teodora [Teodora Petre, regizoarea spectacolului Picasso vs. Einstein – n.r.] mi-a mărturisit că voia să mă sune oricum, dar când a văzut că m-am înscris la casting și-a zis că e mai bine să mergem pe drumul ăsta formal, ceea ce a fost foarte ok și foarte sănătos.

Sorin Miron
“Picasso vs. Einstein” (Teatrul de Comedie, 2022) Foto: Bogdan Catargiu

Ca performer antrenat în toată gama de forme de expresie ale umorului, defineşte-mi perspectiva ta asupra acestei piesei, inedită ca propunere dramaturgică pentru amatorii de comedie de la noi.

Inedită, fără doar și poate, da… văzând textul, chiar mi-am pus întrebări de cum va funcționa la public.

Surpriza a fost una foarte plăcută, pentru că spectacolul s-a jucat până acum fără probleme. Am abordat atât rolul, cât și piesa care s-a transformat în spectacol așa cum am făcut de fiecare dată, adică m-am aruncat cu totul, ca și cum e singura realitate posibilă… cred că nu ai altă soluție atunci când te apuci de un spectacol.

Sigur că aici a fost mai complicat decât într-un spectacol în care personajele urmează o linie predictibilă, pe o convenție foarte bine stabilită, fiindcă în Picasso vs. Einstein, aparent, personajele deraiază de la o replică la alta, dar de fapt, dacă stai să te gândești, ca orice personaje din orice spectacol, și ale noastre își au realitatea lor și, atâta timp cât reușești să o prezinți ca atare, lucrurile funcționează.

Diferența dintre Picasso vs. Einstein față de alte texte este că, aici, cam fiecare două personaje au o altă realitate și asta e interesant în textul lui Steve Martin, că se întâlnesc tot felul de realități, așa cum, de fapt, se întâlnesc lucrurile în toate visele noastre… iar tu, inevitabil, oferi ca actor realitatea așa cum o percepi tu, filtrată prin felul în care o percepe regizorul, combinată cu realitatea pe care ți-o oferă scenografia.

Oferim prin spectacole părerile noastre, fie că vrem, fie că nu, de asta există adesea discuții când montezi:

E părerea mea, e părerea personajului, e părerea autorului?’.

De multe ori se uită chiar părerea autorului și atunci te întrebi de ce mai face cineva un spectacol pe textul cuiva… de ce nu face pe textul lui, dacă părerea autorului nu mai contează?

Ca atare, oricât de obiectiv ai vrea să fii, prezinți o poveste din perspectiva ta și încerci să fii cât mai sincer în expresia asta.

Ca actor, încerc să ofer publicului sinceritate, dar este sinceritatea mea, un fel personal de a vedea lucrurile.

Sorin Miron
“Picasso vs. Einstein” (Teatrul de Comedie, 2022) Foto: Bogdan Catargiu

Ce așteptări ai însă de la public? 

Cred că ceea ce aștept – și, în general, ca actor, primești asta, căci până la urmă de asta vine lumea la teatru – este ca spectatorul să fie deschis la a vedea… fix ceea ce vede în fața ochilor, iar asta devine tot mai complicat prin felul în care curg lucrurile în societatea noastră, în care avem foarte ușor acces la tot felul de informații, mai adevărate sau mai puțin adevărate, mai pompate sau mai puțin pompate.

Asta pentru că, față de orice lucru pe care îl vezi deja, ai preconcepții, inevitabil.

Nu ai cum să nu le ai, fie că te gândești la omul din spatele personajului, fie că te gândești la context, fie că știi tu ceva despre cel care a produs spectacolul, fie că știi ceva despre teatrul în care au jucat alți oameni, care poate au fost în accepțiunea ta, ca spectator, de o anumită factură, mai bună sau mai rea… adică ce aștepți tu, ca actor, atunci când joci, este o deschidere a celui care stă în fața ta și privește numai la ceea ce primește acolo.

