TUDOR CUCU-DUMITRESCU: “Când descos un rol, am ca arme logica și perseverența”
Anul trecut a fost nominalizat la premiile UNITER pentru remarcabila performanţă actoricească din Equus, piesa scrisă de Peter Shaffer, iar anul acesta s-a numărat printre nominalizaţii la Gopo pentru rolul din filmul Marocco, drama regizată de Emanuel Pârvu.
TUDOR CUCU-DUMITRESCU se relevă drept unul dintre cele mai impresionante talente performative din tânăra generaţie, iar asta o poate confirma în primul rând publicul care l-a descoperit prin intermediul montărilor lui Victor Ioan Frunză, indiferent că e vorba de Tinereţea noastră, O casă de păpuşi, Şcoala nevestelor sau, bineînţeles, Equus.
La care s-au adăugat în această stagiune Cock, piesa regizată de Tony Adam Horaţiu la Teatrul Stela Popescu, din a cărui echipă Tudor Cucu-Dumitrescu face parte, și A douăprezecea noapte de la Nottara, versiunea inedită, plină de muzică, a comediei lui Shakespeare, imaginată de Alexandru Mâzgăreanu.
Un must-see în luna iunie îl reprezintă însă musicalul Hedwig and the Angry Inch, un nou spectacol scânteietor al lui Răzvan Mazilu, care are premiera în prima parte a lunii iunie, în care Tudor Cucu-Dumitrescu joacă rolul principal, în alternanţă cu Lucian Ionescu.
Interpretarea “vedetei” genderqueer în disperata sa căutare a complementului ideal, imaginat de John Cameron Mitchell, reprezintă cu certitudine o provocare pentru orice actor şi, drept urmare, am plecat în dialog de la modul în care Tudor s-a raportat la personajul său, Hedwig.
Tudor, care este perspectiva ta asupra lui poveştii lui Hedwig? De ce crezi că e atractiv un spectacol în care se fac referiri la Platon pe ritmuri de Rock?
Îmi imaginez că o primă întâlnire cu un astfel de personaj poate să deruteze publicul obişnuit, pentru că nu este la îndemâna oricui să accepte faptul că în lume există povești de genul ăsta, ba chiar mult mai trăznite decât cea a personajului nostru, Hedwig.
Cred că va atrage în primul rând public tânăr, mai degrabă obișnuit cu ce se întâmplă în vest, căci, altfel, suntem la distanță de zeci de ani de cum privim unele lucruri.
Adică spectacole de drag queen, de exemplu, în anii ‘90, în New York, erau deja o treabă veche. Nu știu ce se întâmplă în România la nivelul ăsta în prezent, dar cu siguranță există o comunitate mică, care trebuie acceptată așa cum e…
… nu mă refeream atât la public, cât la modul în care percepi tu eventualele substraturi ale textului, cu valoare general umană.
Într-adevăr, întâlnirea cu textul ăsta e una aparte, nu neapărat datorită sau din cauza subiectului, căci, până la urmă, actorul trebuie să fie capabil să spună orice poveste, dar felul în care este scrisă e cu totul și cu totul aparte.
Povestea e scrisă într-un regim de stand-up, să spun aşa, peste care vine un concert rock, sau e un concert rock peste care vin momente lungi de stand-up și, când te aștepți mai puțin, te lovește cu lucruri extrem de puternice sentimental.
Iar structura asta fragmentată tind să cred că va fi greu de susținut într-un ritm constant și benefic întregului de către noi, Hedwig-ii [Tudor Cucu-Dumitrescu şi Lucian Ionescu, interpreţii rolului – n.r.], pentru că, aşa cum e scrisă, nici nu avem un sprijin foarte clar în ceilalți, întrucât este un solo până la urmă, e o poveste pe care trebuie să o spui de unul singur și de-abia aștept să văd cum și ce resurse va trebui să aduc pe scenă ca ea să continue într-un mod firesc, constant, ba chiar să aibă un crescendo.
