Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 01/05/2020
Clin D'oeil

CLIN D’OEIL | CĂTĂLINA MIHAI : “Vreau să rămân mică făcându-mă mare”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | CĂTĂLINA MIHAI : “Vreau să rămân mică făcându-mă mare” Share CLIN D’OEIL | CĂTĂLINA MIHAI : “Vreau să rămân mică făcându-mă mare”


CĂTĂLINA MIHAI : “Vreau să rămân mică făcându-mă mare”

Prin modul remarcabil în care a interpretat rolul titular din Heidi, drama thriller-ul lui Cătălin Mitulescu (LoverboyCum mi-am petrecut sfârşitul lumii), unul dintre cele mai apreciate filme ale anului 2019, acum disponibil şi pe una din platformele de streaming, proaspăta actriţă Cătălina Mihai îşi justifică fără doar şi poate nominalizările la categoriile ‘Cea mai bună actriţă într-un rol principal’ şi ‘Tânără speranţă’ a premiilor Gopo din acest an.

Că nu este doar un meteor anodin ce dobândeşte conjunctural strălucirea unei stele o sugerează inclusiv succesul de public repurtat prin prezenţa sa în serialul de comedie Mangaliţa, difuzat pe Antena 1, în care o joacă pe Svetlana, puştoaica naivă şi altruistă venită din Basarabia.

În ce priveşte teatrul, Cătălina Mihai – absolventă în 2018 a UNATC, cu rodajul făcut în cadrul facultăţii pe texte de Cehov şi Shakespeare – a reuşit să atragă atenţia spectatorilor prin rolurile din două spectacole aparte, Loochy şi Moochy de la Teatrul Masca (2018), adaptarea efervescentă semnată de Andreea Vulpe a unei legende nipone, şi Martiri, piesa provocatoare al lui Marius von Mayenburg pusă în scenă de Vlad Massaci la Teatrul Mic (2019). 

Personal, dincolo de revelaţia avută urmărindu-i interpretarea lui Heidi, această “Lolită a suburbiilor”, după cum ea însăsi o defineşte, Cătălina s-a dovedit a fi o surpriză extraordinară şi îndărătul măştii unui rol sau a altuia, prin candoarea tinerească şi francheţea absolut dezarmantă cu care a intrat în jocul epistolar ce a condus în final la dialogul de mai jos.

La 18 ani erai de părere că “A crește e un fenomen necesar, o evoluție, o devenire, dar nu-i cea mai mai dulce stare de euforie.” A trecut ceva vreme și ai devenit un tânăr adult de succes prin rolurile Heidi și Svetlana. Ţi-ai schimbat între timp opinia?

Mereu am vrut să rămân mică, încă vreau, cred. Doar că vreau într-un mod diferit. Vreau să rămân mică făcând roluri mari, vreau să rămân mică făcând copii, vreau să rămân mică având grijă de mama și tata, vreau să rămân mică făcându-mă mare.

Atunci aveam timp să-mi imaginez ce presupune fenomenul de a crește, acum încerc doar să supraviețuiesc fără să dau foc la aragaz, fără să uit să dau apometrele, să mă oblig să iau decizii, chestii de-astea de oameni mari.

N-aș vrea să pierd niciodată dorința de-a vrea, din când în când, să cresc mică la loc iar rolurile pe care le-am făcut până acum, reprezintă un fel de responsabilizare foarte frumoasă.

Dacă am amintit personajele din film și TV, să adăugăm și unul din teatru, Lydia din Martirii lui von Mayenburg. Ce te apropie sau te îndepărtează de fiecare din cele trei în raport cu propriul tău caracter?

Nu-mi dau seama nici acum cât de la îndemână mi-au fost aceste roluri și foarte vag îmi amintesc procesul de lucru la ele. Nu simt, neapărat, niciun fel de apropiere a mea nici cu Heidi, nici cu Svetlana, nici cu Lydia.

