JULIE BOEHM: “Pentru mine, a face artă înseamnă reducerea la esenţial”
Una dintre cele mai apreciate artiste conceptuale la ora actuală din spaţiul Body Art-ului european, JULIE BOEHM şi-a rafinat cu trecerea timpului, în propriul studio, instrumentarul de expresie plecând de la o formaţie extrem de solidă, studiile ei de pictură la Akademie der Bildenden Künste din Viena (2007-2012), digital film design la Babelsberg Filmschool din Berlin şi animaţie la Filmakademie Baden Württemberg (2013-2018), în paralel cu experimentele personale, menite a-i contura practica artistică de tip crossover, de la pionieratul în body painting – în al cărui univers special a intrat încă din 2009 – sau coregrafierea de performance-uri de dans contemporan, până la realizarea de scurtmetraje multipremiate, precum Paris, You Got Me, ori lucrări tematice de Fantasy Art.
O asemenea polivalenţă, ce o plaseaza în trena unor artiste precum Ketty La Rocca, Marina Abramovic sau Rebecca Horn, nu avea cum să nu ne stârnească interesul, mai ales că, în peisajul românesc, nu avem foarte mulţi practicanţi notabili de Body Art.
Julie, manifeşti o veritabilă fascinaţie pentru corpul uman, indiferent dacă instrumentul artistic la care apelezi produce un rezultat static sau dinamic, că e fotografie sau film, body painting sau dans. De ce pui corpul în centrul majorităţii lucrărilor tale?
Cred că a-ţi privi corpul ca un suport pentru o lucrare de artă este ceva foarte natural şi, de asemenea, foarte onest. Dansatorii, de exemplu, îşi utilizează corpurile ca mijloc de expresie, iar în mişcarea lor nu se poate ascunde minciuna.
Eu am devenit fascinată de pictura trupurilor plecând din postura de realizatoare de film şi a lucrului cu actorii.
Pentru Body Art-ul pe care îl practic, cei care îmi servesc drept subiecţi nu sunt doar modele, ei trebuie să fie şi actori, pentru că au un rol specific de jucat în compoziţii şi deci colaborarea trece de simpla decorare a corpului.
Precum un regizor, în acest caz te bazezi şi pe talentul altor oameni, care, odată însumate, duc spre o lucrare ce transcende aportul tău artistic pur personal… şi care, deseori, ajunge să te surprindă în final chiar şi pe tine, ca autor.
Iar asta e foarte motivant pentru căutarea de noi idei sau concepte.
Body painting-ul dă o notă cu totul distinctă practicii tale, dar sunt curios cum a ajuns această formă de expresie atât de importantă pentru tine? În fond, este efemeră, nu poate fi expusă publicului pe termen lung.
Nu mai ştiu dacă Michelangelo sau un alt artist al Renaşterii a fost cel care a spus că arta înseamnă să dai la o parte tot ceea ce prisoseşte. Pentru mine, de asemenea, a face artă la un nivel înalt înseamnă reducerea la esenţial.
Realizarea unei lucrări de body painting durează aproximativ 6 ore şi eşti nevoit să o duci la bun sfârşit… nu poţi zice, precum în cazul picturii pe pânză, ‘Gata, mi-a pierit dispoziţia, continui mâine’, fiindcă nu merge, trebuie să termini ce ai început şi, atunci, e neapărată nevoie să cauţi să reduci totul la lucrurile cele mai relevante.
Asta face această artă foarte interesantă, că nu o poţi crea decât pe loc şi nu ai timp să mai intervii ulterior asupra lucrării tale…
Dacă tot ai amintit de durata unei lucrări, spune-mi câteva cuvinte despre întreg procesul, de relaţia model-artist-privitor.