Apropo de resurse aduse pe scenă, cum a fost experienţa intrării în pielea lui Hedwig? Defineşte-mi un pic personajul.
Aici este, într-adevăr, ceva de spus și aș vrea să folosim exact termenul ăsta, “să intrăm în pielea” personajului, care este, din punctul meu de vedere, un mit extrem de fals, care nu își are locul în teatrul nostru de astăzi… însă, la acest personaj, Hedwig, lucrurile stau altfel, fiindcă peruca este un accesoriu care îi oferă încredere băiatului Hansel, care, atunci când își pune peruca, devine Hedwig.
Aceasta îi oferă strălucire, îi oferă alura de rock star și curajul de a-și expune până la urmă ideile. Și, din perspectiva asta, într-adevăr, expresia “să intri în pielea” lui Hedwig are cu adevărat sens. În spectacolul nostru – mă rog, așa e gândit textul, nu suntem noi revoluționari – există o descompunere a acestui Hedwig.
El apare ca o super-vedetă și uimește încă de la primul cântec, dar apoi, cu cât avansăm în spectacol, într-o oră şi patruzeci de minute cât durează, se revine la băiatul care a fost el, cumva.
Hedwig se dezbracă de toate accesoriile, ba chiar îl eliberează pe partenerul ei de viață, acest Yitzhak care este mereu acolo cu noi în band, și există deci o dezbrăcare atât fizică, cât și morală, sentimentală, în fața publicului prezent – din întâmplare sau nu – în acea seară la concert.
Care e procesul prin care intri în pielea unui asemenea personaj, deloc simplu de construit ca personalitate?
Păi, cred că eu, aici, păcălesc foarte mult pe cel care mă privește.
Eu nu sunt niciodată – în teatru, cel puțin – omul pe care îl joc.
Eu respect matematic o structură creată de mine în lungi nopți de gândit și în lungi repetiții în care am probat anumite idei, deci respect matematic, în funcție de seară, mai inspirat sau nu, o arhitectură gândită de acasă.
Cu alte cuvinte, eu nu intru în nicio piele, ci o construiesc rațional și o umplu în spectacol și în repetițiile importante, cât de bine pot, cu cine sunt eu în momentul respectiv. Până la urmă, nu știu dacă este neapărat atât de grea construcția unui rol – pe care îl poți gândi și structura şi-acasă -, cât consumul în a reprezenta ce ai gândit.
E cu siguranță o diferență de la cer la pământ între mine, cel de la sfârșitul spectacolului Cock – un spectacol dificil, însă după care plec pe două picioare și mă duc liniștit acasă – şi ce resimt după un spectacol cu Hedwig, pe lângă loviturile de pe corp… o anume oboseală, o epuizare emoțională şi mentală.
Sunt roluri extrem de diferite, dar abordarea acestora rămâne însă întotdeauna la fel în ce mă priveşte și nu mi se pare ceva atât de complicat, atâta timp cât privesc lucrurile sănătos și igienic pentru sănătatea mea mentală. Neavând la început habar pe unde să o iau, pe unde să mă duc, am ca arme logica – asta folosesc eu când descos un rol -, logica personală și, evident, pe cea a colegilor, a regizorului, plus o perseverență care uneori mă sperie și pe mine.
Astea sunt armele mele. Și, probabil, cei 10 ani de practică de scrimă, la un nivel destul de înalt pentru categoria mea de vârstă, m-au ajutat în a înțelege ce înseamnă cu adevărat concentrarea, cum să o accesez… însă de-abia acum, ca actor, am învățat și cum să nu o pierd pe parcurs.
M-ar interesa, totuşi, să aflu de unde pleci în crearea structurii unui rol în acele nopţi lungi de care vorbeai…
Cred că orice text puternic îți oferă din start niște ghidaje clare pe care trebuie doar să le vezi și să le respecți în crearea unui rol.