Am încercat, mai degrabă, să mă agaț de mici asemănări și de acolo să forez mai departe. În anul trei de licență, am lucrat la spectacolul Desculţ în parc. Corie e un rol care mă reprezintă mai mult decât toate celelalte.

Corie în Descult in parc (2019)

Cred că a fost un mare noroc întâlnirea cu acest personaj. Semănându-mi atât de tare, am învățat ce-nseamnă să începi să deconstruiești un rol care ți se pare construit de la sine, fiindcă ai impresia că e ca tine.

Marea provocare e să te dai un pic la o parte pe tine și să-ți dai timp să observi.

De aceea cred că uneori mai simplu să citești textul și habar să n-ai de unde să-l apuci. E frumos să n-ai nicio idee de cum va ieși – ceea ce s-a întâmplat în cazul celor trei roluri mai sus-menționate.

 “Am crezut și că actoria e despre cârciumi și sticle de vin, poezie și țigăăăăări, cărți și filozofie, aplauze și minunea de a păși pe scenă. Pf! Actoria e… nu știu ce e.“, spuneai tu cândva. Acum te-ai mai lămurit ce e?

Nu. Pot să intuiesc doar ce nu e. Acum sunt mult mai pragmatică, mai realistă când mă gândesc, că dincolo de toată minunea care poate să însemne actoria, este până la urmă, un mijloc de a trăi și, paradoxal, tocmai pentru asta o apreciez și mai mult.

Până la urmă… realismul sau visarea, proza sau poezia, ce te caracterizează mai bine acum? Mai e de vreun folos poezia?

Eu cred că poezia se naște dintr-un preaplin pe care nu-l mai poți tine în frâu. Atâta vreme cât există iubire, nu cred că poezia are cum să moară.

Și prin asta nu vreau să spun că toate poeziile sunt despre dragoste, cât mai degrabă că lumea e despre dragoste. Și că la baza tuturor fericirilor și nefericirilor omului, stă iubirea, în formele ei diferite.

Citesc mai mult proză decât poezie şi nu știu cum să explic fără să sune pretențios, dar cred că nevoia de poezie e ca atunci când ți-e sete în somn și visezi că bei apă.

Apoi te trezești cu setea nepotolită și vezi un pahar pe noptieră. Apa din paharul ăla e poezia.

Cum ai ajuns tu, o rockeriță de la Dunăre care a crescut cu cărțile în brațe, să prinzi dragoste de teatru?

În școală am cochetat tot timpul cu fel de fel de activități care păreau să aibă legătură cu teatrul, dar atât. Am dat la actorie pentru că îmi plăcea cum sună, nu neapărat pentru că aveam habar ce presupune acest lucru.

Prin clasa a unsprezecea, citind „Mă numesc Roșu” de Orhan Pamuk, am dat de un citat și pentru câteva zile n-am mai vrut să mă fac actriță:

„Dacă nu doreşti să ai deziluzii în pictură şi în artă, trebuie să ai grijă să nu-ţi faci o meserie din ele. Oricât de talentat şi de iscusit ai fi, caută banii şi puterea în altă parte, astfel încât să nu te superi pe artă dacă nu te alegi cu nimic de pe urma harului şi a muncii tale.” 

Cu puțin timp înainte de bacalaureat și după ce deja alesesem toate facultățile la care voiam să-mi depun dosarul (în vara aceea, renunțasem la gândul de-a da la actorie), m-am dus să mă spovedesc.

La final, așa, din senin, preotul care mă văzuse într-un spectacol la liceu, mi-a zis: știi pilda cu talanții? da, i-am zis. –ei, atunci, vezi să nu-I îngropi. Dă la teatru.

Puteai alege totuși un drum profesional mai neted iar actoria să rămână o practică de amator.

Cea mai bună prietenă a mea numește coincidențele ca fiind glumele lui Dumnezeu. Îmi place să mi le închipui și eu astfel. N-aş fi făcut niciodată teatru la nivel de hobby.