Alegerea modelelor în cazul meu se îndreaptă firesc spre actori sau, eventual, dansatori, în fine, performeri care îşi simt deja în mod natural corpul şi ştiu să îl prezinte. Mai ales că, o vreme, am fost şi eu model de Body Art – a fost primul meu contact cu această formă de artă -, deci ştiu cum e sa fii pictată, ştiu ce senzaţii şi ce sentimente trăieşti, iar înţelegerea acestora mi se pare foarte importantă ca body artist.
Pentru că, vezi tu, atunci când pictezi pe o pânză, ştii ce trebuie să îi dai acelei pânze în procesul de a picta, dar când lucrezi cu un corp viu, situaţia se schimbă, trebuie să rămâi în permanenţă în contact cu modelul tău, ce trebuie să treacă în primul rând peste starea de oboseală care se accentuează, mai ales dacă e vorba de o competiţie.
În timpul unui concurs de body painting, în jur poate fi mai frig sau mai cald, iar unele modele nu au antrenamentul necesar şi, după câteva ore, îşi pot pierde chiar cunoştinţa din cauza slăbiciunii… mie mi s-a întâmplat ca un model să-mi leşine de cinci ori! Deci asta poate deveni o mare problemă.
Pe de altă parte, sunt o artistă care pictează inclusiv pe pânză şi, ca atare, îmi dau seama că sunt senzaţii complet diferite între cele două tipuri de experienţă… sunt două fluxuri creative distincte.
Când pictezi pe panză, poţi să ai mereu grijă să-ţi întrebi modelul dacă are nevoie de ceva sau cum se simte, pe când la body painting nivelul de stres psihologic la care acesta e supus este mult, mult mai mare.
Fac aici o mică paranteză. Spuneai, la un moment dat, că body painting-ul poate avea caracter de “proces terapeutic de vindecare”…
În studioul meu, primesc frecvent oameni obişnuiţi, care nu sunt modele sau dansatori de profesie, ce vin la mine din felurite motive… ca să-şi fixeze unele amintiri, să conştientizeze mai clar unele lucruri sau, pur şi simplu, să se simtă mai confortabil în corpul lor.
Iar eu sunt convinsă că body painting-ul te poate ajuta să îţi priveşti trupul cu alţi ochi, dintr-o perspectivă nuanţată diferit şi să începi să te simţi altfel în raport cu acesta.
Nu susţin neapărat că acest sentiment ar fi superior sau mai bun, însă cred că, prin intermediul body painting-ului, devii o persoană mai conştientă de tine însăţi.
Revenind la procesul de lucru… spre deosebire de o pânză, corpul uman este un mediu reactiv, chiar involuntar dinamic. Cum abordezi pictura corporală?
Întotdeuna încep prin a schiţa conceptul.
A face sketch-uri în pregătirea unei picturi este ceva obişnuit, indiferent de suportul pe care îl foloseşti, doar că, în cazul Body Art, trebuie să ţii cont că există şi o altă persoană implicată în lucrare şi trebuie să colaborezi cu aceasta, să o consulţi, să formezi cu ea un soi de echipă, întrucât modelul reprezintă în fond o sursă de inspiraţie majoră pentru procesul de creaţie, iar design-ul tău trebuie să fie adecvat corpului pe care îl aşterni.
Din acest motiv, mă simt mult mai confortabil dacă am posibilitatea unei serii de discuţii preliminare cu modelul meu, în decursul căreia să îmi pot da seama ceea ce ea sau el gândeşte despre conceptul meu.
Ca şi cum ar fi un client, dar mai în profunzime, fiindcă acea persoană trebuie să îţi poarte arta, la propriu, ba, mai mult, să creadă pe bune în arta ta.
Pe scurt, este vorba de o relaţie mai strânsă decât aceea pe care ai putea-o avea cu un simplu client care îţi comandă o pictură pe pânză.
În fond, cum ai defini tu această formă de artă, mai ales că ai experimentat o multitudine de alte căi de exprimare, de la fotografie la film?
Din punctul meu de vedere, Body Art reprezintă o expresie umană şi, totodată, un drept de exprimare al omului, întrucât nu doar că ne-ar place să facem asta, dar avem şi dreptul de a o face, mai ales că, în unele ţări, Body Art-ul este interzis din raţiuni politice.
Cred cu tărie că este important să ne putem exprima şi prin intermediul acestei forme de artă, inclusiv ca manifest, şi spun asta pentru că, deseori, ajung chiar eu să mă pictez pe mine însămi.
Consider că body artist-ul este un mediu, unul dintre multele prin care îmi pot transmite mesajul, aşa cum o fac şi în film, prin dans sau pictură, iar Body-Art-ul este doar un instrument… mesajul fiind întotdeauna, în ce mă priveşte, cel mai important.
Îmi doresc să îi motivez pe cei care îmi văd arta să fie inspiraţi, să fie creativi şi să reacţioneze la zeitgeist-ul spatiului în care îşi duc viaţa… asta e, până la urmă, ceea ce contează.
Să vorbim un pic de estetica lucrărilor tale. Cum se nasc motivele şi temele vizuale pe care le declini apoi în varii medii?
Cred că, cel mai mult, mă inspir din natură. Iubesc să mă reîntorc în permanenţă la natură şi să-mi creez arta plecând de la ce simt sau trăiesc în mijlocul acesteia. Mă refer la ceea ce fac din plăcere sau pasiune şi nu la arta care mi se comandă, ce merge mai degrabă spre Fantasy Art.
Deci arta mea personală îşi are rădăcini în natură, pentru că simt foarte puternic conexiunea cu energia care ne conduce, care e naturală, iar asta se vede cel mai bine, poate, în ilustraţiile mele, întrucât eu simt animalele drept cea mai onestă componentă a naturii.
De asta, deseori, ilustraţiile au ca subiect nu corpul uman, ci animale care sugerează atitudini sau posturi umane… plus că acestea mă fac să mă simt mai aproape de tatăl meu, care a împlinit 88 de ani, a fost silvicultor şi a adorat întotdeauna animalele. Este metoda mea de comunicare cu el.
Există deci şi un subtext în alegerea mediului de expresie, expresia unei căi de comunicare creative cu tatăl meu [scriitorul Wilhelm Böhm, co-designer, alături de Julie, al card-urilor în care ilustraţiile sunt acompaniate şi de mici poeme – n.r.].
Iar multitudinea de feedback-uri pozitive mi-a întărit motivaţia de a continua… este o componentă a artei mele care mă face fericită în plan intim şi cred că orice artist ar trebui să îşi conceapă o măcar o parte din arta pe care o practică doar pentru sufletul lui, pentru cei dragi, şi nu pentru critica de specialitate sau publicul care îi este nefamiliar.
Dacă am ajuns la partea personală, cum a început de fapt drumul tău în artă, care a fost contextul?
M-am născut în Bavaria, într-o familie de artişti – suntem cinci fraţi şi surori, şi toţi avem înclinaţii artistice, iar bunica mea a fost pictoriţă – şi, în perioada de formare, am primit o educaţie extrem de conservatoare, dar aplicată.
Am practicat dansul sportiv şi gimnastica ritmică timp de 16 ani, am învăţat să cânt la două instrumente şi eram deja bună la pictură, deci alegerea de a-mi continua drumul în artă a venit natural.
După ce-am terminat liceul, am dat examen la Academia de Arte Frumoase din Viena şi am intrat din prima… eram cea mai tânără studentă din universitate. Am făcut atunci cunoştinţă cu body painting-ul dintr-o pură întâmplare, având şi un job ca model pentru o agenţie, ca şi cum universul mi-ar fi dat de foarte devreme un semn că trebuie să privesc şi în acea direcţie pentru a-mi găsi un loc al meu in lumea artei.
Body painting-ul era o cale nouă de explorat, care trecea dincolo de graniţele trasate de educaţia mea conservatoare, iar prima încercare de a face aşa ceva, la o gală caritabilă din Viena, a reprezentat aproape un şoc pentru mine.
Am avut nevoie să-mi adun tot curajul pentru acea primă experienţă, dar m-am lansat în ea fără ezitare, fiindcă mesajul pe care îl avea de transmis mă făcea să mă simt bine.
Bun, ai studiat pictura şi ai descoperit body painting-ul. Dar asta nu explică de ce ai simţit nevoia să te apuci să studiezi după asta, în Germania, animaţia şi film design-ul…
În cazul ăsta trebuie să-ţi spun că prima mea experienţă legată de film s-a consumat tot în timpul studiilor de la Viena, întrucât, pe lângă cursurile de pictură, mai aveam şi unele opţionale, iar eu mi-am ales, printre altele, pe cel de animaţie, pe atunci proaspăt introdus, susţinut de Thomas Renoldner, curator şi fondator a mai multor festivaluri de profil.
Nu ştiu dacă, de exemplu, i-ai văzut ultimul film, Don’t Know What, un fel de tribut adus lui Malevich [Kazimir Malevich (1879-1935), artistul avangardist rus, pionier al artei abstracte – n.r.], care şi el a venit dinspre pictură, deci a fost un soi de trecere de la vizualurile statice la cele dinamice.
Am prins deci gustul filmului încă de-atunci, mai ales că eu îmi doream să creez artă inclusiv pentru oamenii de rând, nu doar pentru muzee, or simţeam că, prin film, pot nu doar să-mi transmit mesajul, dar să şi obţin un răspuns, să am un feedback din partea acestora.
Iar asta pentru mine era o satisfacţie, deoarece nu îmi propuneam să fac artă doar pentru oamenii care au bani.
Eu simt nevoia unui feedback onest, pentru că vreau ca arta mea să “vorbească” unui public larg… asta e motivaţia mea.
Dar dansul? Ai practicat dansul, atât cel acrobatic, sportiv, cât şi baletul, timp de 16 ani, iar acum pari convinsă de faptul că “everything in life is dance”. Dar unde se termină mişcarea şi începe dansul?
Eu cred că dansul reprezintă o formă de exprimare a omului ca reacţie emoţională la ceva care îl tuşează, pe când mişcarea este doar o componentă a comportamentului nostru natural.
Regăsim acest mix de pasiuni ale tale, dans-body painting-film, chiar de la primul tău scurtmetraj, în fapt o reclamă, JAB Camouflage, realizată pe când încă studiai la Baden Württenberg…
Da. Vezi tu, a ajunge să studiezi la Academia de Film de acolo nu e foarte simplu. Ei sunt cei care îşi aleg artiştii şi caută persoane care dau deja semne unei identităţi aparte în arta pe care o practică, apoi cultivă pe parcurs rafinarea acesteia de către fiecare student.
În ce mă priveşte, eram conştientă ca nimeni din şcoală, din toată Academia, nu făcea Body Art, şi am luat asta ca pe un semn să continui să evoluez în zona acestui limbaj, iar Camouflage a făcut parte dintr-un concurs al şcolii ce avea ca obiect filmul publicitar.
Am scris atunci scenariul şi l-am propus, iar ei l-au acceptat cu condiţia să şi joc în el. Cu alte cuvinte, a suferit o transformare în funcţie de… dorinţa clientului.
Filmul mi-a oferit şansa să mă fac remarcată, dar, sincer, n-am fost total fericită cu rezultatul final, pentru că, trebuind să apar în el, am fost obligată să apelez la un regizor, deşi, altfel, el este integral concepţia mea.
După experienţa asta, mi-am spus mie însămi că nu mă voi mai limita doar la a scrie scenarii, ci le voi şi regiza, ba, mai mult, mi-am propus să ajung să regizez filme de ficţiune, unde să am posibilitatea să colaborez şi cu alţi oameni.
Nu mă mai mulţumea doar ideea de a crea filme de animaţie şi de a sta în faţa computerului jucându-mă cu pixelii, îmi doream să lucrez cu oameni şi să concep filme care au, cu adevărat, un mesaj.
Am plecat la drum ca studentă în animaţie şi am schimbat direcţia către ficţiune exact datorită acelei experienţe.
Ai devenit într-un timp relativ scurt o realizatoare apreciată de film. Care dintre proiectele tale de până acum consideri că te reprezintă cel mai bine?
Cred că Paris You Got Me, la care am muncit timp de doi ani, zi de zi, în condiţiile în care mi s-a spus în permanenţă că nu pot eu, o studentă la animaţie, să regizez un film cu 50 de oameni pe set. Şi mai eram şi femeie!
Până la urmă, mesajul filmului a fost finalizarea producţiei în sine, pe fondul acestui şir constant de ‘Nu poţi s-o faci! Nu poţi s-o faci!’. Un alt motiv pentru care rămâne preferatul meu este casting-ul Kseniei [reputata coregrafă şi dansatoare Ksenia Parkhatskaya – n.r.], pe care am îndrăgit-o de când am cunoscut-o la World Body Painting Festival.
Ştii, sunt oameni care au parte de toată admiraţia mea din clipa în care dau cu ochii de ei, iar Ksenia a fost unul dintre aceştia. De cum am zărit-o, mi-am dorit-o în filmul meu şi am scris versiunea finală a scenariului pentru ea, fiindcă am văzut că există o conexiune.
Deci Paris You Got Me reprezintă declaraţia mea de dragoste pentru artă, pentru film, pentru dans şi pentru toţi oamenii care joacă în filmul ăsta.
Cred că e cel mai apropiat de sufletul meu din tot ce-am realizat până acum.
Dar mai recentul scurtmetraj Re Connect nu? Ştiu că a fost deja bine primit, la rândul său, în circuitul festivalier.
Re Connect este un proiect low budget/no budget pe care l-am făcut anul trecut cu nişte prieteni, din aceeaşi dragoste pentru natură de care îţi vorbeam.
L-am filmat cu telefonul pentru că am vrut să fac un experiment pentru mine însămi, într-o vreme când devenise deja o modă generală ca oamenii să filmeze cu diverse modele de telefon, şi mi-am propus să văd care sunt limitările unei asemenea camere dacă vreau să-l filmez cap-coadă în felul acesta, transmiţând în acelaşi timp mesajul că omul care realizează un film este cel care contează şi nu instrumentele pe care le foloseşte.
A fost un experiment personal de “re-conectare”.
Acum însă deja lucrez la o altă producţie, o colaborare cu o muziciană de la [Filmpark] Babelsberg Berlin, care-şi doreşte un nou format de mini-serial muzical şi suntem în faza de a filma un pilot, care e un soi de Musical cu acţiunea plasată în anii ’20.
E povestea unui psiholog a cărui metodă terapeutică e bazată pe muzică, dar ceea ce face interesantă povestea este că vezi, practic, un singur actor, întrucât toţi pacienţii sunt prezenţi doar în mintea lui.
Pentru un regizor e provocare să pleci de la impresia iniţială, a unui mare număr de oameni, spre realitatea în care e singur, doar în relaţie cu muzica. La asta lucrez acum…
Julie, dar dacă ai fi obligată să alegi într-un anume moment, ai opta pentru un proiect legat de film sau de body painting?
În realitate, n-am vreo problemă să le fac pe ambele. Trebuie să subliniez însă că scopul meu în a face filme nu este să câştig bani, aceştia venind din zona Body Art.
Deci, ca să-ţi răspund totuşi, pentru a supravieţui, probabil că aş alege body painting-ul, dar inima mea ar trage spre film, pentru că în continuare îmi doresc să ajung prin arta mea la oamenii obişnuiţi, la oamenii… ‘normali’.
Interviu de IOAN BIG
Foto:
