Gala Premiilor UNITER, care va avea loc anul acesta pe 25 mai, este cel mai aşteptat eveniment al breslei teatrale din România, iar nominalizarea la categoria ‘Cea mai bună actriță în rol principal’, pentru multiplele roluri jucate în Arădeanca, spectacolul regizat de Cristian Ban la Teatrul Clasic Ioan Slavici, reprezintă o confirmare substanţială a calităţilor performative ale tinerei actriţe CALIŢA NANTU, altfel deja foarte apreciată de public, atât pentru apariţiile sale notabile pe scenele din Cluj, Oradea sau Arad, cât şi prin textele scrise sau interpretate în producţiile Teatrului Postnaţional Interfonic.
Am amintit scrisul pentru că, dincolo de actorie, Caliţa Nantu se exprimă creativ într-o mare varietate de alte forme, inclusiv literare, ea debutând cu succes ca dramaturgă anul trecut cu Dealul florilor, a cărui adaptare de la Reactorul clujean s-a făcut la rândul său remarcată printr-o nominalizare la Premiile UNITER (Alexandra Caras la categoria ‘Cea mai bună actriță în rol secundar’).
Cât despre faptul că cea mai recentă premieră din a cărei distribuţie face parte Caliţa, Răscoala, tot de la Reactor, este un Musical, nu îi surprinde pe cei care îşi amintesc de performance-ul folcloric Plapuma, creat de ea în 2024 împreună cu Ştefan Dogaru, fiindcă efervescenta artistă cântă şi compune muzică încă de dinainte ca pasiunea pentru scris poezie şi teatru să o captiveze.
Dacă în acest mix foarte personal de expresie adăugăm artele vizuale, de care se simte atrasă adesea, ne apropiem de numărul de roluri pe care CALIŢA NANTU îl joacă în Arădeanca, doar că aici nu mai e vorba de personaje diferite, ci de faţete complementare ale unei personalitati creative realmente singulare, pe care a meritat să încercăm a le explora prin intermediul unui dialog.
Caliţa, nominalizarea la Premiile UNITER reprezintă o dovadă de recunoaştere a talentului tău din partea breslei, însă, în fond, aprecierile din partea publicului le simţi nemijlocit de fiecare dată când închei un spectacol. Personal, cum te raportezi la această nominalizare?
În primul rând vreau să spun că am fost foarte fericită că s-a întâmplat cu rolurile din acest spectacol, pentru că e unul la care eu țin foarte mult, așa cum țin foarte mult şi la regizorul Cristi Ban.
Suntem deja la al patrulea spectacol împreună [după O seară de divertisment la Reactor (2021) de la Cluj şi Visul unei nopţi de vară (2023), respectiv Respiraţii (2024), de la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad – n.r.] și îmi face o mare plăcere să lucrez cu el, iar la Arădeanca rolurile au fost exact ca cele de dinainte, adică m-au atras la fel de mult şi, cumva, nici acum nu am simțit că a fost extraordinar de multă muncă… abia la finalul proiectului mi-am dat seama: ‘Wow, dar ce mult am muncit cu toții la spectacolul ăsta!’.
De asta, când am văzut nominalizarea, m-am bucurat foarte mult că s-a întâmplat cu rolurile acestea, iar pentru mine, bineînţeles, reprezintă o validare importantă. Îmi pare bine că munca mea a fost văzută și luată în considerare, mai ales că a venit într-un moment bun, în care mi-a dat un start, cumva, fiindcă eu tocmai ce am plecat de la Arad, adică nu mai sunt angajată acolo [la Teatrul Clasic Ioan Slavici – n.r.].
Aveam în minte lucrul ăsta încă din vară, deci eu eram deja pe picior de plecare când am aflat vestea și mi se pare că în felul acesta s-au încheiat frumos lucrurile pentru mine, cel puțin cu Aradul, iar nominalizarea înseamnă cumva și o validare a faptului că lucrurile o să fie ok în continuare.
Apropo de validări, la terminarea facultății, întrebată fiind cum ai vrea să fii peste 10 ani, ai răspuns: “Aș vrea să fiu capabilă să mă autoanalizez corect, ca să nu mai am nevoie de confirmări”. Sigur, n-au trecut atâţia ani, dar în ce stadiu e acum capacitatea ta de autoanaliză?