Nu cred că teatrul se poate face oricum. Sau poate pur și simplu eu nu știu să funcționez decât cu toate motoarele pornite, de aceea am și renunțat la facultatea de limbi străine după prima săptămână la UNATC.

Dar ce te-a făcut să crezi că ai un har interpretativ și apoi să perseverezi în a-l cultiva?

Îi făceam pe oameni să râdă.

Corie în Descult in parc (2019)

Înainte să dau admitere, învățasem textele cu un an în urmă și le repetam cum credeam de cuviință. Toate vecinele, mătușile și prietenele mamei cu care stătea la cafea îmi știau repertoriul.

La un moment dat am început și un fel de pregătire, dar când am ajuns la UNATC, parcă eram picată din cer, nu înțelegeam nimic, mă simțeam de parcă nu am nicio șansă, mai ales că îi auzeam pe ceilalți colegi cum făcuseră ei parte din tot felul de trupe… toate succesele mele reputate în fața vecinelor păleau.

Mi-era atât de rușine c-am vrut să fug acasă.

Dar pentru ultima probă, îmi luasem de rezervă un costum de epocă din magazia unui teatru, așa că de la Obor până pe Matei Voievod, am mers cu evantaiul în mână, pălărie roz și o rochie bufantă, mănuși de dantelă și pantofi cu toc.

Pentru cineva care n-auzise de Stanislavski, despre concepte ca micul adevăr, eu în situația dată, ș.a.m.d., nu aveam cum să înțeleg dimensiunea penibilului care mă înconjura ca o aură când am intrat în curtea facultății. A fost așa, ca o minune, că pân-la urmă am intrat.

Pe de altă parte, mărturiseai odată că ai ales teatrul “pentru că e singura cale să scap de mine”. Poți să-mi explici ce-ți trecea prin minte?

Uneori mă mir și eu de mine și de ce scriam acu’ câțiva ani, ba mai mult, de ce gândeam. Unele lucruri le spun numai fiindcă mă simt obligată să emit păreri. Cred despre mine că-mi fac un bine mai mare când îmi tac gândurile și îmi dau timp să le rumeg.

Pe vremea aceea eram atât de plictisită iar meseria de actor mi se părea atât de colorată, încât da, era un fel de fugă. Azi aș zice că-i poate calea prin care fug spre mine.

Habar n-am. Am mai auzit pe ici, pe colo, că actoria e așa, de parcă ți-ai lua lopata-n spinare și-ai începe să sapi înăuntru tău, deci deocamdată stau locului și fac ce pot s-ajung la mine.

Dacă tot ne plimbăm aleatoriu prin trecutul tău, zi-mi ce citeai în adolescență și ce consumi acum. Poate-mi explici și de ce tatăl tău era la început îngrijorat că ești un pic… “neîmplinită mental”.

M-am apucat să citesc ca să-i fac în ciudă lu’ tata. Îmi amintesc cum într-o zi m-a obligat să citesc Cireșarii și eu după primul volum am renunțat. M-a pus să-i povestesc ce am citit măcar, dar eu am început să plâng și i-am zis că o să i-l povestesc când n-o să mă mai creadă proastă.

Într-o săptâmănă jumate am băgat pe gât tot Shogun-ul și i-am scris un eseu despre. De atunci nu m-am mai putut opri. Citesc puțin în ultimul timp și mi-e ciudă pe mine. Când am terminat și Llosa și Kundera, după ce am descoperit-o pe Elif Shakaf sau Ludmila Ulițkaia, m-am îndreptat ușor-ușor spre teorie. Despre teatru. Cam cu asta mă ocup acum.

Hmm, încerc să mi te închipui citind Shogun și ascultând Number of the Beast… în prezent, cu ce muzică asortezi teoria teatrului?

Clasică. Dar eu am crescut cu Iron Maiden, Black Sabbath, Deep Purple, Manowar, Metallica, Beatles, Judas Priest, Led Zeppelin.

