Miracol, al treilea lungmetraj semnat de Bogdan George Apetri (Periferic, Neidentificat), prezentat în premieră la Festivalul de Film de la Veneția, se lansează la noi pe 4 februarie. După Neidentificat, câștigătorul trofeului ANONIMUL 2021 şi al Premiului FIPRESCI la TIFF 2021, Miracol este al doilea film dintr-o trilogie de investigație în care genurile se împletesc armonios, generând suspansul unui film polițist, emoţiile unei drame și intensitatea unui thriller psihologic. Miracol o urmărește pe tânăra călugăriță Cristina Tofan (Ioana Bugarin) care se strecoară dintr-o mănăstire izolată pentru a merge la spitalul din orașul vecin. Nereușind să-și rezolve problemele, pe drumul de întoarcere întâlnește o soartă neașteptată. Intră în scenă Marius Preda, polițistul plecat pe urmele ei, care îi reface drumul pas cu pas, într-o structură perfect oglindită. Investigația aduce la lumină indicii și confesiuni care conduc nu numai înspre adevărul greu de înțeles din spatele acțiunilor Cristinei, ci și la un posibil… miracol. Personajul Preda este jucat de apreciatul actor şi cineast EMANUEL PÂRVU (Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor), recompensat anul trecut cu Premiul Gopo pentru rolul din drama 5 Minute, care ne-a oferit o perspectivă personală asupra Miracolului făcut de Bogdan George Apetri.
Emi, anchetatorul tău e obstinat să-l “dovedească” pe vinovat chiar depăşind cadrul legii. Cazul pare cam neverosimil într-o realitate românească în care, dimpotrivă, apărătorii legii merg de obicei pe minima rezistenţă iar vinovaţii scapă uşor. Ce anume conferă credibilitate personajului?
E foarte bună întrebarea dar eu pot să răspund doar din perspectiva studiului pe care l-am făcut la rolul meu împreună cu Bogdan [George Apetri]. În general, eu cred că sunt foarte multe lucruri pe care le stabilești cu regizorul care îți schimbă traseul tău ca actor în funcție de ce se întâmplă în viețile noastre de personaje înaintea începerii filmului… lucruri pe care unii regizori aleg să le arate iar alții nu. Adică filmul începe dintr-un moment în care se deschide negrul ecranului și tu, spectatorul, te trezești deodată în viața cuiva care deja are 40 de ani, are sau n-are barbă, şi îl iei ca atare, adică… nu crești cu el. Câteodată sunt lucruri pe care le descoperi în film și atunci deduci că i s-a întâmplat ceva sau câteodată sunt lucruri pe care nu le descoperi și atunci, pur și simplu, le iei ca atare și mergi înainte cu povestea. În acest caz specific noi am avut o poveste înainte pentru că, într-adevăr, e foarte greu să faci lucruri de calibrul celor pe care le face Marius Preda fără să-l știi… adică sunt niște mici detalii în film care arată că a fost ceva înainte și atunci, evident, tipul meu de implicare a fost altfel. Mai ales că personajul se raportează la cazul ăsta ca la o chestiune personală și nu ca la una profesională iar asta schimbă complet felul abordării. Şi raportarea cu colegii de muncă și raportarea cu superiorii, absolut totul e tratat prin prismă personală și atunci lucrurile fac un pas mai mult de fiecare dată…
Ca parte a unei trilogii, Marius Preda a apărut deja în Neidentificat ca personaj secundar, unul esențial însă în construcţia poveştii. Este Miracol un prequel sau o continuare al Neidentificat-ului în cronologia evenimentelor?
În biografia personajului ele sunt oarecum în paralel, pentru că în secvența în care apare in Neidentificat este deja cu Cristina acolo și atunci e clar că, deşi încă nu i s-a întâmplat, ceva urmează să i se întâmple. Cred că ea se vede într-un unșarf, e acolo pe bancă, când apare colegul meu să-mi ceară bani împrumut, la fel de scurt cum în Miracol apare Florin Iespas [personajul principal din Neidentificat – n.r.], tot într-un unşarf…
Neidentificat (2020, r: Bogdan George Apetri)
Modul de acțiune al anchetatorului transformat în justițiar este discutabil iar Preda pare mai degrabă un anti-erou. Tu spuneai însă că e “primul rol de om bun” pe care l-ai făcut. Asta sună un pic ciudat.
