ANDREI HUȚULEAC: “Mă sperie cât de repede se încarcă oamenii de energia pe care o propagă o știre”
#dogpoopgirl, lungmetrajul de debut al tânărului actor şi cineast Andrei Huțuleac, va avea premiera în sălile de cinema din toată țara începând cu 15 aprilie. Într-un context social dominat de fake news și public shaming, amplificat în această perioadă de războiul din Ucraina, filmul, inspirat de evenimente reale, este o satiră tragicomică cu elemente absurde care dezvăluie pericolele cu care se confruntă societatea modernă din cauza răspândirii fulminante a informațiilor false pe internet și în special în social media.
Intrigați fiind deopotrivă de natura aparte a subiectului filmului şi de apetitul, relativ recent descoperit, pentru regie (Fantasy-ul Copacul dorinţelor: Amintiri din copilărie, al doilea lungmetraj pe care îl semnează ca scenarist şi regizor, rulează deja pe ecrane) al unui actor de teatru deja consacrat, fie şi dacă ne gândim doar la Premiile UNITER câştigate pentru rolurile din Amadeus şi Zbor deasupra unui cuib de cuci, l-am provocat pe ANDREI HUŢULEAC la un dialog, căutând să aflăm sursa fascinației sale pentru puterea devastatoare a internetului, precum şi circumstanțele care favorizează pendulările sale între scena de teatru – fie acesta Metropolis, Unteatru, Infinit sau TNB – şi platourile de filmare, de la scurtmetraje multipremiate ca Offstage şi Havana, Cuba la un demers provocator în toate privințele precum #dogpoopgirl, o poveste cu victime vinovate şi agresori inocenţi… sau invers.
Andrei, prin ce ți-a vorbit atât de puternic realitatea încât să-ţi doreşti să o transformi în scenariu pentru debutul tău în lungmetrajul de ficţiune?
Prin faptul că este primul caz de online shaming din istoria internetului.
Este punctul zero, dacă vrei, al unui fenomen care a devenit 15 ani mai târziu atât de prezent și ramificat în tot felul de versiuni ale lui… e punctul zero al felului în care internetul poate afecta individul atunci când o masă lipsită de formă atacă o singură persoană pe baza unei singure informații pe care o are despre ea.
Asta m-a impresionat, mi s-a părut că e un fel de poveste de origine a unui fenomen pe care eu, nefiind nici antropolog sau sociolog, deci nu foarte priceput în a face analize sociale complexe, mi-e greu să-l descriu. Și am avut nevoie cumva să reduc totul la absurd ca să descriu cantitatea și intensitatea la care există el… fac un joc de cuvinte dar fix asta e și filmul [#dogpoopgirl], e o reducere la absurd a acestui fenomen.
Deci cred că asta m-a impresionat cel mai tare, faptul că efectiv a fost prima dată când o persoană a fost atacată online și apoi și în viața reală pe baza unei fotografii cu ea care a apărut pe un blog de opinie. Se întâmpla în Coreea de Sud, în 2005.
O femeie s-a urcat în metrou cu câinele, câinele a făcut caca pe podeua metroului, a fost fotografiată de o bloggeriță, a fost postată pe blogul respectiv. Trebuie să ne imaginăm că internetul atunci nu era atât de monopolizat de platforme sociale, ci era ca o pădure unde trebuia să dai crengi la o parte ca să găsești câte ceva…. dar chiar și atunci când informația nu era atât de puternic comprimată într-un singur loc, efectul acelei postări a fost tot unul devastator.
Pentru că, în decurs de o lună, femeia a ajuns să fie dată afară din universitate, a început să primească amenințări cu moartea, părinții ei la fel… adică eu râd pe tema asta dar râd nervos pentru că mi se pare aberant, mi se pare deplasat.
Spune-mi însă altceva… ce te-a făcut să pui mâna pe cartea care conţine şi această poveste, fiindcă titlul ei, So You’ve Been Publicly Shamed, este unul nu foarte incitant?
Pentru faptul că acest jurnalist de investigație britanic, pe numele lui Jon Ronson, este un tip care a mai scris pentru film, adică pe bazele poveștilor consemnate de el s-au mai făcut filme – este vorba, de exemplu, despre The Man Who Stare at Goats -, dar și pentru că i-am citit și alte cărți.
El are o zonă de jurnalism Gonzo în care se infiltrează în tot felul de grupuri şi are o carte, cartea lui de debut, care se numește Aventuri cu extremiști, practic el propunându-şi… iar asta mi se pare cea mai cinstită formă de jurnalism, să petreacă timp cu acest fel de oameni, să stea cu ei la masă, la cafea, la bere, ca să-i descopere ca indivizi, să vadă ce se ascunde sub eticheta asta de ‘extremist’.
Și, la fel, abordează situația din cartea de care vorbim – cred că în română titlul e Umilirea publică în epoca internetului -, ia legătura cu toți acești oameni a căror viață a fost distrusă de internet și ne face o radiografie foarte personală a felului în care asta se răsfrânge asupra individului, inclusiv vorbind despre mari plagiatori.
Cartea are un capitol despre oameni care erau foarte pe val, cu studii de antropologie publicate, cu volume vândute în zeci și sute de mii de exemplare care au fost demascați pe bună dreptate ca fiind plagiatori de către un jurnalist de investigații zelos… şi o viață construită pe o bază mincinoasă a fost distrusă într-o noapte. Nenea ăsta are capacitatea de a intra în poveste fără să fie părtinitor și îți arată o radiografie a celui care suferă de pe urma chestiei ăsteia.
Deci am ajuns la el pentru că mi s-a părut interesant discursul lui.
Cu ceva timp în urmă ai mărturisit că îți e frică de această putere crescândă a internetului. Te-ai mai eliberat între timp de acele temeri?
Această frică legată de puterea internetului recunosc că îmi revine și în perioada asta, pe care o traversăm acum, pentru că nu pot să nu observ viteza cu care se asimilează idei fără analiză prealabilă, ideile nefiind toate radical greșite dar nefiind nici toate absolut corecte… şi asta, recunosc, e ceea ce mă înspăimântă.
Văd efectul în jurul meu, în oamenii cu care trăiesc sau cu care interacționez.
Cum să zic? Am ajuns să văd aproape la nivel energetic efectul unei știri în ochiul cuiva care o privește aici, lângă mine, și mă sperie cât de repede se încarcă de energia pe care acea știre o propagă. Și cât de repede împrumută ideea aia fără să o mestece şi cred că ăsta este un efect al internetului în primul rând, nu al televiziunii. Televiziunea e un factor complementar şi, desigur, cu ea a început totul, iar internetul nu a făcut decât să ducă la puterea a treia sau a zecea tot acest efect emoțional puternic pe care orice informație îl are acum.
Povestea care te-a inspirat s-a întâmplat în Coreea dar #dogpoopgirl o spune în versiune românească. Ai fost expus personal unor situații de public shaming care să-ţi fi servit în creionarea scenariului?
Am fost în contact și ca persoană, adică am resimțit public shaming-ul și pe propria piele în instanțe mai mici sau mai mari, și, la rândul meu, postări pe Facebook pe care le-am făcut au afectat oameni.
Fără ca intenția mea inițială să fie aia, într-adevăr, dar acum, că sunt un pic mai stăpân – să zicem – pe fenomen, am mult mai multă grijă la felul în care formulez sau în care mă exprim. Aleg să nu răspund la primul instinct de a face o postare, de exemplu, care e un instinct pur emoțional… ştii, atunci când îți vine să pui mâna pe tastatură și să te răzbuni pe cineva sau să-ți spui părerea despre o chestie doar pentru că vrei să te ipostaziezi prin opoziție față de o părere care e foarte populară la momentul ăsta. Și am făcut asta.
Pot să-ți povestesc foarte scurt și ce-a fost.
Eram pe scenă la teatru și în primul rând era o colegă de breaslă. Eu aveam de cântat niște melodii și eram foarte emoționat pentru că nu mai cântasem, mă rog, erau primele reprezentații, și colega din public se uita foarte supărată, așa, la mine și am avut senzația că ei nu-i place ce facem noi în spectacolul respectiv. Și după spectacol nu am putut să mă abțin și am făcut o postare pe Facebook în care am scris: ‘Nu se poate ca un coleg de breaslă să vină, să se uite la tine din primul rând…’.
Nu am dat niciun nume, n-am dat nimic, însă postarea – pentru că avea o virulență emoțională viscerală – a decolat. Pur și simplu a făcut sute de like-uri în 2-3 ore și evident că în comentarii a început să apară numele fetei… pentru că fuseseră oameni în sală care o recunoscuseră. Și brusc, de unde făcusem o postare care să exprime o emoție a mea, fără să îmi dau seama că ar putea vreodată să se ajungă la așa ceva, am declanșat o vendetă a comunității mele, care oricum nu era cine știe ce comunitate, împotriva acestei colege.
Ca să aflu după aceea că această colegă avea o colică şi ea stătea acolo, în primul rând, supărată pentru că o durea burta.
Și, totuși, biata de ea a rezistat la tot spectacolul…
Exact.
Deci asta vreau să zic, internetul este un instrument, ori asta mi se pare iar ceva ce nu trebuie să uităm, că acum a devenit parte din viețile noastre și nu mai există nici o linie de demarcație între noi și avatarul nostru.
Dar el rămâne doar un instrument, noi suntem la volanul unui robot pe care îl controlăm şi așa trebuie să și rămână după părerea mea, ar trebui cumva să existe în afara noastră ca să putem să ne amintim, în măsura în care putem, că noi îl așezăm și noi îl manevrăm și noi alegem cum îl folosim pentru că, dacă devine ceva prea lipit de fața noastră, începem să existăm deodată cu el, să treacă prin noi lucruri fără să le mai trecem prin cap și asta mi se pare o chestiune înspăimântătoare.
Ceea ce mi se pare interesant este că tu ai scris scenariul în 2017, la relativ puțin timp după ce Umberto Eco acuzase rețelele sociale că “dau dreptul la cuvânt unor legiuni de imbecili”, că “televiziunea a promovat idiotul satului față de care spectatorul se simțea superior” și, în esență, concluzia lui era că “drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”. E foarte interesant că, involuntar, aceste aspecte le regăsesc în #dogpoopgirl.
Da, eu cred în intelectul colectiv, cred că există niște idei care circulă cu mai mare forță într-o anumită perioadă într-o colectivitate, fie ea și globală, așa cum e din ce în ce mai mult planeta pe care trăim.
N-am spus asta niciodată până acum dar poate că e important să zic: eu am început să scriu scenariul în ziua când actorul Kevin Spacey a început să fie blamat [în octombrie 2017, după acuzele unui actor obscur că i-ar fi făcut avansuri sexuale în 1986, Kevin Spacey a devenit indezirabil pentru Netflix şi pentru marile studiouri hollywoodiene – n.r.]. Am început să scriu scenariul atunci pentru că – fără să aduc în discuție vinovăția lui – pentru mine a fost un șoc. Eu nu am crezut în ziua când a apărut prima știre despre Kevin Spacey că el va putea păți ceva. Eram convins că este un val care va trece ca orice alt val, un simplu scandal de tabloid. Am și făcut o postare pe Facebook în ziua aia și am lăudat răspunsul lui Kevin Spacey la știrea respectivă care sunase cam aşa:
‘Nu-mi mai amintesc, eram băut când s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Dacă s-a întâmplat așa cum descrie omul, îmi pare rău. Vreau să folosesc acest prilej ca să ies din dulap și să spun că trăiesc ca homosexual de nu știu câți ani.’.
Eu am lăudat acea ieșire a lui pentru că mi s-a părut că mută atenția într-un fel foarte deștept, apelând tot la ceva emoțional, și eram convins că va scăpa din scandalul ăsta. Și un băiat, pare-se mai conectat la Zeitgeist decât mine – oricum eu nu m-am simțit niciodată parte din Zeitgeist -, mi-a lăsat un comentariu, ‘Nu ai dreptate, de data asta nu scapă!’, iar mie mi s-a părut un comentariu arogant, tranșant și nefondat.
Dovada a fost însă că el era conectat la Zeitgeist și eu nu pentru că n-am prevăzut că internetul va avea vreodată o asemenea putere. Acum, între timp, are sens, adică înțeleg tot mecanismul. Înțeleg felul în care companiile trebuie să răspundă unor presiuni din partea publicului, ca să poată să își vândă în continuare produsele în liniște, dar atunci eu nu înțelegeam mecanismele alea.
Dincolo de povestea în sine, cum ți-ai “șlefuit” personajele? Mă refer la cel principal, al Andreei Grămoşteanu, și la agentul de pază jucat de Cezar Antal, întrucât presupun că odată cu progresele în scrisul poveștii au început să capete în mintea ta din ce în ce mai multe nuanţe de caracter.
Fiind primul scenariu de lungmetraj pe care l-am scris vreodată, scenariul de la #dogpoopgirl este scris instinctiv.
L-am scris în patru sau cinci zile adunate, deci efectiv m-am așezat la calculator, a ieșit, și ce se vede pe ecran e aproximativ ce a existat acolo de la prima scriere. Sigur, cu rafinări ulterioare care țineau de mici reglaje și chestiuni de producție imposibil de filmat… și foarte important de spus este că am eliminat din prima variantă de scenariu câteva secvențe care l-ar fi făcut foarte tezist. Pentru că, fiind un film scris dintr-o mare frică, el nu își propune să caute adevărul, el își propune să urle de frică… care-i tot ceva emoțional, deci e un răspuns emoțional la o situație emoțională.
Și răspunsul ăsta emoțional, de foarte multe ori, ca artist, te poate face tezist, adică vrei să demonstrezi un lucru, ce te doare pe tine vrei să demaști într-o poveste. Ca să evit asta și ca să rămână doar acest strigăt de frică asumat, am eliminat niște lucruri în scenariu care arătau cu degetul către cine sunt vinovații pentru această poveste. Revenind la întrebare, am scris deci scenariul în patru zile iar personajul lui Cezar m-a interesat, de exemplu, pentru că am vrut foarte tare să existe ceea ce cred că există din ce în ce mai puțin în contemporaneitate dar nu va muri niciodată… victima colaterală care nu are nicio legătură cu tehnologia. Aia mi se pare ceva superb!
Mi-am dorit foarte mult acest personaj şi pentru încă o teroare de-a mea: să exiști în viață și să devii parte din niște evenimente care se derulează cu o viteză năucitoare, care implică foarte multe emoții din foarte multe direcții, iar tu să nu fi făcut nimic ca să ajungi acolo şi să te trezești deodată în chestia aia. Așa a apărut cumva personajul lui Cezar pentru că mi-am dorit acest belaliu inocent… că altfel nu știu cum să îi spun, care ajunge exploatat în orb de televiziuni și alte mecanisme.
Spuneai la un moment dat că una dintre mizele filmului a fost să folosești fețe mai puțin cunoscute în mediul cinematografic. Cu Andreea ai împărţit de multe ori scena la Teatrul Metropolis în montările lui Victor Ioan Frunză, deci îi ştiai bine potenţialul, dar cum te-ai oprit la Cezar Antal?
La Cezar m-am oprit pentru că îl știam ca actor de când eram în liceu.
L-am văzut pentru prima oară într-un spectacol la Galați făcut de Alexandru Dabija, cred, de la [Teatrul Tineretului] Piatra Neamț, care se numea OO! și era o adaptare, sper să nu greșesc, după Punguța cu doi bani… Cezar juca cocoșul și îmi amintesc și acum că era cățărat pe o cutie și cânta la vioară. Eu am fost foarte îndrăgostit de teatru ca adolescent datorită părinților mei şi atunci am avut acces la piese, la spectacole, și una dintre bucuriile pe care le am acum este că pot să lucrez sau să stau la masă cu oameni pe care eu îi admiram atunci când eram adolescent.
Și Cezar e una dintre aceste redescoperiri extraordinare… și e un actor extraordinar de bun care a început să facă pe cât film merită [Cezar Antal are un rol-cheie în Miracol, filmul lui Bogdan George Apetri, care a avut premiera în februarie 2022 – n.r.], ca și Andreea, de altfel [Andreea Grămoşteanu este nominalizată anul acesta la Premiul Gopo pentru rolul din Complet necunoscuţi, dramedia lui Octavian Strunilă – n.r.].
Să sperăm că o să facă din ce în ce mai mult film pentru că, până acum, nu prea erau distribuiți, nu existau în piață din cauza diverselor prejudecăți, din cauza unei comodităţi interioare pe care orice regizor o are – dar și din cauza felului în care se finanțează proiecte – şi care-l face să apeleze la ce știe că funcționează. Evită să-și asume riscuri… şi e un lucru legitim, îl înțeleg. Eu nu am simțit că risc ceva pentru că eu m-am apucat de regia de film dintr-o pasiune, nu aveam o miză de a bubui, de a reuși, de a mă remarca iremediabil pe piața națională și internațională, aveam miza de a face ceva ce mă bucură.
Și din poziția asta am reușit să fiu un pic mai relaxat când mi-am compilat distribuția și să-mi asum, să zicem, riscurile… deși n-am simțit-o niciodată în sensul ăsta pentru că știam foarte bine că sunt niște actori extraordinari de buni. Și da, din frustrarea actorului care face foarte mult teatru și care a primit mai puține oportunități să facă film… cum sunt eu, am vrut şi să demonstrez că actorii de teatru nu numai că pot dar au un farmec aparte atunci când apar pe ecran.
Totuşi… riscurile existau. Ce a spus Dan Chişu, producătorul lui #dogpoopgirl, despre alegerile tale?
Dan a fost un partener de lucru mai degrabă decât un producător.
Din punctul ăsta de vedere sunt realmente un tip norocos pentru că eu nu lucrez bine sub presiunea autorității… sunt un om care e rigid la ideea de autoritate, am o alergie naturală la orice îmi spune cineva să fac. ‘Gândește-te la un elefant!’… de-al dracu’ nu mă gândesc dacă nu vreau eu să mă gândesc. Dan, fiind un producător independent și știind ce presupune necesitatea asta de a crea singur și de a te lovi singur cu capul de pereți ca să înveți din asta, a fost extrem de permisiv.
Adică, discuția a fost foarte transparentă de la început cu Dan. Ăștia sunt banii pe care îi avem, mai mult de atât nu putem cheltui, poți să faci ce vrei atâta timp cât rămâi în bugetul ăsta. Pentru mine discuți asta transparentă mi-a dat o mare relaxare pentru că am știut ce am de făcut și cât am ca să pot face ce vreau să fac.
Deci Dan nu a intervenit artistic deloc, ceea ce e pentru mine a fost un plus enorm. Dovadă că am mai încercat de atunci colaborări, dar care nu s-au fructificat. Am mai lucrat apoi ca producător și cu Tudor Giurgiu, cu care am avut aceeași relație extraordinară, pentru scurtmetrajul Havana, Cuba [câştigător în 2020 al Premiului Gopo pentru cel mai bun scurtmetraj de ficţiune – n.r.].
Am mai încercat să colaborez cu alți producători, pe alte scenarii, și nu am dus colaborările la capăt pentru că munca de a scrie o carte, de a face un film, de a compune o poezie, de a compune un cântec, mi se pare un lucru atât de personal încât nu pot să accept ideea că cineva poate să vină să-ţi spună cum să faci ceva ce iese din tine așa cum trebuie să iasă. Cu atât mai mult cu cât nu trăim într-o industrie care face cu adevărat profit de pe urma chestiei ăsteia.
Că dacă am fi în America și tu ai fi un producător extraordinar de bun, cu un CV extraordinar, și ai zice ‘Băi Andrei, fii atent, faci așa, așa și așa!’, poate – spun poate – te-aș asculta. Dar dacă suntem într-o țară în care oricum când trebuie să vindem ceva ne dăm cu capul de pereți că nu știm cum să o facem, măcar să ne bucurăm artistic și măcar să avem plăcerea de a face ce credem noi că trebuie făcut.
Ai zis cândva că “am început să îmi doresc să regizez film în timp ce lucram ca actor la un proiect cinematografic pe care îl consideram submediocru. Văzând cum se mișcă oamenii acolo, mi-am spus că pot și eu să fac asta doar că mai bine.” Asta explică începutul dar ce te-a motivat să duci #dogpoopgirl până la capăt, dat fiind îndelungatul său proces de gestaţie, din 2017 până în 2019? În fond, puteai să îţi spui la un moment dat că nu merită şi să îți vezi de actorie din postura de dublu premiat UNITER.
Nu, nu m-am gândit niciodată așa. Înțeleg însă întrebarea ta.
Eu cred că meseriile astea pe care le facem sunt, oricât de clișeu ar suna sau de tern, sunt meserii de povestitori. Nu mă simt altfel. Nici când sunt actor, nici când scriu un eseu, nici când scriu un scenariu, eu nu mă simt altfel. Simt că folosesc un instrument diferit ca să comunic niște măcinări interioare.
De asta nu mi-am pus problema… nu știu ce m-a ținut să fac asta. Cred că a ajutat faptul că fiecare proiect pe care l-am dus până la capăt a avut un oarecare ecou. Offstage [scurtmetrajul din 2017 care a reprezentat debutul ca scenarist şi regizor al lui Andrei Huţuleac – n.r.] a fost premiat la Varșovia şi la TIFF, apoi a fost foarte plăcut și apreciat de oamenii din breaslă la Dracula Film Festival [unde a câştigat Vladutz Trophy pentru cel mai bun scurtmetraj românesc în 2017 – n.r.]…
… apoi a fost Havana, Cuba, şi el foarte bine primit, a luat Gopo, și tot așa. Lucrurile astea cred că m-au încurajat și mi-au spus că am ce căuta în a face chestia asta. Apoi, deși m-am săturat să fiu un ‘Grinch’ care se alătură hoardei de critici a cinematografiei românești – nu cred că e nicio problemă cu cinematografia românească, cred că are locul ei și este unde trebuie să fie -, a mai fost nevoia onestă şi dorința mea de a vedea și alt tip de material și alt tip de conținut în cinemaul românesc.
Cred că unul din avantajele de a trăi într-o țară ca România, printre dezavantaje, este acela că e mult loc pentru îmbunătățire. Pe toate planurile. Și atunci simți că ai ce căuta, nu simți că intri – cum bănuiesc că m-aș simți dacă aș fi în sistemul american – într-o competiție ca să ajungi la nivel cu ceilalți. Aici nu am avut niciodată sentimentul ăsta, aici am avut sentimentul că suntem mulți, că sunt multe de făcut și că sigur e loc și pentru mine să pun o cărămidă la ceva… adică n-am crezut că trebuie să îmi fac loc sau să demonstrez ceva, cumva.
Vorbind de poveşti, nu ți-a fost un pic frică să te apuci să faci un film precum Copacul dorințelor: Amintiri din copilărie care, deşi filmat după #dogpoopgirl, a avut premiera înaintea acestuia? Fiindcă acolo era un altfel de tip de poveste, pentru prima oară te aventurai în storytelling-ul cu și pentru copii.
Da, da, da.
Păi acolo, vezi, a fost o decizie… eu sper că nu sună cinic, pentru că nu e cinic, acolo a fost, dacă vrei, în primul și în primul rând, o decizie instinctivă dar a fost o decizie a meșteșugarului. Pentru că, odată ce am avut oportunitatea să fac film, mi-am dorit foarte mult să primesc şi o oportunitate care e rară în piața românească, de a face un film de gen.
Cu alte cuvinte, de a vedea dacă sunt în stare să abordez tehnic, temeinic, o poveste de o anumită factură și să o împlinesc în sensul în care are ea nevoie să fie împlinită, nu în sensul în care eu trebuie să exprim ceva prin povestea respectivă. Iar asta a presupus un anumit tip de abordare și un anumit tip de studiu, un pic mai rece, mai detașat, deși povestea nu-i deloc rece și detașată.
Dar felul în care eu a trebuit să o construiesc a fost un fel rațional și mai accentuat profesional. Și sigur, caracterul caritabil și toate celelalte aspecte au contribuit cu siguranță [lungmetrajul Copacul dorinţelor, regizat de Andrei Hutuleac, este inspirat de poveştile reale ale mai multor copii, pacienţi ai fundaţiei HOSPICE Casa Speranţei, şi toate încasările au fost direcţionate către HOSPICE şi serviciile gratuite de îngrijire paliativă pe care aceasta le oferă copiilor şi familiilor – n.r.]. E un proiect de care sunt mândru și cred că am făcut și acolo o treabă extrem de onestă.
Rămânem la povești. Andrei, ce mai citești?
Am atâtea cărți neterminate la capul patului… o să încep cu ceva ce pare complicat dar de fapt nu e, jurnalul călugărului budist care a murit recent, sper să-i zic bine numele, Thich Nhat Hanh, care se numește în limba engleză, Fragrant Palm Leaves, “frunze de palmier”.
Este jurnalul devenirii unui viitor călugăr budist când avea 30 și ceva de ani şi îți distruge o prejudecată, te face să vezi un om așa cum e el și nu proiecția pe care în general acești guru sau călugări o au când apar la maturitate în fața oamenilor și le vorbesc.
Ce mai citesc? În perioadele aglomerate, cum e asta, citesc foarte multă literatură polițistă pentru că e ceva ce mă satisface, nu pot să-ți explic… e ca berea, e ceva bun la gust.
De exemplu acum traversez toate romanele astea foarte mici ale lui Georges Simenon cu comisarul Maigret. Ce mai citesc? Tot felul, tot timpul… multe cărți însă le las pe la jumate că nu mă ajută. Depinde foarte mult de perioadă. Dacă simt că îmi scade, de exemplu, stamina pentru creativitate, reîncep să citesc biografii, o altă mare pasiune a mea.
Citesc foarte multe biografii. De artiști, de muzicieni. Acum am înregistrat un audiobook pe autobiografia lui Carlos Santana scoasă la editura Nemira…
Amalia Ciolan şi Andrei Huţuleac în Noaptea lui Helver (TNB) | foto © Florin Ghioca
Trecem la o poveste care nu e pentru copii, deşi joci unul… mare. Mă refer la Noaptea lui Helver, ce a avut premiera nu de mult la TNB. Este o poveste greu de asimilat prin implicațiile care transcend contextul în care e plasată. Spuneai despre spectacol că Amalia Ciolan ți l-a făcut cadou într-un moment în care nu vedeai clar luminița de la capătul tunelului. Tradu-mi, te rog…
Pandemia. Nu e greu de tradus.
Și acum traversez o perioadă șocantă pentru că întâlnirea noastră [având ca premisă apropierea datei premierei filmului lui Andrei, #dogpoopgirl – n.r.] este rezultatul unei munci pe care eu o depun de patru ani de zile, din 2017, de când am scris primul scenariu.
Eu, între timp, am încetat să mai fac teatru doi ani din cauza pandemiei, că așa a fost să fie, am făcut un al doilea film, Copacul dorințelor, și totuși a existat cel puțin un an jumate, chiar doi, în care eu nu vedeam rezultatele concrete ale muncii mele… nu înțelegeam pentru ce m-am apucat să fac toate lucrurile astea dacă filmul nu ajunge la public, dacă spectacolele nu mai pot să mi le joc, dacă nimic nu pare să mai aibă un efect concret, palpabil, asupra vieții exterioare.
Niciodată, recunosc, n-am fost adeptul literaturii de sertar, ai autorilor care scriu un lucru și îl pun în sertar, în așteptare, şi sunt complet satisfăcuți. Pentru mine, din prima clipă când mă apuc să scriu ceva, gândul meu este la momentul când acel lucru, în forma lui finală, se va întâlni cu un receptor. Și mi-a lipsit asta, evident, timp de un an jumate-doi. Iar Amalia Ciolan a apărut chiar la finalul părții majore din pandemie cu acest text, Noaptea lui Helver.
Ne-am întrebat cu mult timp înainte să ne apucăm temeinic de el dacă trebuie să-l facem, dacă este loc pentru așa ceva după o asemenea perioadă în care lumea a stat în case și s-a tensionat, dacă vor avea oamenii chef să vadă un lucru atât de greu de digerat… și, până la urmă, am zis că vrem să-l facem, chiar dacă nu știam dacă își va găsi public. Și l-am făcut, cu Amalia şi cu Matei Lucaci-Grunberg [regizorul spectacolului], iar reacția publicului e cea pe care ne-am dorit-o.
În sensul în care… dacă ai întreba spectatorul în foaier dacă are chef să vadă un asemenea tip de spectacol, reflexul va fi să zică ‘Nu, pentru că văd destule lucruri care mă afectează, care mă dor, care mă anxiază în viața de zi cu zi, la televizor, pe internet.’, dar odată ce intră în sală eu cred că îi este imposibil să plece nemodificat.
La finalul spectacolului, de fiecare dată simt o emoție genuină și mă bucură că nu e neapărat de factură lacrimogenă, cât este de înțelegere, că e bine uneori să ne mai întâlnim și cu teme grele și cu povești năucitoare pentru că ne aduc, aşa, mai cu picioarele pe pământ…
E bine uneori, dar alteori ne e bine la… California Suite, de la Unteatru. Fiindcă tot tu ne-ai furnizat în primăvara asta una dintre puținele experiențe teatrale care ne fac să râdem… sănătos, la propriu. De ce ai ales piesa lui Neil Simon pentru debutul tău regizoral în teatru?
California Suite e un text pe care eu am jucat când eram student la facultate.
Cu toate că îmi propusesem de mult să încerc și partea asta cu regia de teatru, fiindu-mi mult mai frică de regia de teatru decât de regia de film, din diverse motive… pentru care putem scrie o dizertație, am ezitat să mă apuc și am așteptat cumva o presiune exterioară. Care a fost aceasta, a faptului că eu și prietenii mei nu aveam ce lucra în această perioadă de pandemie.
La un moment dat, ne-am strâns la mine acasă, ne-am uitam la ce texte mai aveam prin bibliotecă şi l-am ales pe acesta tocmai pentru că mi s-a părut un text inofensiv, dar nu în sensul în care nu pune probleme, pentru că a pus foarte mari probleme, odată pentru că felul de a scrie este un pic altfel decât se scrie acum, și apoi pentru că temele sunt un pic ale timpului ăluia, nu ale timpului nostru… până la capăt.
Dar l-am ales pentru că efectiv am vrut să facem acest exercițiu, să vedem cum este să montezi un spectacol de factura asta. E un text optzecist american, o comedie despre, mă rog, dificultățile traiului în comun… i-am spus eu, pentru că sunt trei povești care se petrec într-o cameră de hotel, fiecare reprezentând o altă zi în care o persoană sau un grup de persoane locuiesc în acel hotel. Deci a fost o alegere, dacă vrei, iarăși, destul de tehnică… instinctiv tehnică. Am avut nevoie de un text, ne-am uitat prin bibliotecă şi l-am ales pe ăsta.
De ce l-am ales? Pentru că am vrut să facem o comedie.
Sperând că pandemia nu va mai produce efecte la fel de grave și că războiul de la frontiera cu noi nu va avea consecinţe dezastruoase, cum îți propui să mergi înainte încercând să-ți găsești echilibrul între teatru și film?
Nu e atât de greu precum pare.
Pentru că filmul este un lucru care durează mult până se face și care îți oferă multe interstiții, dacă vrei, în care să te manifești… îmi oferă mult spațiu în care să mă manifest ca actor între momentele nodale reprezentative care compun facerea unui film. Scrii scenariul. Până găsești finanțare ai timp să joci teatru liniștit. După ce ai găsit finanțare, până intri în producția propriuzisă, iarăși, mai e un alt timp în care poți să joci teatru.
Deci programul nu e foarte greu de organizat. Acum lucrez la un scenariu nou, de fapt am scris un scenariu nou și încerc să îl finanțez dar, iarăși, e ceva ce durează şi nu am nicio perspectivă reală despre când aș putea să-l fac pe următorul. Dar timp e pentru toate. Este timp.
- Interviu de Ioan Big.
- Foto header © Sorin Miron