Cu muzica și cărțile am un straniu sentiment că înainte să dai de mari capodopere, ar trebui să-ncepi mai de jos, altfel există, cel puțin la mine, tendința de a anula și de a nu accepta nimic din ce e nou.

Sunt un pic închisă la minte din punctul acesta de vedere, dar îmi dau seama repede că greșesc și încerc să-nțeleg că în lume se va mai scrie, se va mai face muzică, teatru, artă – în genere, la fel de multă și poate uneori mai bună ca înainte.

Sper. Acum ascult Dakhabraka, Angus and Julia Stone, Rufus Wainwright, Chavela Vargas, Paolo Nuttini, Willie Nelson, The Kinks, ş.a.m.d., fără a da la o parte și ce ascultam până acum. Și îmi plac foarte mult muzica lăutărească, romanțele vechi și protomanelele.

Facultatea. Dacă ar fi să o reduci la esență, care sunt cele mai importante lecții despre profesie pe care le-ai primit în studenție?

Am învățat că actoria nu se face cu plângere de milă și alinturi stupide, că acolo unde tu îți pui bariere, sunt alții care se ridică și lucrează. Bine, prost, nu contează.

Actoria nu se face stând pe margine și nu se face nici cu frică. Îți trebuie stomac tare. Am învățat lucrul acesta de la doamna mea profesoară, Andreea Vulpe, care m-a călit foarte tare.

Altă lecție, de la doamna profesoară Raluca Dița, a fost că fiecare rol e o întâlnire , iar Iulia Lumânare mi-a zis înainte de examenul de Cehov, că ce încerc eu să fiu pe scenă, n-are cum să fie mai mult decât ceea ce sunt cu adevărat.

Unele lucruri rămân lipite de creier precum niște stickere pe frigider. Până le înnegrește timpul. Iar dacă timpul ajunge să le înnegrească de praf, rămân acolo pentru totdeauna.

Ce ai făcut după ce te-ai trezit cu diploma în brațe? Unde poate să te găsească la lucru un iubitor de teatru?

Imediat după licență, în toamnă, am dat admitere la master, am intrat, iar la scurt timp am aflat că se dă concurs de angajare la Constanța.

Acum sunt angajată la teatrul de acolo, apucasem să scoatem o avanpremieră la Tartuffe, unde joc Dorine, începusem să lucrez Speed în Cei doi tineri din Verona și urma și cea de-a treia premieră, dar în situația de față, iată că nu știm nici măcar ce-o să fie mâine, darămite pân-la finalul stagiunii.

E amuzant că la admitere, știți, când vă spuneam că am „furat” un costum din magazia unui teatru pentru monogul Ziței?, ei bine, era magazia teatrului din Constanța, iar la concurs m-am dus cu același monolog, doar că de data asta în blugi și geacă de trening.

Crezi că ai șanse mai mari „să ajungi la tine însăți” în Constanța decâîn București?

Nu cred că șansa tine neapărat de loc și dincolo de asta, dacă nu mă angajam la Constanța, n-alergau câinii cu proiecte-n coadă la București. După ce am terminat facultatea, am avut un singur gând: să joc, iar în momentul în care s-a ivit posibilitatea să fiu angajată, am zis „Da” fără să stau pe gânduri.

Cred că eram și într-o perioadă în care mă simțeam foarte debusolată vis-à-vis de căutările mele asupra a ce înseamnă meseria asta și cum se face, iar eu până nu probez pe pielea mea, nu cred în nicio teorie.  De aceea cred că teatrul din Constanța este o primă treaptă prin care să capăt experiență și mă bucur foarte mult de asta.

Nu te putem vedea pentru moment la teatru dar o putem face îHeidi pe Netflix. A fost experiența primului rol de anvergură într-un lungmetraj. Ca debutantă, cum ai perceput diferențele de mod de lucru între teatru și film? 