Da. Am sperat măcar. Faptul că încearcă să facă un bine compensator, cred că va fi perceput ca un om bun. În realitate, e complet altceva. În general, nu-mi dau seama de ce, majoritatea rolurilor pe care le-am făcut sunt – din scriitură și din aspectul pe care îl capăt – oameni de care nu poți să te atașezi. E foarte greu să te atașezi de ei… de obicei îi urăști fiindcă nu sunt oameni plăcuți de văzut, adică îi respingi, mai ales că sunt puși acolo să facă tot felul de lucruri. Și atunci am tot sperat că mă voi duce într-o zonă bună, că voi scăpa din chestia asta la un moment dat… să se atașeze și de mine cineva. Nu îmi dau seama dacă oamenii vor reuși să empatizeze cu ce am făcut eu acolo [în Miracol] sau cu drama prin care trec eu, dar am sperat să fie un om bun și bunătatea asta e foarte discutabilă atâta timp cât ai o soție acasă și un copil, indiferent de ce simți. Bunătatea e discutabilă în general, nu neapărat în filmul ăsta… și în viața noastră e discutabilă bunătatea. Ce înseamnă bunătatea? Să suferi tu și să fie alții bine sau să fii tu bun cu tine și pe urmă să speri că poți să faci și bine altora? Avem atâtea dubii…
Emanuel Pârvu, Miracol (2021) | foto © Alex Gâlmeanu
… dar apropo de ambiguitatea morală a lui Preda, sigur că Bogdan Apetri e cel care şi l-a imaginat ca personalitate însă, după ce aţi pregătit împreună rolul, presupun că şi ceva din tine se regăsește în personajul pe care o să-l vedem pe ecran.
Eu ascult foarte mult ce vrea regizorul de la chestia asta și, după ce aflu exact ce vrea, pun mii de întrebări despre viața personajului, că lucrurile se schimbă din punctul meu de vedere în funcție de trecutul nostru. Dacă e o secvență de doi oameni și despre ăla din fața mea nu știu dacă are liceul sau are doar patru clase şi asta nu se menționează în scenariu, întreb. Că într-un fel spui o glumă unuia cu facultate şi în alt fel spui o glumă unuia cu patru clase. Şi atunci, dacă nu apare în scenariu, vin tot timpul cu o listă de întrebări la regizor. ‘Aici ce e?’, ‘Relația asta cum e?’… şi după ce aflu un răspuns la toate întrebările, singurul lucru pe care încerc să-l fac e… să fie adevărat, să nu mă prindă oamenii jucând. Să nu joc, să fac cumva astfel încât omul ăla pe care-l vede spectatorul în sală să fie verosimil, să fie credibil. Nu îmi plac oamenii care joacă, nu îmi place actoria cusută cu ață albă. Sunt foarte multe filme la care pur și simplu nu mă pot uita – până să ajung la regie, la stilistică, la estetică – pentru că nu cred. Și dacă nu cred, nu am cum să mă emoționez. Vezi oameni care vorbesc frumos și pronunță toate consoanele dar noi, oamenii, suntem plini de defecte, viața noastră este imperfectă… nu pronunțăm consoane, nu pronunțăm vocale, creierul face shortcut-uri, avem mijloace tot mai puține de expresie, întotdeauna ascundem ce conținem. Omul ascunde ce conține prin definiția lui. Și atunci… aici e o muncă. După ce aflu toate informațiile încerc să ridic personajul care e undeva pe o foaie, să-l ridic la mine, să văd cum aș face eu chestia aia.
Amintiri din Epoca de Aur (2009)
Revin la “primul [tău] rol de om bun”. De ce este un om mai bun inspectorul Preda din Miracol faţă de alt inspector pe care l-ai jucat în carieră, cel din omnibusul cinematografic Amintiri din Epoca de Aur din 2009?
L-am mai jucat și pe inspectorul Ivașcu din Bacalaureat [drama regizată de Cristian Mungiu, premiată la Cannes în 2016 – n.r.]… peste tot inspectori mânați în luptă de lucruri diferite. În Amintiri din Epoca de Aur intențiile nu erau bune. Pe mine m-a prins Revoluția în clasa a VI-a, deci am prins câte ceva din cum funcționa comunismul, adică am fost și eu la cules pe câmp, am fost la trandafiri în parc, am fost la [defilarea de] 23 August, deci țin minte foarte multe lucruri din perioada aia. Vedeam cum funcționează oamenii din jurul familiei noastre. Intențiile erau foarte mascate, nu era nimic fățiș, nu era nimic sincer, nici nu știai ce vorbești, când vorbești, cum vorbești, de ce vorbești, care-i interesul? Dacă ziceai ceva, nu știai dacă e bine sau că nu e bine… așa și cu inspectorul din Amintiri din Epoca de Aur. ‘Porumbei aveți?’ ‘Da!’ ‘Nu sunt buni ăștia, trebuie albi.’ Tu, practic, erai reprezentantul Partidului adică, prin orice ce ziceai, tu erai Dumnezeu. Și atunci intenția nu e ca la Chaplin – eu fur dar nu fur pentru mine – unde spectatorul poate să empatizeze cu chestia asta. Deși furtul în conștientul colectiv e ceva ce noi acuzăm, este ceva greșit, pe Chaplin îl ierți pentru că ba fură pentru un copil al străzii, ba fură pentru o femeie oarbă, și atunci principiul ăsta de Robin Hood din scenaristică devine cu mantă. Dar când cineva o face în scop personal, nu mai empatizezi cu el. Dacă eu vin aici, în numele Partidului, și mă pun la masă, nu mai e bine, nu mai e frumos. Asta-i cu Amintirile… Iar Preda în Miracol o face, din păcate pentru el, tot în scop personal. Pentru mine iubirea e un scop nobil doar că, din păcate, el are amestecată și partea de trădare față de familia lui și nu-mi dau seama cum poți să trăiești cu chestia asta ca om.
Emanuel Pârvu şi Adrian Titieni în 1949 (Judecata) | foto © Dragoş Ivan
Pari interesat de acest tip de personaje dincolo de simpla interpretare a unei partituri actoriceşti. În 2018 ai pus în scenă 1949 (Judecata) la Teatrul Metropolis, scris de tine împreună cu Bogdan Adrian Toma, în care joci tot un rol de anchetator, de aceasta dată însă al Securităţii…
În general, mă fascinează cum gândesc oamenii. Oamenii nu cred că au multe obsesii iar la mine una e familia și una e felul în care gândesc oamenii, mai ales cei care au secrete mari de ascuns. Eu nu cred că există oameni răi prin definiție, cred că ceva i-a făcut să fie răi. Cred că omul nu se naște rău, dar el poate deveni rău prin bătăi, printr-o copilărie nefericită, prin lucruri care să-l rănească. Atunci, ca om, te transformi. Acolo, în 1949, e un suflet chinuit care se răzbună pe orice prinde. Cred că pe orice ar prinde în față s-ar răzbuna, mai puțin pe copiii lui… acela e singurul lui punct sensibil, ori eu punctul ăla îl caut, indiferent că sunt de partea cealaltă a camerei sau că sunt în fața camerei. Cred că punctele noastre sensibile ne fac să fim vulnerabili și cred că spectatorul vrea să vadă vulnerabilitatea oamenilor.
“Și nu fac binele pe care vreau să-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, și asta fac în continuare.”, citai din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, la un moment dat, într-un interviu. Continuarea în Epistolă este “… găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine.”…
Eu cred că oamenii sau lucrurile lăsate de la Dumnezeu funcționează în binom: noapte-zi, bine-rău, lumină-întuneric… cerul cu pământul. Tot timpul există un binom. Cred că răul există în noi la fel cum este și binele în noi. Depinde care parte crește mai mult, dar nu cred că ne naștem fără rău. Cum se dezvoltă el în noi? Fără să ne dăm seama că sunt foarte multe lucruri pe care le facem greșit. Prima treaptă a păcatului e păcatul neștiut. Nu știi că ai făcut rău, ceva dintr-o acțiune de-a ta poate declanșa ceva în alt om care să îl rănească, care să îl supere, care să-l doară. Dacă ți se face menționat, teoretic, ar trebui să îndrepți lucrul ăsta. Dacă zice cineva ‘Băi, m-a durut chestia aia.’, primul lucru e să spui ‘Iartă-mă, nici măcar nu am știut, hai să repar.’. Cred că răul are o complexitate la care nu reușim să ajungem de foarte multe ori. M-am gândit de foarte multe ori la asta și am încercat să găsesc tot felul de răspunsuri, de la teologie până la filosofie, ce căuta șarpele în Rai? De la întrebarea asta putem începe să discutăm, că nu a fost lipsit nici măcar Raiul de prezența răului, și atunci cred că, mai ales la oameni, devine foarte complicat.
Ioana Bugarin şi Emanuel Pârvu, Miracol (2021) | Foto © Alex Gâlmeanu
Dar răul din individ ameninţă să se transforme în rău social, să se banalizeze. Nu e un pic donquijotescă lupta asta a ta împotriva răului la scară de masă dusă prin intermediul personajelor pe care le creezi sau interpretezi?
Mi-ar plăcea ca, în general, oamenii să se gândească la tema răului. Tema e o chestiune prezentă atât de urât în societate pentru că propriul nostru creier ne face să găsim tot timpul scuze pentru răul pe care îl facem sau pentru felul în care ne purtăm, de la oamenii care scuipă sau înjură cerșetorii şi cei care se bat în trafic pornind de la felul în care claxonează cineva, până la forma în care te lupți cu fratele sau cu soră de-a ta pentru o bucată de pământ. Şi le mai găsim şi scuze! Tema răului e ceva ce mă macină major. Mai ales că am văzut ţări din Asia în care totul e mult mai relaxat – nu ştiu dacă acesta e cuvântul potrivit – datorită felului lor de a se raporta la lume, dar și datorită, cred eu, a religiilor. Oamenii nu sunt atât de încordați, se raportează cu mai mult “bun” la ce-i în jur, în condiţiile în care o duc extrem de rău, că nici farfurii n-au, mănâncă de pe o frunză de bananier. Dacă, Doamne ferește!, acum, în timp ce vorbim, moare unul dintre noi… nu se schimbă nimic! Ăla din stradă tot o să claxoneze pe nu ştiu care, la știri o să se vorbească tot despre Djokovic şi Australia, adică nu se schimbă absolut nimic decât în două-trei suflete din jurul tău… și cam atât. Dacă avem cumva senzația că suntem o marcă de blugi, nu suntem, nu. Uite, a murit [Jean-Paul] Belmondo, zeitatea cinema-ului. S-a schimbat ceva? Nu. Tot despre una care nu purta mască în Parlament s-a vorbit. Ori eu cred că lucrurile s-ar putea schimba cu mai mult bine venit din suflet şi nu din creier. Măcar între noi, aşa, în cercuri mici. Există, evident, teodiceea că, poate, Dumnezeu vrea dar nu poate să lupte cu răul… și aia e o dilemă la care, de la Sfântul Ioan Gură de Aur la Toma de Aquino, nu a răspuns nimeni. Căutări. Dar asta este una dintre temele importante pentru mine… problematica răului.
Miracol (r: Bogdan George Apetri)
Chiar dacă nu e clădit pe multe personaje, Miracol se contituie într-o radiografie socială românească relevantă, baleind largul spectru al poziţionărilor oamenilor, de la ‘a crede și nu cerceta’ până la ‘cercetează fără să crezi’…
Cred că asta cu “crede și nu cerceta” e un principiu al comunismului fiindcă eu nu îmi aduc aminte să scrie de el în niciuna dintre Evanghelii. Nu cred că vreun detaliu apare scris undeva în vreo carte. Poate că această sintagmă, această zicală, a fost interpretată de comuniști şi a ajuns să intre în mentalul colectiv tocmai pentru că venim după 50 de ani de comunism. Aici revin la o problemă a societății noastre. În mod normal, când ți se strică mașina te duci la mecanic iar când te doare stomacul te duci la doctor… numai că la noi e un pic altfel. Mi s-a stricat mașina? Mi-o repar eu, nu mă duc la ăla care știe, care a făcut școala de mecanic auto pentru chestia asta. Mă doare stomacul? Nu mă duc la doctor să-mi zică ‘Ai ulcer’, ‘Ai cancer’ sau ce cine ştie ce-oi mai avea, nu, eu iau nişte frunze de pelin pentru că mi-a zis mie bunica sau, mai nou, de când cu cititul pe internet, că am terminat și medicina pe Facebook. Cred că lucrul ăsta se vede foarte pregnant în societate și, cu asta, revin la chestiunea cu “crede și nu cerceta”. Ei au auzit ceva de undeva dar nu se duc la preot să vorbească. Este adevărat că nu există pădure fără uscături și, din păcate, oamenii și-au pierdut din încrederea în Biserică şi pentru că Proclu Nicău nu mai e, Arsenie Papacioc nu mai e, Cleopa nu mai e, Bartolomeu Anania nu mai e, ei fiind dintre acei părinți la care de-abia așteptai să te uiți ca să vezi ce spun și care… nu mergeau cu Mercedesul. Ei ce ziceau, aia făceau. Iar oamenii pierd chestia asta și nu se mai duc să întrebe la cei care au făcut școală. Să întrebe pe unul care a făcut Teologia ce-i cu “crede şi nu cerceta”, dacă apare în Biblie sau nu. Noi avem deci în general problema asta cu informația luată după ureche, că românul știe singur să-și repare mașina și să se trateze de ulcer. Pentru că, în comunism, dacă aveai televizor color şi se strica, ți-era frică să îl duci la reparat fiindcă nu știai dacă n-o să ajungi să dai cu subsemnatul că de unde ai tu televizor color. Nu știau oamenii că ai video, că-l luai de pe piața neagră și, dacă se strica, nu-l duceai la reparat, făceai tu ceva acasă sau chemai pe cineva apropiat. Toată lumea care fuma își punea Kent-ul în pachete de BT pentru ca, vezi Doamne, să nu bată la ochi. Ţin minte că am citit undeva regula numărul unu a mecanicii de pe vremea comunismului: ‘Unde poți să legi cu sârmă e păcat să pui șurub!’. Așa am ajuns. Şi cu religia și cu toate astea… e amuzant dar devine oarecum crispant, adică eu personal încep să relaționez din ce în ce mai puțin cu oameni care ştiu de pe Facebook cum e treaba.
O spovedanie (regie şi text: Emanuel Pârvu)
Referitor la religie, în 2017 ai pus în scenă O spovedanie, cu Adrian Titieni, Alexandru Papadopol şi George Ivaşcu alături de tine în distribuţie. Spectacolul este inspirat de Aniversarea lui Dan Chişu. De ce ai simțit nevoia să adaptezi scenariul unui film care încă nici nu se lansase?
Este o adaptare foarte liberă. Nu e adaptat tot, am luat practic doar o singură secvență de acolo, cea cu Mihai Constantin și Marian Râlea, care jucau un preot și un psiholog, și din secvența aia am făcut o piesă de patru oameni… la liber. Pornind de la discuția dintre un preot și un psiholog am adus doi frați care să le fie alături și să-și susțină ideile, adică am rescris toată chestia. Mi s-a părut interesant să asişti la o asemenea discuţie şi, nefiind genul de piesă care se poate juca pe scenă, Godot [Cafe-Teatru] a fost singurul spaţiu pe care l-am avut în minte, fiindcă acolo noi jucam între oameni… era ca și cum auzi pe cineva la masa de lângă că se ceartă. Spectatorii erau foarte aproape de noi – noi fiind la o masă în centrul localului – și, câteodată, aveam chiar grijă să vorbim mai încet ca să nu deranjăm. Cred într-un realism care, pe alocuri, poate să treacă spre naturalism. Doar în chestia asta eu cred, valabil și la teatru, și atunci cred că există piese care nu se pun pe scenă, ci le e mult mai bine în forma asta.
Sensul întrebării mele era însă legat de subiectul discuţiei dintre fraţi, religie-ateism. De ce unul atât de serios şi nu un altul, mai frivol, să zicem?
Pentru că eu cred foarte mult în Dumnezeu și asta într-o lume plină de o stângă radicală, cum e la noi, în care, câteodată, mă simt dat la o parte. Îmi place să încerc să fac oamenii să se gândească, nu neapărat la Dumnezeu, cât la existență. Îmi place să pun o lumină care să lumineze un unghi la care cineva, poate, nu s-a gândit în felul acela. Poate nu te-ai gândit că ar putea exista și întrebarea asta, sau poate nu te-ai gândit că preoții pot să râdă sau să facă mișto sau să bea bere. Îi ştii pe taximetriştii aceia care au foarte multe cruci pe parbriz, de sus până jos? Am un prieten foarte bun, preot, un om foarte deștept cu care râd foarte mult, care zicea ‘Ştii de ce ăştia fac accident mai des? Nu că nu e Dumnezeu atent, ci că nu văd pe unde merg din cauza crucilor ălora.’ Mie îmi place să iau un lucru în general și să văd câte fețe poate să aibă adevărul, pentru că eu nu cred că există adevăr ci doar perspective asupra acestuia. Şi atunci, dacă reușesc să creez în sufletul a doi-trei spectatori o perspectivă nouă asupra unui lucru pe care ei îl știu, cred că e o reușită.
Miracol (r: Bogdan George Apetri)
Interesant e că, de cele mai multe ori, ai jucat roluri de personaje opuse structurii tale, oameni cu foarte multe certitudini, orientaţi mai degrabă spre ştiinţă decât spre religie. Nu ajung să te bântuie personajele, să îţi amplifice îindoielile?
Cred că mă simt mai confortabil în zona cealaltă tocmai pentru că îndoielile pe care le am sunt atât de mari. Nu am certitudini niciodată și cred că aia e “partea diavolului”, după celebra carte a lui Denis de Rougemont, La part du diable. Pe Diavol îl simți zilnic, față de Dumnezeu pe care îl simţi numai în momente speciale şi îl simţi numai dacă ţi se arată, Diavolul e cu noi. Nu există zi în care să nu fii orgolios, în care să nu ridici vocea, în care să nu gândești de rău, și atunci cred că noi, oamenii, suntem mult mai apropiați de Diavol. Şi întrebările pe care le pun din îndoială mă fac să sap mult mai adânc în acea îndoială și în cunoaștere pe partea aia. Abia pe urmă vine partea de la Dumnezeu. Dacă se milostivește de mine și-mi dă inspirație, vin și răspunsurile de pe partea cealaltă. În general însă, îndoiala sapă în noi, niciodată bunăvoința. Creierul îmi spune că până și Iisus s-a îndoit şi atunci cine sunt eu, muritor, ca să nu mă îndoiesc? Şi atunci îndoiala e mult mai prezentă în viața noastră și de aia sap mai mult în partea aia.
Efectele manifeste ale îndoielii au şi o componentă morală şi a judeca personajul din Miracol nu e uşor. Responsabilitatea morală în context afectiv pare însă a fi o temă care te preocupă în mod deosebit, gândindu-mă inclusiv la filmul tău Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor şi la relaţia părinte-copil pe care e centrat. Ce moştenire ar putea lăsa un asemenea film unui tânăr încă neformat?
N-are ce să-i spună pentru că nu îmi dau seama dacă oamenii care ne înconjoară au genul ăsta de preocupări și nu cred că putem avea acces la ei. Eu nu am TikTok, nu am Instagram, nu știu cum funcționează lucrurile astea și cred că nici nu vreau să știu, că mă depărtează foarte tare… am Facebook pentru că funcționează cu cuvinte și cred că e foarte folositor doar ca un fel de revista a presei în care afli tot; mă refer la “bucla” mea, cine a dat în judecată pe cine, cine s-a certat cu cine, ce filme au ieșit, ce festivaluri s-au anunţat. Altfel, îndepărtarea pe care ţi-o face ecranul de viața reală, concretă, dar și de lectură… ăsta e singurul lucru cu care cred că trebuie să lupţi şi despre care eu cred că ar trebui să ajungă la el, şi să o faci prin puterea exemplului, să scoți copilul din casă și să-i arăți că, în afară de ecranul telefonului, poți să faci lucruri mai altfel.
foto © Bogdan Cristel
Cred că puterea exemplului funcționează foarte mult la copii și spun asta din postura de profesor. Eu am plecat de la UNATC și m-am dus la Universitatea Ovidius din Constanța. Acolo, împreună cu Adrian Titieni, Daniela Vitcu, decanul Facultății de Arte, și Radu Niculescu, șeful catedrei de Arta Actorului, am înființat primul masterat de Arta Actorului de Film din România. Îi vezi la început cum sunt și pe urmă îi vezi după 2 sau 3 ani cum pleacă după întâlnirile pe care eu am încercat să le facilitez lor ca profesor. Generația de anul asta a avut deja o primă întâlnire cu Cristi Puiu, o să aibă una în martie cu Constantin Popescu, apoi cu [Cristian] Mungiu şi cu [Adrian] Sitaru, şi sper că întâlnirile astea facilitate le pot deschide creierul. Te uiți la ei cum vin și, după doi ani, o să vezi că nu mai poartă aceleași haine, nu mai au aceleași preocupări, citesc alte cărți și se raportează la altceva. Își schimbă reperele, îşi schimbă busolele și asta e o bucurie, pentru că realizezi că în masa generală pe care o vedem stând în Instagram şi în TikTok există totuși oameni care vin din spate şi o să ţină domeniul cultural. Aşa cum cred că sunt altii şi la Politehnică sau la Medicină, cred că sunt oameni un pic mai pasionați de ceea ce fac decât de ecranul acela. Să începi să le vorbești despre Dumnezeu într-o ecuație atât de “ne-plină” de Dumnezeu a lumii în care trăim… aici e o provocare. Asta e o provocare. Dar cu blândețe, cu discurs cu întrebări, cu lucruri de citit, se poate schimba mult și ca să revin la întrebare, cred că da, asta e una dintre moștenirile pe care poţi să le lași prin exemplul tău: să vezi ce poți modifica din ceea ce vine… în bine, și nu vorbesc aici de binele despre care tu crezi că e bine. Pur şi simplu s-a dovedit de-a lungul istoriei lumii că, în general, lectura și cunoaşterea fac bine la cap.
Pe platoul de filmare la Marocco [foto: Antonio Cioarek]
Încheiem cu un mic teaser la Marocco, cel mai nou lungmetraj scris şi regizat de tine, pe care o să îl putem vedea anul acesta în cinematografe. De ce ai apelat la metafora acestui joc ca să defineşti filmul?
Marocco era un joc pe care noi îl jucăm în copilărie şi care în străinătate se cheamă Mikado. Şi am văzut chiar zilele astea la noi în magazine de felul Mega Image sau Carrefour, că au apărut şi niște bețișoare de ciocolată pe care le mănânci şi care se cheamă tot Mikado. La jocul asta era o chestie foarte tricky: în funcție de cum se împrăștiau bețele alea și cum se făcea sistemul de pârghii între ele, dacă mişcai ceva dintr-o zonă se declanșa o reacție în lanț și se mișca ceva din capătul celălalt al mesei, fără să îți dai seama, pentru că beţele erau îmbârligate. Dacă voiai să scoți un băţ dintr-un loc, din cauza sistemului de pârghii, se mișca un cu totul alt băț din cu totul altă parte. Cam așa cred că este şi în viețile noastre: declanşăm, fără să vrem şi fără să știm, o reacție în lanț. Asta şi apropo de ce zice Apostolul Pavel, că nu fac binele ăla pe care vreau să-l fac ci fac răul pe care nu vreau să îl fac. Mişcând ceva fără atenție dintr-o parte ajungi să declanșezi ceva într-o cu totul altă parte fără să vrei. De asta m-am oprit la jocul ăsta, aici m-a dus cu gândul. Este un film pe care îl vom lansa la toamnă, un film produs de Miruna Berescu – FamART – care și-a început drumul la Festivalul de la San Sebastian.
Marocco la San Sebastian: Emanuel Pârvu alături de Miruna Berescu, producător, şi Jordi Niubo, co-producător
- Interviu de Ioan Big.