Sorin Miron
“California Suite” (Teatrul Metropolis, 2021) Foto: Dragoş Ivan

Ne mutăm în… California Suite, care a fost, practic, primul vostru spectacol după pandemie, lansat la Unteatru. Andrei Huțuleac a scris că în spatele acestuia a stat ceva mult mai important și anume “dorința de a rămane împreună a unor actori”. Ce-a vrut să spună?

Pentru a face un mic istoric, în anul 2010, domnul Victor Ioan Frunză, împreună cu Adriana Grand, care a făcut mereu scenografia spectacolelor noastre, am început cu un spectacol la Centrul Cultural „Nicolae Bălcescu” [Centrul European Cultural și de Tineret pentru UNESCO din București – n.r.], Furtuna, în patru personaje: eu, George Costin, Ioana Barbu și Alexandru Ion.

Ușor-ușor, în timp, Victor Ioan Frunză a reușit apoi să strângă, să formeze o trupă, care, până în anul 2020, când a început pandemia, a creat încontinuu spectacole.

Am lucrat împreună și în fiecare an se mai adăuga altcineva în această trupă, care a căpătat numele de ‘Trupa fără nume’, pentru că nu ne ținea împreună vreun contract sau vreun nume sau vreo instituție, ci crezul nostru comun, ghidat cu foarte multă măiestrie și perseverență de Victor Ioan Frunză.

Ca atare, acolo, timp de ani de zile, jucând atât de mult împreună, am ajuns la o medie de, nu știu, 10-15 oameni.

Trupa era, evident, mult mai mare, dar cel puțin vreo 15 oameni am ajuns să fim foarte apropiați și, fie și dacă ar fi fost numai prin prisma faptului că lucram cu toții în aceleași spectacole, un lucru extraordinar care ne-a ținut foarte bine împreună era acela că niciunul dintre noi nu voia să demonstreze nimic celor din jur.

Fiecare, în timp, a ajuns să-și conștientizeze poziția lui din trupă, în sensul că lucrurile au ajuns să meargă aproape de la sine, adică în momentul în care, dacă ai fi pus un text pe masă și l-am fi citit cu toții, deja cred că între noi am fi știut cum am fi făcut distribuția.

Coeziunea era foarte puternică.

Cu alte cuvinte, erați realmente un colectiv care nu era dominat de ego-uri…

Fără doar și poate! Cred că asta ne-a ținut atât de mult timp împreună.

Dincolo de faptul că lucrurile astea nu au mers de la sine, adică au fost – nu știu ce cuvânt să folosesc, să nu sune prea tehnic – supervizate sau conduse, evident, de Victor Ioan Frunză.

Normal că, lucrând atâta timp împreună, am ajuns să fim apropiați, să știm lucruri unii despre alții și așa mai departe.

A venit pandemia, s-a întrerupt tot și iată că o parte dintre oamenii care am făcut parte din această trupă, care am decis să mergem mai departe pe un alt drum din motive diferite, ne-am găsit în aceeași cameră la un moment dat.

Era imposibil să nu ajungem să ne reîntâlnim și cu siguranță ne vom mai reîntâlni și cu alții dintre cei care eram acolo, pentru că era un loc în care lucram extrem de bine împreună, deci era inevitabil să ajungem să lucrăm din nou împreună.

La asta se referă, cred, Andrei.

A fost un început de drum pentru niște oameni care am crescut într-un context în care – nu ne putem ascunde, e cât se poate de adevărat – primeam lucruri și ne-am trezit în postura în care noi trebuie să construim de la zero… tot.

Nu mai exista niciun fel de infrastructură, eram propriii noștri șefi și răspundeam în fața noastră, deci am hotărât să facem un spectacol din buzunarele noastre goale de după pandemie știindu-ne între noi.

Fără doar și poate, ne-am gândit că urma să ne lovim de felul în care vom fi percepuți acum de publicul care ne cunoscuse în contextul care ne-a format, dar impactul a fost unul pozitiv, adică nu ne-a scufundat, ci din contră, ne-a dat aripi.