Cu siguranță, e mult mai bună ca atunci, adică pot pune acum liniștită capul pe pernă după un spectacol fără să am nevoie de validări din exterior. Pe de altă parte, cred că ce a rămas constant în tot acest timp este un fel de voce critică pe care o manifest foarte mult asupra mea în fiecare seară după spectacol… dar învăț treptat să fiu și blândă, învăț să fiu și mai aspră cu mine.
Nevoia de validare sigur că există în continuare, adică nu știu dacă o să dispară vreodată, dar ce mi se pare important de menționat și de nuanțat este că ea vine acum din surse diferite, ïn sensul că am nevoie de validarea altor oameni sau lucruri decât cele la care mă raportam cu ani în urmă.
De fapt, care au fost circumstanţele în care ai început realmente să crezi în tine, să fii convinsă că actoria ar putea fi o profesie în care să te exprimi cu un real succes?
Cred că am prins gândul ăsta în facultate [Caliţa a absolvit în 2019 Facultatea de Teatru şi Film din cadrul UBB Cluj – n.r.]. Sigur că aspirațiile au venit când eram copil și mă gândeam că vreau să mă fac actriță, dar m-am tot dus din inerție pe panta asta, fără nimic concret, până am ajuns în facultate. Abia după ce s-au încheiat primele spectacole-examen, mi-am dat seama că am făcut cuantificabilă munca mea într-un anumit fel, că am putut s-o materializez cumva printr-un spectacol, prin nişte roluri, și atunci m-am gândit: ‘Da, asta chiar e o meserie reală!’.
Cred că a mai fost importantă şi o etapă care s-a petrecut mai târziu, când am terminat facultatea și se vorbea în stânga și în dreapta de bagajul cu care pleci din şcoală, iar eu aveam impresia, într-o panică foarte mare, că nu mai știu nimic şi că n-am adunat nimic în bagaj. Am mers cu panica asta un timp, dar când m-am angajat la Oradea [la Teatrul Regina Maria – Trupa Iosif Vulcan – n.r.] pentru o scurtă perioadă de timp, începând să lucrez, mi-am dat seama că, de fapt, existau lucruri în bagaj, doar că nu știam eu să le accesez… acum le cunosc bine și, cumva, știu ce am pe acolo.
Personajele pe care le joci în Arădeanca fac parte din povești care se petrec în diferite perioade din anii comunismului, dintr-o realitate pe care nu ai trăit-o, aşa că dă-mi câteva indicii despre cum le-ai abordat. Să plecăm, de exemplu, de la personajul pe care l-ai explorat cu cel mai mare drag…
De fapt, sunt patru personaje – Nadia, Aurora, Bunica Vio și Tovarășa Ludmila – şi toate mi-au plăcut foarte mult, dar n-am de ce să nu recunosc că preferata mea rămâne bunica Viorica. A fost personajul care mi-a plăcut cel mai mult pentru a explora, a mă juca și a inventa chestii ca să construiesc rolul, mai ales că – apropo de cum mă raportez la perioada comunistă – eu am crescut cu bunicii şi ei au avut amintirea acelor vremuri în casă, în comportament… peste tot existau mărturii ale vremurilor.
Toată copilăria mea am stat foarte mult între bunici, într-un cartier de blocuri din Dej cu foarte mulți bătrâni, iar seara, când se lăsa răcoarea, ieșeau doamnele din bloc la scară, stăteau acolo să se răcorească, beau sifon şi povesteau foarte multe lucruri.
Noi, copiii care eram pe-afară, ascultam foarte multe dintre acele povești și, cumva, cred că mi-au conturat un univers foarte clar despre ce griji aveau, ce mâncau şi ce nu mâncau, ce boli mai aveau nepoții… atunci am absorbit foarte multe informații și cred că de-asta îmi plac foarte mult și empatizez cu personajele astea mai în vârstă, și doamnele și domnii, căci îmi plac în egală măsură. Preferate rămân însă bunicile, pentru că mi se pare că le cunosc foarte bine lumea și, drept urmare, aș putea să stau 100 de ani în personajul Bunicii Vio și să tot vorbesc despre diverse chestii.