Heidi

Eu habar n-aveam că la film nu se filmează cronologic.

Auzisem pe ici-colo că la film e greu, dar habar n-aveam de ce. Aș putea să pun asta pe seama ignoranței sau poate pur și simplu pe faptul că n-aveam pic de experiență, dar mi-a plăcut atât de tare acest lucru încât, după filmări, aproape că mă simțeam obligată să-mi formulez un răspuns în cap, dacă-mi place mai mult teatrul sau filmul.

Sigur că apoi, când am revenit la viața mea cea de toate zilele, mi-am dat seama că nici dacă aș vrea n-aș putea să aleg și până la urmă, nici nu cred că aș avea de ce să fac asta.

Nu pot să spun că mi-a fost greu, pentru că eram atât de fascinată și de entuziasmată de fiecare zi, încât mă simțeam ca un burete care vrea să absoarbă absolut toate informațiile despre ce înseamnă filmul.

Când n-aveam filmare, eram foarte supărată, m-aș fi dus numai să mă uit, să observ.

Heidi

Diferențele dintre teatru și film le-am resimțit imediat, dar asta nu m-a încurcat cu nimic. Filmul vine cu acea nostalgie a zilei care a trecut și pe care nu poți s-o schimbi, în vreme ce la teatru ai mereu încă o șansă să faci să fie mai bine.

De fapt, cum ai ajuns să fii distribuită îHeidi?

La treisprezece ani am auzit că la mine în oraș, în Hârșova, urma să se facă un film. Pot să joc și eu în el?, -am auzit că se caută figurație, dar ești prea mică, oricum. Pândeam toate locurile din oraș în care se filma. La un moment dat, am aflat că erau copii care apăreau în film și m-am supărat foarte tare că pe mine nu mă băga nimeni în seamă.

Am zis lasă că mă fac eu mare și o să joc în câte filme vreau eu. În anul II, la facultate, aflu că sunt chemată la un casting, un film pe care-l face Cătălin Mitulescu. Păi el a făcut Loverboy! La mine în oraș!, mi-am zis. Am ajuns la casting și când am dat mâna să facem cunoștință am zis: Cătălina Mihai, sunt din Hârșova! 

De parcă faptul că eram din Hârșova m-ar fi făcut mai bună actriță sau mi-ar fi sporit șansele să joc în film.  După vreo patru etape de casting, am aflat că am luat rolul. Uneori mă gândesc că atât de mare a fost dorința la treisprezece ani să joc în film, încât am aruncat-o ca un bumerang în univers, și peste câțiva ani, avea să mi se întoarcă sub numele de Heidi.

Cât aduce personajul Heidi pe ecran din modul în care ți l-ai imaginat tu citind scenariul? Şi câtă libertate ți-a dat Cătălin Mitulescu în interpretarea lui?

Cât din personajul Heidi sunt eu? Atât cât a fost nevoie să iau castingul. Și cred că și nevoia de libertate și protecție deopotrivă, tristețea ei, furia mocnită față de tot ce e nedrept, nu știu, ar fi câteva dintre lucrurile pe care le regăsesc în mine. Sau poate tocmai fiindcă eu le am, am încercat să le dau și ei.

Oricâte asemănări comportamentale aș putea găsi, contextul în care este plasată acțiunea m-a determinat să mă poziționez într-un anumit fel față de rol. Eu mi-am imaginat-o pe Heidi ca pe un fel de Lolită a suburbiei și cred că felul în care eu am perceput-o a coincis cu ce a căutat Cătălin.

A ținut foarte mult să-i găsim acel amestec de naturalețe, candoare și, totodată, un fel de perversitate aproape inofensivă, iar pentru asta am avut chiar toată libertatea din lume să propunem, să încercăm, să greșim, să nu iasă.

