Meniu Zile și Nopți

Artă & Cultură

Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 06/11/2021
Artă & Cultură

Interviu cu RĂZVAN MAZILU: “Cabaretul e oglinda pusă în faţa societăţii şi a oamenilor”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii Interviu cu RĂZVAN MAZILU: “Cabaretul e oglinda pusă în faţa societăţii şi a oamenilor” Share Interviu cu RĂZVAN MAZILU: “Cabaretul e oglinda pusă în faţa societăţii şi a oamenilor”


După un îndelung proces de gestaţie sincopat de restricţii şi crize de tot felul, Cabaret, mult aşteptatul musical pus în scenă de Răzvan Mazilu la teatrul Odeon din Bucureşti, a avut în sfârşit premiera în acestă toamnă.

Mult aşteptat pentru că fiecare spectacol avându-l ca autor pe Răzvan Mazilu se constituie într-un eveniment special dacă privim din perspectiva faptului că acesta, cu o magnifică determinare şi perseverenţă, a impus musicalul ca gen performativ în România printr-o succesiune excepţională de montări ce se constituie actualmente în referinţe imuabile, care jalonează spaţiul rezervat ‘Performing Arts’ în ultimul deceniu: The Full Monty (2011), Cabaret (2014), Cartea junglei (2017) la Timişoara, Femei în pragul unei crize de nervi (2016) la Târgu Mureş, Zaraza (2018) la Ploieşti, West Side Story (2014), Mon Cabaret Noir (2025), Fecioarele noastre grabnic ajutătoare (2017), Sunetul muzicii (2018), Familia Addams (2019) şi Maria de Buenos Aires (2021) în teatrele bucureştene, fără a uita flamboaiantul show de sală mare din 2019, We Will Rock You. Curiozitatea noastră de a vedea cum (se) oglindeşte Răzvan Mazilu în noul său Cabaret a fost naturală, dată fiind constanta şi consistenta relaţie al artistului cu această formă de expresie.

Premiera Cabaret marchează o aniversare, 20 de de ani de la Îngerul albastru, pus în scenă de dumneavoastră tot la Odeon în 2001. Un arc peste timp…

Într-adevăr, îmi amintesc din Îngerul albastru culori, refrene, replici antologice, decorul superb, faptul că nu apăruseră pe atunci microfoanele de azi iar actorii făceau play-back. Întâmplător sau nu, povestea de acolo avea loc tot în Berlin, ca şi cea din Cabaret. Întâmplător sau nu, acţiunea se petrecea în cea mai mare parte tot într-un cabaret. Acel spectacol conţinea, adevărat, curiozităţile şi interesul meu pentru musical. Încă de pe atunci mă documentam despre cabaretul şi entertainmentul interbelic, loc al unor curajoase experimente culturale. Un gen cu care am cochetat de pe atunci, cu care m-am împrietenit şi pe care îl cercetez cu fiecare nouă montare. Musicalul e un gen care nu se termină niciodată, complex şi seducător, de care publicul are mare nevoie întotdeauna dar mai ales în aceste vremuri ciudate.

Dacă e să ne referim la ultimele dumneavoastră spectacole, Familia Addams, Maria de Buenos Aires şi Cabaret, toate sunt construite pe muzică. De ce sunteţi atât de ataşat de musical?

Şi eu mă întreb, încă, de ce mă atrage musicalul. Poate pentru că dintotdeauna am văzut arta spectacolului live ca pe una sincretică – dans, teatru, muzică -, poate pentru că am crescut şi copilărit în operă, poate pentru că le făceam alor mei, în copilărie, spectacole pe covorul din sufragerie, poate pentru că am ajuns la concluzia că showul şi culoarea lipsesc cu desăvârşire din peisajul teatral românesc. Mă interesează povestea, mă intereseaza emoţia puternică, chiar caruselul de emoţii propriu musicalului, mă interesează contrastele dar şi strălucirea, glamourul, fastul. Dacă observaţi, am ales doar musicaluri profunde, în orice caz încerc să merg şi să sondez în profunzime un text, căutând adevăruri şi oglinzi în care publicul să-şi caute reflecţiile. Fiecare dintre musicalurile pe care le-aţi enumerat mai sus conţine poveşti despre oameni, despre umanitate şi multă, multă emoţie.

Cabaret-ul lui Joe Mastertoff era deja un jalon în biografia dumneavoastră datorită aclamatei montări de la Timişoara, deci vaţi fi putut dedica altor provocări artistice. Ce v-a făcut să reveniţi asupra sa?

Pentru că eu sunt altul, pentru că lumea e alta, pentru că mi se pare cel puţin interesant cum revin, ca creator, la aceeaşi poveste şi o văd altfel, prin filtrele anilor care au trecut şi a experienţei care s-a acumulat de la montarea din 2014 de la Teatrul German din Timişoara, un teatru şi o trupă de care îmi e tare dor. Am ales Cabaret şi pentru că visam demult la un musical pentru teatrul care îmi e casă, un spectacol în care să am acoperite personajele principale cu actorii trupei, să nu fiu nevoit să aduc mulţi actori-invitaţi. Proiectul l-am început înainte de pandemie, când încă nici nu bănuiam ce valenţe şi ce dimensiune capătă mesajul, extrem de actuală, şocantă chiar.

În ce priveşte actorii, sunteţi reputat pentru flerul de a descoperi tineri excepţionali ca expresivitate şi polivalenţă performativă. Dacă ne gândim doar la West Side Story şi la ce a urmat, o generaţie întreagă vă datorează enorm: Lucian Ionescu, Ana Bianca Popescu, Alina Petrică, Oana Puşcatu, ş.a.m.d. Cum vă selectaţi şi antrenaţi distribuţia ca să performeze la nivelul aşteptărilor?

Îmi place să văd, să intuiesc în fiecare actor un potenţial pe care nu trebuie decât să se pună un spot de lumină pentru ca acesta să strălucească. Unora nu li s-a dat şansa, la alţii pur şi simplu nu a fost să fie, noi nu avem nici tradiţie în musical şi nici industrie… dar asta nu înseamnă că nu trebuie să încercăm, să riscăm. Îmi place mult gustul dulce-acrişor al riscului şi consider că trebuie să ne acordăm, ca artişti, experienţe majore. Provocări. Uneori, în cadrul unui proiect, procesul e cel care contează mai mult decât rezultatul. Drumul nebătătorit, căutările. Nu obosesc să o iau de la capăt cu cineva dacă cred în reuşita lui, a noastră. Evident, nu cred doar în talent, acesta nu există fără enorm de multă muncă, fără sacrificii. La fiecare musical muncim câte trei-patru luni într-un ritm nebun.

Avem foarte mulţi actori tineri extrem de talentaţi dar cărora nu li se dau şanse, care lucrează într-un sistem teatral defectuos, osificat, nemotivant. În teatrele de stat se montează chestii de care nu are nimeni chef, în teatrul independent se montează ciubucuri sau texte sociale care mă ceartă. Unde sau cum să îşi găsească locul şi motivaţia tinerii? Cred cu tărie că West Side Story- Manifestul unei generaţii, montat în 2014 pentru Festivalul Naţional de Teatru, trebuia preluat pe scena mare a Teatrului Naţional dar nu s-a vrut asta. Ar fi fost încă o şansă dată acelor tineri. Pe de altă parte, cel care vrea cu adevărat să facă treabă, munceşte pe brânci şi nu se poate să nu reuşească, să nu aibe satisfacţii. Avea Marin Sorescu un text superb, dureros de actual, în care se întreba “cine mai are nevoie de teatru?”. Îl recomand tinerilor actori – şi nu numai! – să îl citească.

Să vorbim un pic de Cabaret fiindcă şi aici vedem performând actori pe care nu îi asociem în mod natural cu musical-ul…

Cabaret e, clar, un musical pentru actori care fac şi mănâncă teatru pe pâine, şi iată un alt motiv pentru care l-am ales pentru trupa Odeon, în care avem personalităţi foarte interesante, actori încă tineri – Mihai Smarandache, Ioana Mărcoiu, Silvian Vâlcu – sau mari actori, ca Ionel Mihăilescu.

Unde se plasează Sally Bowles, personajul Ioanei Mărcoiu, între cea a Lizei Minnelli din filmul lui Bob Fosse şi cea a Danielei Török din montarea de la Timişoara?

Am construit personajul Sally Bowles pe şi pentru personalitatea Ioanei Mărcoiu, care are vârsta şi calităţile cele mai potrivite pentru acest personaj-efigie a musicalului. Sally a noastră e diferită de cea a Lizei Minelli din film – în orice caz, actoria de teatru e diferită de cea din cinema, care lucrează cu alte legi şi repere -, e mult mai solară, mai luminoasă, cu o încredere în oameni pe cât de naivă pe atât de superbă, o femeie eliberată din punct de vedere sexual, erotic – era epoca marilor cuceriri ale feminismului – şi, nu în ultimul rând, o femeie cu mult umor şi auto-ironie, semn clar al inteligenţei. Daniela Török, actriţa Teatrului German – nominalizată la UNITER pentru cel mai bun rol principal [în 2015] – avea şi o tuşă picantă de femme fatale, de vampă dark, conform idealului feminin al epocii.

Cât de anevoioasă a fost pregătirea spectacolului în acest context neprielnic?

Acest proiect atât de special s-a transformat într-o adevărată experienţă de viată. Am o distribuţie mare, orchestră, o echipă mare de tehnicieni în culise, deci o responsabilitate pe măsură. Am învăţat să avem răbdare, să aşteptăm, să avem puterea de a o lua de la capăt, să fim solidari, să nu renunţăm pentru că credem foarte mult în arta noastră. Să ne bucurăm de fiecare victorie, să preţuim mai mult ca oricând întâlnirea cu publicul. Am învăţat că un spectacol iese la rampă fix atunci când trebuie, fără să forţezi dar nici să renunţi. Ni s-au întâmplat multe. De altfel, dedic acest spectacol memoriei celei ce făcea, iniţial, parte din distribuţie, actriţa Oana Ştefănescu.

La designul spectacolului v-aţi bazat pe vechi colaboratori, cei cu care aţi realizat şi Familia Addams. Care au fost direcţiile-cheie pe care le-aţi dat acestora pentru dezvoltarea identităţii vizuale a Cabaret-ului?

Eu cred în ideea de echipă, în continuitatea lucrului cu aceeaşi echipă cu care te înţelegi din priviri şi cu care ţi-ai format deja un algoritm al construcţiei acestui edificiu atât de complex care e un musical. Spaţiul scenografic [al spectacolului Cabaret] oglindeşte chiar arhitectura teatrului nostru, Odeon. Dar şi sugestia unui spaţiu ca o casă împietrită în timp, poate o casă evreiască din Varşovia devenită ghetou în timpul celui de-al doilea război mondial, o casă plină de obiecte şi lucruri kitsch sau nu, în orice caz lipsite de utilitate, obiecte care au aparţinut cuiva, cândva, obiecte cu poveste care se vor pierde la groapa de gunoi a istoriei.

Lumea e un cabaret“… este cabaretul o oglindă a eului nostru profund, o mască a realităţii ori o lampă fermecată ce încapsulează duhuri?

Cabaretul e toate acestea şi multe altele: e oglindă pusă în faţa societăţii şi a oamenilor, e râsul gros ca armă de apărare în faţa realităţii, e evaziune, e exorcizare, e strălucirea care ascunde drame şi lacrimi, e Infern şi un Paradis deopotrivă în care oamenii îşi trăiesc, pur şi simplu, clipa.

  • Interviu de Ioan Big.
  • Foto header (Răzvan Mazilu Cabaret@Odeon): Matei Buta
  • Foto spectacol “Cabaret”: Andrei Gîndac

Galerie imagini

Share

Share on facebook
Facebook
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on linkedin
LinkedIn
Share on twitter
Twitter
Share on email
Email

Un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.