Având șansa să primesc de la oameni importanți din domeniul ăsta roluri cu destulă “carne” încât să mă pună pe gânduri, mi-am dat seama, mai ales după facultate, că e important să iei decizii în ceea ce privește rolul şi, cu timpul, îți dai seama și unde sunt acele puncte în care trebuie să iei decizii. În ce-l priveşte pe Hedwig, am citit textul de nenumărate ori.
Am reperat, împreună cu Lucian [Ionescu] și cu Răzvan [Mazilu], punctele esențiale ale rolului şi mă bucur teribil că atât eu, cât și Lucian, am luat decizii opuse în multe dintre acestea.
Nu ne-am certat niciodată, ba chiar am avut o comunicare extraordinară, iar Răzvan ne-a lăsat să continuăm fiecare pe drumul lui și am creat, cumva, două fațete ale aceluiași personaj… sigur că extrem de similare, dar, în același timp, profund diferite din punct de vedere emoțional, prin mici momente în care însăşi logica este diferită în a transmite anumite idei.
Trecem la muzică. Când Hedwig and the Angry Inch s-a lansat pe scenă, fiind produs de David Bowie, avea tentă Glam Rock. Filmul, făcut apoi chiar de John Cameron Mitchell, premiat la Sundance, are un OST spre Punk. În ce cheie se interpretează muzica în versiunea lui Răzvan Mazilu?
Mergem destul de atent după original. De fapt, noi urmărim varianta cântată de Neil Patrick Harris [din distribuţia primei puneri în scenă a spectacolului pe Broadway, în 2014 – n.r.], unde există niște mici diferențe, dar și aceasta urmărește destul de riguros originalul.
Sunt însă piese, cum e, de exemplu, Sugar Daddy, chiar unul dintre hit-urile producției ăsteia, pe care am transformat-o din originalul Country în actualul Punk-Rock.
Sigur că piesele acoperă o gamă destul de largă de genuri muzicale, fiindcă începem cu un Rock destul de standard al anilor ‘90, de felul lui Pearl Jam, să zicem, ajungem să cântăm apoi chiar un Punk destul de rău și terminăm cu piese extrem de înduioșătoare, doar cu pianul, care mă duc cu gândul la Elton John.
Este o muzică splendidă, e extraordinară! Sper să pot să o joc măcar cât să ajungă la public așa cum e ea, chiar dacă, poate, nu voi putea să o cânt la nivelul la care e ea scrisă.
Cânţi şi în noul spectacol de la Nottara, A douăsprezece noapte, în care joi rolul bufonului Feste. Hit-uri de Classic Rock într-o piesă de Shakespeare? Unii ar putea considera asta aproape o impietate…
Este o propunere inedită. Tind să cred că muzica ajunge mai repede, mai simplu şi mai firesc la om decât orice altă formă de artă. De ce n-am folosi-o pentru a exprima momente puternice din spectacole?
Și aici pot să amintesc și spectacolele lui Victor Ioan Frunză care m-au marcat și continuă să mă marcheze, la care mă gândesc și mă întorc mereu cu poftă de a învăța și de a studia teatru.
Îmi aduc aminte de momente muzicale cutremurătoare, cu piese care n-aveau nicio legătură cu textul respectiv, dar aveau legătură cu construcția omului care înțelege povestea și are nevoie la un moment dat de muzică pentru a duce mai departe emoțiile sau gândurile din momentul respectiv.
E fabulos să putem folosi muzica în orice. Până la urmă… şi în lift e muzică.
Dacă am ajuns în acest punct, ai putea să-mi dai câteva exemple de spectacole care, pentru tine, au rămas jaloane la care continui să te raportezi?
Păi, o să menționez Tinerețea noastră, Equus, Nora, Școala nevestelor… aș vrea să menționez aici și Colivia cu nebune, cu toate că acela a fost mai mult un spectacol de acomodare, primul meu rol în afara școlii, când mi-a fost greu să înțeleg ce e cu mine.
Cu siguranță, Victor Ioan Frunză, pe lângă că este omul care m-a descoperit, rămâne legătura mea cu spiritul artei teatrale de mare, mare nivel.
A fost extraordinar! Am jucat în 12 spectacole, poate chiar mai multe, fiindcă nici acum nu-mi amintesc exact în câte. Este primul om care mi-a pus roluri majore în brațe, dar mai important decât ce-a fost este… ce e şi ce va fi. E în mine, în continuare, o mare iubire pentru arta teatrală şi îi datorez lui inserția dragostei ăsteia.
M-a inspirat teribil, continuă să mă inspire spectacolele lui și cu siguranță va fi așa și în viitor, și îl voi menționa toată viața mea.
M-a primit într-o trupă intimidant de profesionistă și de valoroasă, iar tot ce am învățat de-a lungul anilor ălora mă definește sau mi-aș dori să mă definească, astfel încât mi-aș dori să duc mai departe ce am văzut acolo.
“Ajung uneori să mă gândesc dacă sunt potrivit sau nu, nu neapărat pentru meserie, ci pentru stilul de viață pe care sunt nevoit să îl am. Mi-ar plăcea să fiu mai liniștit și mai împăcat cu mine. Am mare nevoie să fiu mai liniștit și mai împăcat cu mine. Dar nu am timp pentru asta acum.” Mă intrigă mărturisirea făcută de tine colegei tale, actriţa Cătălina Mihai , în primăvară. De ce această… mare nevoie?
Păi, cum să-ți spun? În clipa de faţă, de exemplu, cred că au trecut opt luni și ceva de când eu nu am avut o zi liberă. Am avut câteva zile libere doar de Crăciun, dar atunci am fost bolnav… nu am putut să merg în vizite, am stat pe canapea și am vomitat.
În rest, am scos premiera de la Interesul general [montarea de la TDR a piesei lui Aurel Baranga, în regia lui Andrei Huţuleac – n.r.], am scos premiera de la Cock, am plecat în Anglia, unde am filmat un lungmetraj toată luna ianuarie [drama independentă The Ceremony, regizată de Jack King – n.r.], apoi m-am întors, am intrat în repetiții la A douăsprezecea noapte și la Hedwig, iar acum suntem în prezent, când, în weekend, este premiera de la Hedwig.
Roluri solicitante, luni grele pentru mine, în care nu am avut timp să mă ocup și de nevoile mele sau ale oamenilor din jurul meu.
Într-un punct ca acesta, îmi dau seama că scopul meu pe lumea asta este să înțeleg, să fiu fericit, iar teatrul sau muzica, sau sportul, sau ce alte pasiuni voi mai avea de acum încolo, sunt doar niște mijloace prin care eu să-mi exprim iubirea față de lumea asta superbă, față de prieteni, față de mine.
Spun că nu sunt neapărat convins că sunt făcut pentru stilul ăsta de viață pentru că eu, la o adică, sunt dispus să nu mai practic meseria asta… nu țin neapărat.
Îmi iubesc meseria, Dumnezeule, o iubesc!… dar sunt convins că există și alte forme în care îmi pot găsi fericirea și să-mi exprim toate sentimentele față de ce mă înconjoară.
Sunt într-o tatonare cu viața mea, pentru că nu o înțeleg.
Curge într-un ritm pe care nu îl pot controla şi nici nu vreau – de ce să mint? – să îl controlez, dar nu-mi înțeleg viața… nu-mi înțeleg nici trecutul, nici prezentul, nici viitorul.
Nu mă pot agăța, pentru că simt că aș strica ceva din aura asta de noroc pe care o am și de șanse care mi se dau, fiindcă am parte, așa, de o îngrijire universală, nu știu cum să o numesc, pe care nu aș vrea să o stric luând decizii drastice, care să îi rănească pe alții, dar vreau să o continui, ideal, la o căsuță în 2 Mai, unde să cresc roșii și să beau vinul făcut de mine, să stau liniștit și să îmi fac meseria asta cât pot de mult.