Heidi reflectă realitatea patriarhală în care încă trăim, făcând notă aparte față de o cinematografie din ce în ce mai pregnant feministă. Opinia ta apropo de folosirea artei ca instrument de propagandă pro-feminism?

Nu sunt absolut deloc feministă. Ba chiar aș putea spune că tipul acesta de feminism care ia amploare în cadrul curentului corectitudinii-politice care se tot propagă, mi se pare respingător. Pe același principiu, misoginismul e arma bărbaților slabi și ar trebui stârpit din fașă.

Bineînțeles că mă revoltă orice tip de nedreptate la adresa femeilor, dar revolta mea își are rădăcini în ceea ce se cheamă a fi uman. Și nu, nu cred în egalitatea dintre barbați și femei pentru simplu fapt că suntem concepuți diferiți. Iar filmele cu iz propagandistic îmi displac.

Gata, schimb subiectul. Nu mi-ai spus încă nimic de modele sau influențe din cinematografie. Mai ales că acum, claustrată în casă, ai răgazul să le revezi în tihnă

Prin anul I, ca să mă dau mare, la întrebarea: care e filmul tău preferat, răspundeam A șaptea pecete –  mi se părea mie interesantă metafora de-a juca șah cu moartea pe plajă. Asta e tot ce înțelesesem din film. Iar următoarea piesă de rezistență era Tarkovski.

Bineînțeles, în același timp eu plângeam la filme ca One Day sau The Notebook. Am revăzut câteva filme în carantina asta: The Unbearable Lightness of BeingLa grande belleza sau Breaking the Waves, care este și filmul meu preferat și despre care am aflat că a fost făcută o adaptare la teatrul din Sibiu, acum ceva timp [Viaţa lui Bess, în regia lui Radu-Alexandru Nica, cu Ofelia Popii, din 2009 – n.r.]. Mi-ar plăcea mult să joc Bess.

Cum resimți sufletește această criză instalată de boală? Cum lupțîmpotriva fricii?

Singurul gând care mă liniștește este credința că nimic nu-i întâmplător și că poate totul se întâmplă cu un scop.

În momente ca cele pe care le trăim acum, am impresia că mi se activează un fel de „simț enorm” și că toate tristețile și fricile mele capătă proporții uriașe încât mă simt datoare să duc toată planeta în spinare. Plâng mult, ba de plictiseală, ba de prea multă iubire, ba de nefericiri inventate, dar cel mai mult plâng fiindcă se moare.

S-a mai murit și până acum și o să se moară și de acum încolo, doar că de data aceasta, asist cuminte, în fotoliul meu moale,  la spectacolul ăsta și n-am cum să nu-l resimt mai puternic decât înainte să înceapă.

Când ies pe stradă, trag aer în plămâni pân-la jumate. Am stat să mă gândesc de ce și să-mi închipui că respir mirosul de cireși de afară, dar tot cred că aerul miroase mai degrabă a boală și mie mi-e teamă.

Credința poate fi un sprijin spiritual eficace într-o luptă ce pare dusă mai degrabă de știință?

Nu sunt de părere că știința și credința au așa, un fel de coarne cu care trebuie musai să se împungă una pe cealaltă.

Dar întrebarea ta atacă problema știință vs. credință din punct de vedere spiritual, iar eu nu pot să spun decât că fiecare-și duce lupta cu armele pe care le are. Credința e un act intim și care n-are nevoie de justificări. E ca iubirea. Te iubesc pentru că te iubesc.

În ce măsură crezi că viața ta va reveni la ‘normalitatea’ de dinainte când criza se va sfârși?

Svetlana în Mangaliţa

Viața mea va reveni probabil la același ritm, doar că lumea se va schimba și atunci cred că va trebui să mă recalibrez la ce va fi. Mi se pare totul așa suspendat în aer și timp, încât nu pot să-mi imaginez ce are să urmeze și cum tot ce se întâmplă, ne va afecta pe toți. Mi-e teamă, asta știu sigur.

Interviu de IOAN BIG

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută