VIDEODOME | “SHOCK WAVES” (1977, r: Ken Wiederhorn)

SHOCK WAVES (1977, r: Ken Wiederhorn)

Fanilor lui Roger Waters şi, implicit, a trupei Pink Floyd nu trebuie decât să le reamintesc faptul că piesa care dă titlul celui de-al treilea album solo al lui Waters, Amused to Death (1992), înglobează câteva replici – mai exact, un fragment din dialogul legat de posesia lanternei – din acest Horror, Shock Waves, dar să nu divagăm.

Pe fundalul unei fotografii de arhivă, suntem introduşi în poveste de o voce din off gravă, sobră şi extrem de serioasă: spre finele WWII, unele trupe SS s-au luptat cu Aliaţii fără nicio armă şi, în ciuda superiorităţii ca putere de foc a celor din urmă, niciun neamţ nu a ajuns să fie capturat… era să uit, asta pentru că e repus pe tapet interesul “inedit” a naziştilor pentru ocult şi obsesia oamenilor lor de ştiinţă de a crea super-războinici cu forţe supraomeneşti, izvorâte din… Pământ (sau din Mama-Natură, depinde doar de perspectivă).

Ghilimelele au fost obligatorii întrucât la puzderia de pelicule şi produse Pop Culture apărute post-2000 care speculează pe marginea acestui mit, deja cu o notorietate semnificativă (celor interesaţi la recomand excelenta analiză redactată de Stephen E. Flowers şi Michael Moynihan: “The Secret King: The Myth and Reality of Nazi Occultism”), premisa nu mai poate fi considerată surprinzătoare, ci, mai degrabă, desuetă, dar… să nu ne pripim.

Trecând peste experimentele de resuscitare a soldaţilor ucişi în laboratoarele secrete de lângă Koblenz (cartierul general al celui mai important corp de armată german responsabil de expansiunea în vestul Europei din 1940 şi, mai târziu, vector esenţial în bătălia de la Stalingrad), debutul propriu-zis al lui Shock Waves, deşi un pic aiuritor, intrigă prin faptul că trece brusc de la o poveste veche de un secol la salvarea unei femei dintr-o barcă pe care scrie “Bonaventure”, pentru a ne reîntoarce apoi la fel de repede în timp, prin intermediul flashback-urilor, în croaziera pe iahtul cu acelaşi nume pilotat de căpitanul interpretat de veteranul John Carradine (protejat al lui John Barrymore şi membru a echipei de actori a lui John Ford, poreclită “The John Ford Stock Company”) în care, Rose (Brooke Adams, actriţă cu o reputaţie solidă în anii ’70–’80 datorită rolurilor principale în Days of Heaven al lui Terrence Malick sau The Dead Zone al lui David Croneneberg), însoţită de alţi trei turişti, se bucură de vacanţa în mijlocul oceanului… până când, un fenomen solar inexplicabil şi neexplicat le dă instrumentele de bord peste cap şi îi mână în miez de noapte în necunoscut.

Ambarcaţiunea intră în coliziune cu o navă-fantomă, care, la răsărit, se dovedeşte a fi scheletul unei epave incapabile de deplasare, aflată în apropierea unei insule necunoscute. Toată lumea debarcă în căutarea căpitanului dispărut misterios, dar care e descoperit după scurtă vreme, înecat în apropierea plajei.

Conservându-şi tonalitatea de Thriller (ambient eficace gândit şi construit de Ken Wiederhorn, care nu a mai reuşit niciodată în carieră să se apropie de calitatea acestui film al său de debut, în ciuda faptului că a avut pe mână în anii ’80 inclusiv sequel-ul “Return of the Living Dead”), Shock Waves ne prezintă după jumătate de oră o propunere inedită de morţi-vii (atenţie, vine cu cinci ani înainte de Zombie Lake al lui Jean Rollin!), locatari a epavei scheletice: zombies nazişti subacvatici, care sfidează legea lui Arhimede şi circulă ca pe bulevard pe fundul oceanului fără să scoată vreo bulă de oxigen, o subspecie realmente aparte în peisajul genului ‘Z’ de dinainte de 2000, care ignoră influenţa lui George A. Romero şi se raportează mai degrabă la Zombies of Mora Tau din 1957. There is danger in the water!

Între timp, naufragiaţii voluntari descoperă pe insulă un fost hotel cu o arhitectură fastuoasă, acum părăginit şi năpădit de praf şi de plantele junglei (filmările sunt realizate în Coral Gables Biltmore Hotel din Florida, unul dintre cele mai importante 100 de monumente din statul american, la acea vreme închis temporar).

Memorabilă intrarea în scenă a singurului locatar, un fost Comandor SS (legendarul Peter Cushing – The Mummy, Star Wars şi… Top Secret), care, în timpul WWII, primise misiunea să conducă divizia de zombies acvatici, adică “Death Corps”… soldaţii perfecţi, “creatures more horrible that you can ever imagine”.

Conştientizând că nu poate ţine creaturile sub control, SS-istul a scufundat nava cu decenii în urmă şi a optat pentru “exilul voluntar” cu speranţa că nimeni din foştii “subalterni” nu va reveni la… “viaţă”. Evident, membrii grupului ignoră această poveste fantasmagorică şi încep, unul câte unul, să devină victime a acestora.

Chiar e păcat, şi nu glumesc aici, că Wiederhorn nu a valorificat şansa pe care şi-a oferit-o singur prin ideile înglobate în explicaţiile date de personajul lui Cushing, pentru că ar fi putut continua ulterior seria definită de acestea cu zombies creaţi să reziste la iarna rusească sau cei proiectaţi să se adapteze condiţiilor de conflict din deşerturile nord-africane, pentru că, în ciuda controverselor care i-au opus pe fanii filmelor cu zombie adepţilor Horror-ului în general – care au reproşat inexistenţa efectelor Gore inexistent, doar că astfel se evită multe clişee, iar ambientul este tratat mai atent -, Shock Waves rămâne, incontestabil, una dintre cele mai originale şi… digerabile producţii cu zombies din anii ’70.

Text de IOAN BIG | VIDEODOME