Nu e un paradox să fii independent, dar să te bazezi pe echipă

Independent, în contextul ăsta, înseamnă fără bani și fără un acoperiș, iar echipă e când un grup de oameni gândesc același lucru și au același scop… și atunci când lucrurile astea se întâlnesc, se transformă într-o echipă de independenți, care fac un spectacol.

Să facem atunci un mic exercițiu. Care-i prima amintire ce-ți vine acum în minte legată de întâlnirile cu cei trei parteneri de scenă din California Suite: Nicoleta Hâncu, Dan Rădulescu și Corina Moise? 

Cu Nicoleta mi-a venit instant în cap experiența de la Mobilă și durere [regia: Victor Ioan Frunză, premiera: 2014, Centrul Cultural Nicolae Bălcescu – n.r.], în care personajele noastre locuiau realmente într-un dulap… chiar cum sună, așa și era. Aia era căsuța noastră, lucru care, inevitabil, te apropie, vrând-nevrând.

Cu Dan îmi vine în minte, deși nu aveam neapărat scene împreună, Scrisoarea pierdută [regia: Victor Ioan Frunză, premiera: 2016 – n.r.] de la Metropolis. Încerc să-mi dau seama dacă acela a fost primul spectacol în care am colaborat noi, dar e irelevant… prima amintire de atunci îmi vine, când eu jucam cetățeanul turmentat.

În ce o privește pe Corina, creierul îmi împinge în față acum lucruri pe care le-am făcut după pandemie, când am lucrat mult mai aproape decât înainte, adică am avut mult mai multe scene împreună, și atunci, evident, că primul care îmi vine este… Balena.

Sorin Miron
“Balena” (Teatrul Metropolis, 2023) Foto: Anastasia Atanasoska

O parte esențială a carierei și evoluției tale profesionale este legată de Victor Ioan Frunză, cu care ai început să colaborezi încă de când erai la Teatrul Municipal Baia Mare, la Istoria comică a doctorului Faust, din 2007. Cum s-a născut, de fapt, chimia cu reputatul regizor?

Pentru mine, amintirea e foarte vie. Eram actor la Baia Mare, terminasem facultatea de puțin timp și am auzit că o să vină să monteze domnul Victor Ioan Frunză.

Emoțiile erau colosale pentru întâlnire. Mitul care circula era că e un om extrem de dur, care te mănâncă din priviri, și am fost bucuros să văd că era opusul, adică întâlnirile noastre nu au fost deloc sub semnul ăsta.

Îmi amintesc, în schimb, de momentele când am început repetiția de mișcare și eu aveam o scenă în care… nu știam ce să fac. Nu aveam nicio idee!

Se apropia momentul să intru eu în scenă, începea secvența respectivă, și știu că, dintr-o dată, m-a lovit așa:

Băi, fac ceva din care ori o să mă dea omul afară când vede, ori o lovesc!’.

Știu foarte clar că am avut acest gând, că e ori-ori, și am luat o mătură, care era “sabia”, nu mai știu ce mi-am pus în cap în loc de perucă în cap și am intrat în scenă și am improvizat cu lucrurile respective.

Iar joaca asta, care era aparent o joacă a unui neprofesionist, s-a transformat foarte rapid într-o improvizație cât se poate de serioasă și s-a legat în ceea ce urma să devină scenă.

Pentru mine, reperul ăsta – care nici nu știu dacă pentru domnul Frunză există în același fel -, a fost foarte clar momentul când mi-am depășit frica de ce o să fac, de ce va spune regizorul dacă eu voi face tâmpeniile alea… a fost un moment în care am simțit că mă arunc și văd ce se întâmplă.

După mai puțin de un an, alături de actorul George Costin, semnai însă regia, alături de Victor Ioan Frunză, a spectacolului Slugă la doi stăpâni. Cum se explică?