Acum duc o viață agitată, aşa că mi-ar plăcea să fiu mai echilibrat… sunt într-o continuă luptă spre a fi mai echilibrat și reușesc, dar, poate, uneori, mi-ar plăcea să fiu mai liniștit.
Nu văd cum ai putea fi mai liniștit, odată deschisă şi calea spre cinematografie cu nominalizarea la Gopo şi primul tău rol principal într-un lungmetraj străin…
Este clar că am multe satisfacții din proiectele mele, dar, așa cum îmi fac şi rolurile, cred că și viața mea, în general, este făcută din multe contradicții.
Un rol prinde carne atunci când, în două scene complet diferite, el este la fel de sincer… așa merge povestea mai departe, când surprinzi, când faci cu credință lucruri pe care, ulterior, le vei dezice.
Cred că așa e și viața, și aşa e inclusiv în toate romanele bune: personajele trebuie să aibă multe contradicții!
Spun eu acum că mi-aș dori să stau singur la 2 Mai, doar cu iubita mea, dar nu o voi face chiar în acest moment, pentru că iubesc foarte mult rolurile mele, iubesc teatrul.
Îmi doresc o viață mai liniștită, dar nu aș da pentru nimic în lume șansa de a face un rol important. Categoric, mă definesc ambele lucruri. Deopotrivă.
Pentru echilibru, ai putea, de exemplu, să te reîntorci la făcut muzică, acum, că ai prins din nou gustul cântărilor live cu Hedwig. În curând se vor împlini 10 ani de cand ai scos un album de Rock cu o trupă din liceu. Ai putea celebra asta.
Este un vis, de ce să mint? În liceu, de fapt ăsta a fost motivul pentru care m-am lăsat de sport.
Eram într-o continuă căutare, eram la vârsta la care îmi doream să mă agăț de ceva, să văd lumea, să o înțeleg și altfel. De asta ziceam că eu am mai luat decizii radicale în trecut, care mi-au schimbat viața și sunt convins că vor mai fi şi în viitor.
În fine. Da, deci am ajuns la muzică după ce m-am lăsat de sport și am scos un album… incredibil, acum când mă gândesc.
A fost o perioadă în care am crescut foarte mult ca băiat, am devenit mai capabil să iubesc, mai capabil să visez.
Iar apropo de faptul că acum sunt la câteva zile distanță de a susține un concert Rock în regia lui Răzvan Mazilu, având o trupă extraordinară în spate și cu o muzică briliantă, este un vis împlinit, un vis pe care l-am avut încă din clasa I, cred, chiar mai demult.
Privesc însă lucrurile extrem de profesional și nu mă gâdilă, de fapt, cu nimic faptul că urmează să susțin un super-concert Rock. Îmi propun să o privesc foarte rece situația asta și o voi trata ca la carte.
Privitul cu răceală implică şi detaşarea de personaj, odată ce ai lăsat ușa teatrului închisă în spatele tău după terminarea spectacolui?
Din păcate, nu e chiar așa şi ăsta e un aspect pe care încerc să îl rezolv… faptul că lucrul meu la un spectacol sau la un film, la un rol, nu se oprește atunci când plec de la teatru sau de pe set şi încă nu văd cum aș putea să ajung în punctul în care s-ar opri gândurile mele.
Dar este un alt tip de lucru, unul mai rațional, simplu și episodic. Îmi mai vin idei, mă mai gândesc și îmi fac mereu un plan pentru ce urmează să repet ziua următoare, deci vin cu un plan gândit destul de rațional, cu niște idei și teme generale pe care le pun în practică la cald, în repetiție.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL | TEATRU | INTERVIURI
Foto header: Livia Vişănescu