Dincolo de asta, eu crescând printre oameni simpli, tot timpul m-am uitat în stânga și în dreapta să văd ce vorbesc, ce-i doare, ce probleme au, ce-i bucură şi cumva simt o apropiere mult mai mare de tipologiile astea de personaj, iar asta înseamnă că, dacă aş face Julieta, să zicem, voi încerca să aduc ceva din simplitatea oamenilor și în acel rol. Cumva, încerc să nu privesc mitologic nici un personaj… pentru mine nu funcționează asta, ci mai degrabă să privesc umanitatea din fiecare personaj pe care-l joc.
Până la urmă, cât cauți într-un personaj și cât te cauți?
Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta, dar cred că ceea ce este în mine vine instinctiv în personaj. Fără să filtrez, cu siguranță aduc instinctiv în personaje din amintiri, din idei, din sentimente, din reacțiile mele, însă mai este și acea parte care vine raționalizată, pur și simplu, cea legată de cum ar face personajul scris de dramaturg, care, evident, are niște particularități, şi e fain când astea două se îmbină… adică, pentru mine, cel mai frumos e atunci când pot să aduc și eu din mine în acel personaj pe care îl propune textul.
Asta se întâmplă foarte mult în spectacolele lui Cristi Ban, în care am lucrat cu o foarte mare libertate din partea lui, ca regizor, de a aduce pe scenă din ceea ce am în bagajul personal, iar asta e ceva ieşit din comun și, în cazul meu, destul de rar.
De altfel, acesta a fost motivul pentru care am ales să părăsesc teatrul instituțional, unde împlinirea ca actor ține mult de noroc, de întâlnirile pe care le ai, de cum lucrezi cu oamenii… mă refer în primul rând la ce regizori vin în teatrul respectiv, ce stil de muncă își propun și dacă tu ești compatibil cu asta.
De multe ori, eu nu m-am simţit aproape de propunerile făcute, deşi am avut trei întâlniri importante la Arad, care au fost cu regizori în genul meu, respectiv Cristi Ban la spectacolele de care am vorbit, apoi Dragoș [Alexandru] Mușoiu la Sclavi (cu final rescris) și Leta Popescu la Oameni pe care nu-i mai iubești. Întâlnirile astea, toate trei, au fost compatibile cu stilul meu de lucru, mi-au oferit libertate și m-au făcut să mă simt bine căutând în personajele mele.
Să vorbim atunci de stilul tău de lucru. Dincolo de text și de viziunea regizorului, cum se desfășoară procesul tău de căutare până personajul se mișcă pe scenă așa cum îți dorești?
Am încercat de multe ori să analizez și eu chestia asta, dar încă nu-mi dau seama. Cred că la mine este o chestie de joacă constantă. Intru în repetiții, văd lumea, văd rolul, văd ce e scris în text și după aceea mă duc acasă, unde mă ajută foarte mult, de exemplu, să ascult muzică care cred eu că s-ar potrivi, să mă uit la niște filme în genul ăla şi, poate, să mai scriu niște extra-texte la personajul meu.
Cumva, fac acasă o muncă de căutare, dar o fac din plăcere, nu didactic. După ce mă imersez în lumea aia, vin fără a-mi face multe calcule sau planuri și încep să lucrez la personaj din joacă, eu fiind o actriță care improvizează destul de mult. Probabil că de asta îmi place atât de mult libertatea, să pot improviza mereu și apoi să văd ce rămâne şi ce nu… tot așa, câte un pic, câte un pic, se adaugă ceva acolo, iar la final parcă mă trezesc dintr-un somn şi s-a conturat deja rolul.
În tot acest timp eu mă distrez, adică procesul, cel puţin deocamdată, e ceva foarte fun pentru mine şi de asta mai fac încă meseria… când n-o să mai fie fun, cred că o să mă opresc.
Prezența ta în diverse medii de expresie, precum teatrul independent sau spaţiul artistic interdisciplinar, poate fi explicată ca o consecință a acestui spirit ludic sau ca manifestare a nevoii de auto-exprimare fără constrângeri?
Este o combinație între cele două până la urmă, dar cred că a fost foarte puternic sentimentul ăsta de a mă exprima liber, pentru că, la un moment dat, fiind angajată, am simțit că nu îmi folosesc resursele creative pe cât mi-aș fi dorit, la o capacitate aproape de maxim. Asta nu se poate întâmpla într-un teatru de stat, unde, în funcție de bugetul care se alocă, se fac sau nu se fac anumite proiecte şi poate mai stai pe bară sau intri într-un proiect care nu îți place neapărat, iar eu simțeam atunci nevoia asta să creez, pentru că mergeam acasă și făceam enșpe mii de hobby-uri legate de lucrul manual, pictat, ilustrații, cu lut, în fine, tot felul.
Asta era înainte să vorbesc cu Vlaicu [compozitorul şi artistul audio-vizual Vlaicu Golcea, co-fondatorul Teatrului Postnaţional Interfonic în 2021 – n.r.] pentru a scrie pe Interfonic, care a fost prima ţâşnire prin care am evadat în scris, eu având niște idei şi texte în calculator, dar neîndrăznind să mă exprim public în felul ăsta.
În afară de Interfonic, în pandemie, tot în 2021, a mai fost proiectul de la Reactor, O seară de divertisment [spectacolul-satiră creat colectiv – n.r.], care a fost o gură de aer proaspăt după acea scurtă perioadă petrecută în Teatrul de Stat de la Oradea, care iar m-a ajutat foarte mult să-mi dau seama de unele lucruri şi să învăț niște chestii, deci au fost clar niște metode de escapism din constrângerile unei instituții de stat. Am simțit constant nevoia să fac asta, motiv pentru care am și plecat acum, tocmai din aceeași dorință de a mă exprima pe mai multe paliere, ceea ce e un pic mai complicat atunci când ești angajată ca actriță într-un teatru de stat.
Ca să ajungem la scris, de fapt cum ai descoperit și s-a născut în tine dorința de-a ajunge în colectivul creativ Interfonic?
Păi, am urmărit şi am ascultat Interfonicul de când s-a lansat, fiindcă mi s-a părut ceva ‘Wow!’. Nu m-am gândit însă nicio secundă că şi eu aș putea să trimit texte, adică mi se părea ceva intangibil, dar nu pentru că așa se prezenta, ci pentru că, pur şi simplu, nu credeam că aș putea fi și eu acolo, în acea lume plină de artiști şi artiste cunoscute pe care le admiram și care și-au pus acolo munca.
Într-o zi, ascultând ceva pe Interfonic, mi-a venit însă în minte faptul că, totuşi, am şi eu de mult timp niște poeme în laptop, aşa că le-am deschis, le-am recitit şi m-am gândit la ce tare ar fi să le public acolo. Sigur, mă gândisem eu şi mai înainte cum şi unde să le public, dar n-am găsit nicio publicaţie sau formă potrivită pentru a face asta şi nu vroiam să le dau chiar oricum, fără să mă intereseze modul în care apar.
În ziua aia mi-am dat seama că Interfonic este spațiul ideal pentru a scoate prima dată în lume ceva ce eu scriu, un spaţiu super-safe şi foarte, foarte divers, deopotrivă ca univers și ca teme… mai ales că era un secret al meu, adică nu știa prea multă lume că scriu. Atunci l-am contactat pe Mihai Păcurar [artist vizual şi scenograf, unul dintre fondatorii Teatrului Postnaţional Interfonic – n.r.], singurul om pe care îl cunoşteam din interior, şi i-am spus că aș vrea și eu să scriu sau să citesc la Interfonic, iar el m-a pus în legătură cu Vlaicu… de acolo lucrurile au mers foarte, foarte bine.
Apropo de acele poeme din laptop, care au fost, de fapt, circumstanțele în care ţi-ai propus să te apuci sistematic de scris? Presupun că Dealul florilor, textul tău care a născut un spectacol de premiu UNITER, nu a apărut doar pentru că n-aveai ce face cu timpul…
Păi, când spuneam ca mi-am dat seama că scrisul poate fi ceva serios și constant în viața mea mă refeream exact la momentul legat de poemele de care mi-am amintit, pe care le consideram mai mult o reminiscență a Caliței din clasa a VIII-a, care mergea la Olimpiadă ca elevă şi mai scria câte ceva.
Altfel, îmi amintesc de o perioadă în care eram foarte nemulțumită de cum mergeau lucrurile, în special la teatru, unde mă nemulțumea aproape tot ce se întâmpla acolo, mai ales textele care se montau şi atunci m-am gândit, de fapt, cum ar fi să scriu eu un text care să-mi placă mie, fiindcă mă simțeam aşa, cumva neînțeleasă. Ţin minte şi-acum că locuiam într-un apartament în care aveam o cameră de depozitare complet goală și când am ajuns într-o zi acasă, acolo m-am pus prima oară să scriu.
Am deschis laptopul, am început să scriu și… m-am distrat foarte mult, pentru că m-am gândit că pot scrie toate prostiile care-mi vin în cap, orice! Orice lume e posibilă şi orice personaj e posibil pentru că nimeni nu vede ce scriu… sunt doar eu! Așa am început şi mi-a plăcut. M-am dus apoi cu laptopul la Ștefan, iubitul meu [actorul Ştefan Dogaru – n.r.], i-am citit, am râs, am interpretat nu mai știu ce, iar a doua zi m-am pus din nou la laptop și, tot așa, până s-au strâns câteva scene.
După aceea, mi-a venit ideea să aplic la Drama 5 [rezidenţele teatrale organizate de Reactor Cluj, ajunse în 2025 la ediţia a X-a – n.r.] cu ele, căci îmi plăcea tot mai mult să fac asta, adică abia așteptam să ajung acasă şi să mai scriu. Prin urmare, cred că momentul în care am realizat că scrisul poate fi ceva constant în viaţa mea a fost cel în care am creat lumea asta din Dealul florilor, în care îmi plăcea să revin și era ceva concret pentru care merita să creez în continuare. Atunci am zis: ‘Da, uite, asta e ceva ce aș putea face ca să-mi aducă un pic de satisfacție și să mă pot dezvolta mai mult!’.
În Dealul florilor este vorba şi despre migrație, iar pe Interfonic interpretezi textul Alo, al Malinei Moraru, despre mama plecată la muncă în Occident, deci am putea găsi un numitor comun şi ăsta e doar un exemplu. S-au cristalizat în timp anumite teme care te preocupă în mod rațional sau totul rămâne pur instinctiv?
Este ceva și rațional, cu siguranță. Cred că mă interesează foarte mult să înțeleg mai bine, poate, ceva ce eu am trăit, dar n-am înțeles la vremea respectivă, și să fac asta prin alte mijloace, adică prin lumile astea fantastice pe care îmi place să le creez. Cu siguranță există subiecte care mă urmăresc în timp şi pe care caut să le exorcizez, pentru ca, pe urmă, să pot trece mai departe. Cum este, de exemplu, copilăria mea, o temă care mă interesează foarte mult mai ales prin prisma relației cu caregiver-ii, cu bunicii cu care am crescut eu sau, de fapt, mai toți copiii din anii 2000 care au fost lăsați acasă de părinți.
De asemenea, mă interesează moartea, temă recurentă care apare în ceea ce scriu, dar asta ţine și de inconștient, pentru că este ceva cu care eu nu sunt neapărat împăcată sau nu o înțeleg pe deplin. Mă tot lupt cu ideea asta de mor – nu mor – nu vreau să mor şi atunci revin mereu pe tema asta, pe care încerc să o rezolv cumva și pentru mine, dar și s-o pun pe tavă, pur și simplu, fiindcă avem mai mulți problema asta, că ne e frică de moarte, că nu o înțelegem sau că, uneori, o romantizăm.
E foarte macabră ideea asta și cred că de-asta reapar la mine personajele de morți care vorbesc şi încearcă să explice cum e dincolo. Eu văd moartea ca și cum toată viața e un party, să zicem, și ne distrăm cu toții, iar după aia, la un moment dat, răsare soarele și ai starea aia nașpa în care nu mai ești euforic, trebuie să pleci acasă, e frig, te simți dubios… cumva, simt așa, că moartea e ca un after party, când se pierde distracția, chiar dacă ai trăit-o pe toată, să zicem, de-a lungul vieţii.
Simt cumva că gata, nu ne mai distrăm, mergem și stăm în pământ sau ceva de genul ăsta… problema e că nu cred în nimic după moarte, încă, şi atunci e mai greu un pic să o înțeleg.
Dincolo de acest tip de subiecte care te urmăresc, mărturiseai cândva că ești o visătoare, iar asta se simte deopotrivă în scrierile şi vizualurile tale. Ce te face să visezi? Visele tale sunt frumoase sau ai viziuni coșmarești?
Coșmarești mai mult, dar, în general, toate sunt destul de criptice. Eu sunt foarte legată de visele mele şi am de mult timp un univers oniric destul de bogat. Am vise recurente, care tot reapar cu anumite elemente în ele, nu ştiu să zic, cel puțin de trei ori pe an, şi am avut chiar și vise premonitorii… bine, asta e însemnătatea pe care le-am dat-o eu, adică am tot felul de vise, care, multe dintre ele, au o atmosferă aparte.
Uite, de exemplu, Dealul florilor se deschide cu un monolog foarte lung al lui Nepo, în care descrie ceva ce pare un vis care dă cumva cheia întregului text… ăla e un vis real avut de mine, pe care l-am pus în text exact așa cum l-am scris atunci când m-am trezit în noapte, fiindcă eu mai obișnuiam în trecut să mă trezesc imediat după un vis și să-l scriu pe tot, ca să mi-l pot aduce aminte apoi în detaliu.
Cumva, pentru mine, visele deschid niște lumi care există deja în capul meu, la care eu mă gândesc în timpul zilei, dar în vis devin mai concrete şi atmosfera e prinsă acolo mult mai bine, încât eu mă simt ca un spectator care se bucură cât de bogată e lumea aia onirică. Într-adevăr, am avut și perioade cu vise foarte urâte, care au trecut destul de greu pentru mine, dar le fac față, pentru că, până la urmă, ceea ce aduc ele este mai prețios decât teroarea pe care o ai când te trezești la 4 dimineața.
Îţi scrii visele, iar unele dintre acestea se regăsesc în ce scrii, am înţeles, dar tu mai spuneai că… “scriu și, de multe ori, încerc să cânt ceea ce scriu”. Oare există posibilitatea ca Dealul florilor să devină un musical?
Da, de ce nu? Chiar se poate, mai ales că am și băgat multe referințe muzicale în Dealul florilor, de la diverse beat-uri până la Inna, tocmai pentru că îmi imaginam o lume foarte bogată din punctul ăsta de vedere. Dar pentru că spui de musical, eu chiar am început să scriu unul, adică sunt la prima schiță, să zic așa, ca primă încercare pe care o fac în cadrul masterului la care sunt acum, cel de Scriere Dramatică de la Mureș [Masteratul din cadrul Universităţii de Arte din Târgu Mureş – n.r.].
Mi se pare foarte complicat, dar mă încântă extraordinar de mult ideea asta de a încerca să scriu un musical, pentru că sunt pasionată de muzică…
Din această pasiune s-a născut şi performance-ul Plapuma, realizat împreună cu partenerul tău, Ştefan Dogaru, în 2024, la Arad? Fiindcă acolo, dincolo de concept şi interpretare, ai creat inclusiv universul sonor, alături de cel video…
Da, într-adevăr. Plapuma a fost un alt proiect născut din nevoia mea de a crea, într-un moment în care atât eu, cât și Ștefan, care, dincolo de a fi iubitul meu, îmi era şi coleg la Teatrul din Arad, traversam o perioadă în care nu ne mulțumeau neapărat cum mergeau lucrurile și am zis să găsim noi o formă de a ne exprima.
Pe mine mă pasiona de multă vreme folclorul şi am făcut research din tot felul de cărţi înainte, pentru că în gândul meu era că o să realizez cândva un spectacol legat de asta şi când Ștefan a zis ‘Da, și eu vreau să facem ceva despre folclor’ ne-am apucat de lucru. Nici nu mi-am dat seama atunci că îmi asum atâtea lucruri, adică am zis că fac eu muzica şi hai că fac şi video, dar n-am realizat că, de fapt, este o responsabilitate foarte mare… nu am simțit-o şi m-am aruncat așa, cu totul. M-am sprijinit atunci în Ștefan, care s-a sprijinit în mine, am colaborat extrem de bine și, cumva, a ieșit Plapuma.
Mi-am dorit foarte mult să fac eu muzica pentru spectacol, pentru că ascult foarte multă muzică, în special folclorică, și mi-am dorit să reinterpretez niște melodii, dar nu neapărat în sensul de a le moderniza, ci să prind un pic din flavour-ul lor și ce-mi dau mie, personal, și să le readuc în scenă dându-le altă însemnătate.
Cumva, mi-a plăcut foarte mult să experimentez cu chestia asta, iar la video a fost extraordinar pentru că am mers prin teatru, prin toate camerele alea dezafectate, să ne filmăm în after life… eram atunci într-o perioadă ‘David Lynch’ maximă, și eu și Ștefan. Mi se pare că David Lynch ia niște tipologii de personaje simple la care le dă pe probleme 1000x Zoom şi atunci totul devine super-abstract și expresionist, iar mie îmi place foarte mult că, în felul acesta, el teatralizează cumva.
Revenind la Plapuma, pe scurt, a fost foarte, foarte fain și ne-a împlinit proiectul extrem de mult, iar după premieră am fost euforici vreo două săptămâni.
Proiectul a fost foarte important și pentru că acolo am scris și text, adică primele scene ‘reale’, să le zic așa, le-am scris împreună și cred că asta ne-a dat amândurora un plus de curaj pentru a merge să ne extindem antenele și în alte zone creative.
În privinţa pasiunii tale pentru muzică, totuşi, nu mi-e foarte clar, pentru că, dincolo de folclor, asculți de la Doors până la Nightwish și cânți de la Anton Pann până la Ray Charles. Muzical, cum arată portretul Caliţei?
Crazy… crazy! Pentru că ascult orice-mi pică în mână. Ca profil, sunt însă obsedată de câte o melodie timp de două săptămâni, asta pot să zic, deci dacă găsesc ceva care mă gâdilă unde trebuie în creier, ascult pe repeat. Altceva nu prea știu ce să-ți zic, decât că acum sunt în perioada “muzică medievală”, una pe care o reiau, de fapt, pentru că am avut-o și în liceu, în care, evident, ascult mai mult muzică… medievală.
Altfel, îmi place mult Post-Punk-ul, dar ascult și foarte multe manele, îmi place muzica folclorică şi, la fel, Rock-ul, adică ascult constant Children of Bodom, formația mea de suflet, în fine, la mine îi un mozaic. Ascult muzică de toate soiurile, pentru că muzica mă inspiră extraordinar de mult și cumva îmi dă atmosfere pentru ce scriu sau pentru ce joc, îmi provoacă în creier ceva care mă ajută să prind niște imagini, deci, pentru mine, muzica e totul!
De fapt, care a fost ordinea în care s-a insinuat în viața ta sunetul, cuvântul și imaginea?
Clar, sunetul a fost primul. Am doi frați mai mari, Siu și Vali, care au băgat muzica în viața mea, pentru că ei au fost rockeri și am avut un calculator cu Winamp plin de muzică rock cu care mi-am putut face de cap. Din clasa I am început să ascult Nightwish și am fost rockeriță foarte mult timp, după care, uite-așa, s-a dus frumos muzica în toate direcțiile, adică am început să ascult orice.
După un timp a venit cuvântul, cu Olimpiada de Română şi cu ce mai scriam pe la clasă, fiindcă, de exemplu, îmi plăcea să fac compuneri cu vampiri care au povești de dragoste, şi abia mai târziu a apărut şi imaginea. Asta s-a întâmplat la facultate din referințele pe care ni le dădeau la clasă, când ni se mai propunea câte un spectacol sau un film la care să te uităm, şi atunci am început să-mi dau seama de anumite lucruri, căci, altfel, sigur că îmi plăcea să mă uit la videoclipuri și să îmi dau filme încă de când eram în liceu. Legătura cu imaginea s-a stabilizat însă abia în facultate.
Facultate pe care ai absolvit-o în 2019 cu anumite aspiraţii, probabil, după care, foarte repede, a venit pandemia, o criză care a afectat grav întreg spațiul performativ. S-a schimbat atunci în vreun fel modul tău de a te raporta la profesie?
În ce mă priveşte, a avut un impact foarte mare, pentru că, în primul rând, mi-am pierdut locul de muncă la teatrul din Oradea. S-a întâmplat în pandemie, dar nu a fost din cauza pandemiei, ci din cea a lui Bolojan, care a redus schema angajaților [prin hotărârea Consiliului Judeţean Bihor, a cărui preşedinte era Ilie Bolojan, din iarna anului 2020 – n.r.], iar noi, cei care eram angajați cel mai recent, am plecat primii.
M-am văzut atunci fără loc de muncă în pandemie și m-am gândit că trebuie să mă pun pe picioare cumva, dar nu m-am descurajat. Nu ştiu de ce, dar cred că tot timpul am avut o perspectivă optimistă de a vedea lucrurile în ceea ce privește meseria, ba chiar, de multe ori, am fost și naivă, poate chiar visătoare, să-mi spun mie însămi că totul va fi bine, orice s-ar întâmpla, adică oriunde o să mă duc, se va găsi un loc și pentru mine ca să fac ce-mi place.
Așa a fost și cu pandemia, pentru că maică-mea, săraca, era foarte stresată din cauză că eram jobless, dar eu îi ziceam: ‘O să fie totul bine, o să fie super ok!’.
Privind în urmă, pauza asta dată de pandemie m-a ajutat foarte mult, pentru că am stat în casă și, dincolo de faptul că am citit, am cântat foarte mult la chitară şi am filmat foarte multe cover-uri, am început să mă gândesc în linişte la niște chestii, fiindcă imediat după facultate, când am intrat în lucru la Oradea, s-au întâmplat foarte multe în grabă şi, practic, n-am avut timp să mă gândesc la ce îmi doresc eu, ca artistă, sau la ce mi-ar plăcea să fac.
Lockdown-ul a fost o perioadă de reflexie extrem de bună pentru mine tocmai pentru că atunci am putut evalua ce făcusem în trecut, iar asta cred că m-a ajutat foarte mult să mă gândesc la niște lucruri creative care, în afară de a-mi aduce un pic mai multă satisfacție, m-au ambiționat să îmi găsesc de lucru foarte repede și, drept urmare, să acționez mai hotărât în sensul ăsta. Am trimis CV-uri, am aplicat la castinguri, în fine, eram dispusă să-mi încerc norocul peste tot, pentru că mi-am dorit cu adevărat foarte mult să lucrez din nou și căutam să intru înapoi în circuit.
Te afli acum într-o etapă diferită a evoluţiei tale artistice, în care te repoziţionezi în circuit, aşa că mi se pare firesc să întreb… în 2026, ce vrea Caliţa Nantu de la ea și de la profesie?
Păi, de la profesie îmi doresc să fac proiecte care să mă reprezinte cumva ideologic, ca principii de lucru și direcție artistică, deci proiecte relevante pentru mine, care contează şi pe care să le fac cu drag… cum este cel mai proaspăt, Răscoala de la Reactor, care îndeplinește toate cerințele astea şi, drept urmare, pentru mine este foarte, foarte important, la fel cum a fost şi Arădeanca.
Cumva, asta e ceea ce contează pentru Caliţa de-acum, prioritatea fiind aceea de a face lucruri relevante pentru mine și de a mă exprima la maximum. Să mă folosesc de toate resursele creative pe care le am, să le dau mai departe, să mă întâlnesc cu oameni cu care să le împletesc şi să le folosim, asta îmi doresc.
… iar de la mine, cred că vreau să nu mai pun atâta presiune să fac, să dreg, să nu știu ce şi să îmi văd mai mult și de mine, să nu mai fac atâta people pleasing cât am făcut până acum. Simt nevoia să mă gândesc și la mine, fiindcă și eu am pus cam prea multe chestii în spatele meu de-a lungul timpului şi m-am stresat pentru lucruri care mi-au adus neapărat beneficii. Ca să trag linie, asta îmi doresc… mai puțină presiune pe mine însămi, mai multe întâlniri cu artiști cu care să fiu compatibilă și proiecte relevante care să mă reprezinte.
» Interviu de IOAN BIG | Clin D’Oeil
Foto header – Arhiva personală Caliţa Nantu