Nu mai știu exact ordinea lucrurilor… făcusem Istoria doctorului Faust, pregătisem Portugalia, un spectacol pe care l-am iubit din toți rărunchii, pe care apoi l-am și reluat într-o oarecare formă la Nottara [în 2014], iar la Slugă la doi stăpâni cred că a fost doar un complex de lucruri care au dus la situația de a ajunge noi co-regizori.

A fost un moment în care, după ce am început să lucrăm pe acel text, domnul Frunză – nu mai știu foarte clar de ce – nu a mai putut să fie acolo o vreme și atunci am zis:

Păi, noi trebuie să mergem mai departe’, iar el ne-a spus: ‘Da, iar voi sunteți capabili să faceți asta!’.

Practic, noi apărem acolo ca niște co-regizori, dar am făcut fix ceea ce, apoi, am ajuns să îmbunătățim cu trecerea timpului și anume implicarea din toate punctele de vedere.

Ăsta a devenit mai departe un trade mark al felului în care lucram, adică nimeni nu avea doar un post în care aștepta să i se spună lucruri, toată lumea era proactivă.

De fapt, cred că traducerea acelei co-regii e că am fost proactivi într-un moment în care toți voiam să facem spectacolul, iar condițiile nu erau neapărat favorabile ca numai unul să regizeze.

Deci, nu e altceva decât asta.

În momentul în care, peste ani, ți-ai propus o schimbare de drum, n-ai păstrat însă și opțiunea de a încerca și mai departe să regizezi?

Într-un colț foarte, foarte mic al minții și foarte îndepărtat… un colțișor.

Cu adevărat nu mi-am pus problema regiei unui spectacol decât în momentul în care m-am gândit să lucrez la niște one-man show-uri, deci să mă auto-regizez, dar, mai departe de atât, nu m-am gândit niciodată, pentru că mereu m-am raportat la meseria mea ca un actor care are nevoie de regizor.

Mereu am avut felul ăsta de a mă raporta, de a nu vrea să fiu total independent și cred că asta nu m-a făcut să mă duc mai departe cu gândul în a regiza.

Dar, repet, contextul în care eu am gândit într-un fel, într-o vreme, a fost și unul în care eu am primit lucruri. Eu sunt conștient că sunt între actorii norocoși.

O lungă perioadă de vreme nu am făcut ceea ce face un actor liber profesionist… de a merge din casting în casting.

Eu nu am cum să neg această componentă extrem de importantă a șansei și a norocului pe care l-am avut și pe care sper că l-am fructificat până acum cum trebuie.

Fiindcă ai amintit de Portugalia, din 2008, ai fost premiat pentru rolul din acea montare și, mai ales, selecționată fiind în FITS, ai ajuns să joci în orașul natal, în fața cunoscuților. N-ai avut emoții?

În cazul meu e așa: teama e mult mai mică decât dorința de a fi în fața oamenilor, iar după ce începe spectacolul, după primele replici, teama se transformă într-o voluptate și o bucurie prea mare ca să te mai poți gândi în spate.

Dacă e să vorbesc de momente specifice, cum au fost alea de la Sibiu, sigur că era o emoție mai mare că în sală erau ai mei.

Un moment care mi-a rămas însă întipărit în minte și n-am cum să-l uit a fost ăla când jucam chiar Faust-ul de la Baia Mare… venisem cu el în FNT, în București, iar părinții mei și bunica mea, care trăiau pe vremea aia, au venit toți de la Sibiu să mă vadă.

Ei nu mă văzuseră încă într-un spectacol profesionist și au venit în București. Acela a fost probabil cel mai emoționant moment din viața mea.

Faust începea cu mine și cu încă doi colegi în fața scenei… cumva, cream senzația că nu facem parte din spectacol și eram doar un regizor, un actor și un scenarist care discutam înainte de spectacol, chipurile!

Problema era că noi eram în fața scenei și în primul rând erau mama, tata și bunica, iar bunica – ce nu mă văzuse niciodată la teatru – a spus în șoaptă, dar eu am auzit și mi s-a tăiat respirația: ‘Uite-l pe Sorin!’.

I-am văzut mâna mamei care a blocat-o pe bunica, săraca!

Din momentul ăla, eu având o relație foarte apropiată cu bunica, care m-a crescut împreună cu ai mei, emoția mea a fost atât de puternică, încât n-am putut să vorbesc următoarele două minute.

N-am mai pățit asta de atunci niciodată și sper să nu mai pățesc ca intensitate, dar sigur că amintirea acum, mai ales când ei nu mai sunt, are conotații doar pozitive… dar în momentul acela a fost cumplit.

Colegii mei se uitau la mine, nu înțelegeau ce se întâmplă și eu deschideam gura, dar nu ieșea nimic.

Deci au fost și momente din astea, da. 

La nivel de momente cu mare încărcătură emoțională, să ne oprim un pic la Îngeri în America de la Teatrul Metropolis, din 2012, un demers formidabil de curajos, din toate punctele de vedere, de la prezentarea textului în integralitatea sa până la construcția fiecărui rol, indiferent de anvergură. Cu ce amintiri ai rămas după acea experiență?

Amintirea e una destul de concretă în sfera profesională, în ideea în care lucram la un text de o anvergură colosală, un text extraordinar, și încercam să facem un spectacol care, și dacă e să vezi numai din perspectiva dimensiunii lui în timp – că erau cele două părți, care, împreună, aveau șase ore – necesitau o atenție mult mai mare decât în mod obișnuit.

Dacă undeva, mai mult decât în alte locuri, am învățat un lucru cu care am rămas din cuvintele lui Frunză a fost atenția la cele mai mici detalii din text, pentru că, adesea, există tentația în unele grupuri care fac spectacole să se treacă ușor peste vorbe.

Ai senzația că știi mai mult decât ceea ce trebuie să spui.

Apropo de sensul cuvintelor, apropo de grija pe care o ai la autor, căci, până la urmă, cred că se pune problema așa: dacă tot o să spui ce vrei tu, de ce mai faci spectacolul ăsta?

Ei, dacă a fost un loc în care am conștientizat din plin ce înseamnă și cât de importantă și cât de valoroasă e atenția la text, tipul de intensitate și de atenție pe care trebuie să le ai pe parcursul a șase ore, în care nu ai cum să lași garda jos, a fost acolo, la Îngeri în America.

A fost un exercițiu colosal și s-a putut întâmpla pentru că era coordonat atât de bine și de atent de Victor Ioan Frunză.

Erau o sumedenie de scenuțe care se intercalau, nu era niciun timp de respiro și dacă e să spun ceva legat de acest spectacol, aș spune că ar fi amintirea unui lucru extrem de atent și de aplicat, care s-a transformat apoi într-un fel de a fi și de a vedea cum să faci teatru.

Să ne racordăm la prezent cu un ultim stop, în perioada pre-pandemie. 2018 și 2019 au fost explozivi pentru tine, cu nu mai puțin de patru spectacole de succes, de factură extrem de diferită: Zbor deasupra unui cuib de cuci, Colivia cu nebune, Fata morgana și Livada cu vișini. Cum le-ai dus pe toate? Psihologic, cum a funcționat tranziția între personaje?

Da, cam așa a și fost. În anul 2018, am avut 113 reprezentații, deci practic, o reprezentație la trei zile, tot timpul.

Adică, depinde cum vrei să le vezi, 11 luni comprimate, jucate în fiecare zi sau cu pauze… aici a contat foarte mult, cred, felul foarte riguros în care în care am lucrat.

Ce rămâne la mine între spectacole este anxietatea legată de responsabilitatea pe care o să o am peste câteva ore.

Adică, dacă e ceva ce mă blochează în viața privată e ideea că nu-mi pot dedica timpul familiei din cauză că mă gândesc că peste câteva ore trebuie să fiu la teatru și trebuie să trec prin text o dată, sau să repet tot, după care am spectacolul, dar să fiu atent că data trecută am greșit nu știu unde… deci mă preocupă mai degrabă genul ăsta de gânduri parazitare decât efectiv personajul în sine.

Pentru că personajul, în cazul meu, apare în momentul în care ai văzut lumina, în care ai făcut primul pas pe scenă.

Pur și simplu, e un declic care se produce atunci, iar după aceea – în cazul meu, nu știu cum e la alții, că sunt oameni care, poate, păstrează ceva din personaj – rămâi, de multe ori, cu un foarte mare gol după rolurile solicitante și începi să te recompui tu, ca om! 

Pentru cei mai mulți oameni, pandemia a adus nuanțări sau schimbări de perspectivă asupra propriilor ei existențe. În cazul tău, s-a schimbat ceva în modul în care privești în jur?

În modul în care mă raportez la profesie, nu, pentru că și contextul în care am lucrat a fost unul în care, din punct de vedere profesional, nu am avut decât de învățat și mi-a sedimentat niște metode sau niște feluri de a privi meseria foarte puternice și care nu mi s-au schimbat.

Ce mi s-a schimbat a fost, cred, felul în care vreau și încerc să mă raportez la timpul petrecut cu familia și însemnătatea momentelor din privat, ca să zic așa. Acolo cred că s-a produs o schimbare în mine.

Nu știu dacă e doar legată de pandemie sau dacă e o combinație cu momentul în care sunt acum, cu vârsta pe care o am, cu faptul că băiatul meu deja are 12 ani, dar eu încep să mă raportez altfel la timpul petrecut acasă.

Deci, dacă e să zic că ceva s-a schimbat, nu e apropo de cum îmi privesc meseria, ci de timpul ăsta, care poate să aibă repercusiuni… dar nu asupra felului în care mă raportez la aceasta, ci poate a volumului de timp pe care încerc să i-o aloc.

Cred că ăsta e răspunsul cel mai onest, că încerc să câștig mai mult timp în partea cealaltă, cel puțin acum, în momentul ăsta, astăzi, anul ăsta.

Îmi spui că nu există nici o altă diferență între Sorin Miron… Charlie din 2023 și Ariel din 2010?

Există, există!

Cred că e mai puțină naivitate, din păcate, dar, în același timp, nu ai cum să nu simți și părțile bune.

Chiar mă gândeam că Balena a venit la momentul oportun, pentru mine.

Dacă aș fi primit rolul ăsta cu patru ani mai devreme, nu știu dacă aș fi știut să mă raportez la el în felul în care m-am raportat acum, la fel cum, dacă îl primeam doi ani, trei ani mai târziu, iarăși, ar fi fost, probabil, un moment depășit pentru mine.

Deci nu, Sorin de acum nu e același cu Sorin din Ariel. Categoric!

Dar îmbrățișez cu drag și chiar sunt recunoscător pentru toate momentele prin care am trecut și care m-au modelat în felul în care m-au modelat.

Închidem dialogul privind spre viitor. La propriu, fiindcă abia în octombrie te vom vedea pe marile ecrane, în noul film al lui Tudor Giurgiu, Libertate. Ai puține apariții în cinema. A fost o opțiune personală sau o lipsă de oportunități?

O combinație, aș putea spune.

Momentele în care am făcut teatru foarte mult erau incompatibile cu programul de cinema. Contextul în care lucram, în care eram atât de mulți oameni care depindeam unii de alții ca program, efectiv nu ne permitea niciunuia dintre noi să plece o săptămână sau o lună.

Nici nu se punea deci problema să am o filmare undeva și atunci ăsta a fost unul dintre dintre punctele foarte importante care au dus la conștientizarea faptului că nu am cum să fac și film, dacă fac teatru în felul ăsta.

Ulterior, momentul în care am decis să încep să fac lucrurile altfel a fost legat și de faptul că îmi doream să fac mai mult film… sper să se întâmple asta. Ca în orice, e vorba de șansă de moment, iar eu sper să nu-mi fi ratat momentele.

Ca să răspund la întrebare, a fost deci o chestie legată în primul rând de opțiunea mea. Nu știu dacă și din lipsă de șansă, probabil că nu o să aflu niciodată sau cine știe când… nu mai e relevant.

Nu pot să spun că, dacă eu aș fi decis altfel, lucrurile ar fi stat altfel, fiindcă poate că nu e locul meu deloc în film. Nu cred, dar zic. Poate. Nu știm.

Dar a existat această componentă extrem de importantă a opțiunii de a face meseria în felul ăsta și care-mi închidea atunci efectiv drumul spre cinema, pentru că nu aveai cum să împarți programul ăsta cu altul, nu aveai fizic cum.

Sorin Miron

Ca actor, ne-ai vorbit de independență, dar cum definești libertatea? 

Să reușești să trăiești fără să depinzi de nimeni, dar conștient că nu trebuie să deranjezi pe nimeni. Mă preocupă această idee a libertății văzută de oameni până într-acolo încât ‘fac ce vreau’, ‘când vreau’, ‘unde vreau’ și cred că asta nu ar trebui să se întâmple.

Adică mereu încerc să mă raportez la libertatea mea până într-acolo încât să nu încalc libertatea altcuiva.

Și când zic să trăiești fără să depinzi de nimeni mă refer la libertatea de a reuși să nu trebuiască să dai socoteală cuiva, apropo și de faptul că, în copilărie, vedeam în ai mei reflexele proaste făcute din vremurile în care mereu dădeau socoteală cuiva – pentru că se întâmpla asta – și am reușit să-mi dau seama de cât de mult te poate deforma și cât de mult te poate afecta în tot ce faci când ai mereu în ceafă pe cineva, un conducător de-al tău, sub orice formă, directă sau indirectă.

Cred că la asta mă refer când zic să nu dai socoteală cuiva.

Libertate descrie un episod sumbru petrecut la Sibiu, orașul tău natal, în timpul Revoluției din 1989. Erai copil pe atunci, dar timpul a trecut. Cu judecata unui om matur, de ce crezi trebuie văzut acest film?

Ca să putem conștientiza momentul în care suntem, ca să întrezărim motivele pentru care societatea noastră e acum într-un fel sau altul, cred că trebuie să ne uităm în trecut și un film ca ăsta are șansa să-ți arate un moment în care se simțea acest preaplin al oamenilor, care voiau altceva… și dacă e doar pentru asta, cred că e un lucru foarte important să înțelegi că la un moment dat, când mai mulți oameni hotărăsc să facă ceva, pot să facă.

Aveam 8 ani la Revoluție și îmi amintesc foarte clar, pe lângă momentul că nu m-a supravegheat nimeni și am mâncat o cutie întreagă de bomboane de pom, pe care în mod normal nu aveam voie să le mănânc, decât pe o lună întreagă, cât stătea bradul, deci, dincolo de partea asta anecdotică, este foarte puternică amintirea intensității momentului.

Îi vedeam pe ai mei, îl vedeam pe fratele meu, care e mai mare cu opt ani decât mine, animați de o forță pe care nu o văzusem până atunci și cred că unul dintre lucrurile importante de văzut e ăsta: la ce poate să ducă, și înspre plus, dar și înspre negativ, o emulație din asta comună, din care ai de învățat. După care, evident, partea istorică, trebuie să vezi ce s-a întâmplat.

De ce nu am ajuns mai departe decât trebuia să ajungem?

Ca să înțelegi totuși cum stăteau lucrurile. Încă nu am văzut filmul, de-abia aștept să îl văd.

Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL

Newletter zn png
Newsletter-ZN-2025-300x250

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Caută