Charleston, stilul de dans lansat în 1923 datorită piesei interpretate de Elisabeth Welch în show-ul de pe Broadway Runnin’ Wild, este cel care i-a adus celebritatea planetară polivalentei artiste Ksenia Parkhatskaya, care se bucură actualmente de peste 200 de milioane de vizualizări online ale modului său unic de interpretare.
Din 2010, Ksenia face turnee în întreaga lume și susține cursuri de dans în stilul ei unic în peste 35 de țări. Practică dansul sportiv de la 6 ani și studiază jazzul modern și teatrul din 2006, dar specializarea ei este dansul solo pe diferite tipuri de muzică de jazz: Ragtime, Swing, Bebop, Cool jazz, Jazz contemporan și 20s Charleston.
KSENIA PARKHATSKAYA dansează cu ansambluri și orchestre live, colaborând de-a lungul timpului, printre mulţi alţii, cu Trio Christian McBride sau Postmodern Jukebox din Statele Unite, cu Orchestra de Jazz din Barcelona și cu sextetul francez Keystone. Nu doar o solistă remarcabilă și versatilă, creează coregrafii originale la multe festivaluri de muzică clasică, fiind apreciată inclusiv pentru cele create pentru aranjamente de jazz ale unor lucrări clasice alături de Orchestra Operei din Paris.
Talentul ei este departe de a se limita la această nişă performativă, ea fiind, de asemenea, o remarcabilă cântăreață (conduce, alături de soțul ei, David Duffy, ansamblul K Quintet, cu care a lansat în 2021 albumul Colours) și actriță, fiindcă a jucat, de exemplu, rolul principal în multipremiatul Paris You Got Me.
Despre multiplele faţete ale expresivităţii sale artistice am dialogat pe larg cu Ksenia Parkhatskaya, dat fiind faptul că prima noastră întâlnire a fost una live, prilejuită fiind de performance-urile susţinute de ea ca invitată în cadrul memorabilului Festival SoNoRo, al cărui concept din 2022, Orient Express, i-a oferit cadrul ideal pentru a-şi manifesta încă o dată ataşamentul pentru… The Roaring ‘20s.
Kesnia, stilul de dans Charleston sărbătoreşte în 2023 centenarul. Spune-mi, cum a reuşit un dans vechi de un secol să te facă să te îndrăgosteşti atât de puternic de el?
Chiar şi eu îmi pun deseori această întrebare, fiindcă m-am îndrăgostit de Charleston pe la 20 de ani şi acum mă apropii de 35, deci a trecut o bună bucată de vreme de când suntem împreună, să zic aşa. Bine, pe atunci eu fusesem deja într-un teatru [Ksenia a studiat la teatrul Uventa din St. Petersburg, între 2005 şi 2009 – n.r.] şi îmi plăcea actoria, plus că mai participam la festivaluri de Body Art, împreună cu sora mea [Evgénia Parhatskaya, artistă vizuală stabilită în Suedia, unde şi-a deschis din 2005 propriul studio de fotografie, artă plastică şi Body Art – n.r.], unde trebuie să te transformi vizual în diverse făpturi imaginare şi să “trăieşti” alte vieţi prin exagerarea expresiei corporale.
Pe de altă parte, adoram Jazz-ul şi, cumva, toate aceste elemente se regăseau contopite perfect în atmosfera anilor ’20, tocmai pentru faptul că acea epocă nu se defineşte doar prin dans, sau doar prin muzică, ci este vorba şi de plăcerea de a juca roluri, de a interpreta, de a pretinde, de a face lucruri ieşite din comun, copilăros de nebuneşti. Asta e în fond, cred, ceea ce m-a fascinat şi m-a atras la acea perioadă… naivitatea, exuberanţa, nu ştiu, poate ideea de existenţă trăită un pic haotic, spiritul ludic, neluarea în serios a absolut tot.
Într-o lume excesiv de serioasă, cum este cea de acum, e minunat să ai posibilitatea să-ţi presari din când în când, în viaţa de zi cu zi, câte un strop de inocenţă, de neseriozitate, de clovnerie chiar. De fapt, în momentul de faţă, inima mă îndeamnă să explorez mai bine această “cale a clovnului”, deoarece simt că, dată fiind tensiunea în care am ajuns să trăim, avem cu toţii nevoie de un fel de a ne descărca emoţional, iar un personaj ilar precum un bufon, care să parodieze orice şi să ne facă să râdem, ar putea reprezenta, pentru câteva momente, o alinare.
În anii ’20, Charleston-ul a adus oamenilor exact acest tip de alinare, a fost un dans absolut nebun care le-a permis să se descătuşeze, întrucât nu poţi dansa Charleston cu jumătate de măsură, nu, trebuie să îţi întrebuinţezi la maxim tot corpul, chiar dacă ştii că, apoi, vei fi epuizat. De asta un Charleston nu poate dura mai mult de 2-3 minute, fiindca te epuizează fizic. Mă uit chiar la mine şi, spre deosebire de atunci când aveam 20 de ani, acum îmi ia cam jumătate de oră ca să îmi pregătesc corpul pentru un performance. E o realitate. Încă nu e ceva dramatic, dar trebuie să ţin seama de asta.
Vorbind de durată, performance-urile tale de dans contemporan din cadrul festivalului SoNoRo, au fost semnificativ mai lungi. Spune-mi, în câteva cuvinte, cum le-ai conceput.
Diana [Diana Ketler, co-fondatoare a platformei SoNoRo şi director artistic al festivalului – n.r.] mi-a dat libertatea de a-mi alege ce doresc să dansez. Mi-a povestit doar că, în prima seară, tema fiind Orient Express, concertul va avea loc într-o sală de spectacole de la începutul secolului 20 [Palatul Bragadiru din Bucureşti – n.r.] şi că şi-ar dori un moment de 10-12 minute.
Problema era ca o asemenea durată este atipică pentru Charleston, ce ţine de obicei, aşa cum îţi spuneam, cam două minute şi jumătate, datorită ritmului său extrem de alert, şi, drept urmare, am creat un mic performance inspirat puţin din filmul mut, cu ceva interpretare de atmosferă, care să sugereze o tânără femeie din anii ’20 ajunsă într-un compartiment de tren.
În fine, am făcut o mică poveste, dar fără o naraţiune anume, inspirată un pic din Pandora’s Box [filmul lui G.W. Pabst din 1929, cu Louise Brooks în rolul lui Lulu – n.r.], dar şi din dansurile lui Charlie Chaplin din filmele sale, cu acel aer de “dream-mind world” definit prin mişcările tipice anilor ’20 şi reacţii expresive super exagerate la orice, asociate dansurilor din acea vreme, Foxtrot, Black Bottom şi Charleston. Pentru seara următoare [la sala Auditorium a MNAR, din Palatul Regal, pe 17 septembrie – n.r.], tema era Casino Royale şi, din nou, am avut de pregătit un moment de vreo 10 minute.
Am combinat muzical trei melodii, una a lui Quincy Jones, una compusă cu trupa mea, K Quintet, şi una de Barcelona Jazz Orchestra, pentru a încerca să creez acea estetică ambientală sofisticată a “fracurilor albe” purtate de jazz cats, ce rezonează cu Casino Royale, deci nu are o referinţă foarte specifică, fiind mai degraba unul pe care publicul îl leagă de un anume tip de atmosferă cool.
Ksenia Parkhatskaya, SoNoRo Festival 2022. Foto: Şerban Mestecăneanu
Charleston-ul este o foarte interesantă combinaţie de mişcare coregrafiată şi improvizaţie. Cât de importantă este improvizaţia în practica ta artistică, inclusiv în abordările ce ţin de dansul contemporan?
Oh, foarte mult! Deoarece eu cred că improvizaţia este esenţa Jazz-ului şi mai cred că, uneori, nu poţi să obţii atât de mult de la corpul tău prin coregrafie, cât poţi să o faci improvizând, mai ales dacă reuşeşti să ajungi în starea în care să simţi că eşti 100% expresiv.
Deci improvizaţia îţi oferă cu adevărat indicii referitoare la lucruri de care habar nu ai că sunt în tine sau că le poţi face. Este foarte important să o practici, pentru că îţi permite să prinzi, să răspunzi instantaneu, să fii reactiv la ceea ce auzi… pe loc, şi nu la ceea ce ai pregătit cu ceva vreme în urmă şi care te face să te simţi ca şi cum ai purta o jachetă incomodă.
Pentru că tu trebuie să generezi un răspuns potrivit prin intermediul corpului tău exact în acel moment şi nu altcândva. Sigur că, în performance-urile mele, mai ales când nu cunosc spaţiul în care voi evolua şi nu-mi dau seama care e atmosfera, apelez la o combinaţie de părţi coregrafiate şi momente de improvizaţie, dar aşa e şi Jazz-ul în fond, nu-i aşa?
Cum e însă trecerea de la libertatea pe care ţi-o dă Jazz-ul la regulile stricte din spectacolele de balet şi operă în care joci? Ai performat inclusiv pentru Aspen Santa Fe Ballet Company şi eşti o prezenţă constantă în festivalurile de muzică clasică…
Asta e, într-adevăr, o întrebare foarte bună, dar nu şi una uşoară, mai ales că eu ador baletul şi pe cei care îl practică. Privesc multe spectacole de balet şi idolatrizez picioarele balerinelor, însă mă întreb uneori cum e să dansezi întreaga ta viaţă şi să nu ai niciodată, nici măcar o secundă, libertatea de a improviza, de te mişca din impuls, de a exprima ceea ce simţi şi de a-ţi pune propria amprentă pe un personaj, pe o mişcare sau pe o scenă? Eu am intrat pe teritoriul improvizaţiei abia de la un punct încolo, fiindcă mai înainte am practicat dansul de societate timp de nouă ani… iar acolo nu se improvizează, totul este prestabilit coregrafic.
Şi cred că tocmai libertatea de a improviza pe care mi-a oferit-o Jazz-ul, odată ce l-am descoperit, a fost cea care m-a câştigat. E înfricoşătoare, e provocatoare… nu ştii, poate azi funcţionează şi mâine nu, dar totul e plin de viaţă, iar tu poţi fii tu însăţi fără a fi împotriva muzicii, ci împreună cu ea. Chiar şi atunci când am colaborat cu orchestre de operă am avut această libertate, întrucât ştiau atunci când m-au invitat că dansez pe muzică Jazz, iar Jazz-ul ce-ţi permite? Să improvizezi, desigur.
Improvizaţia te poate duce însă undeva în no man’s land-ul dintre dansul conceput şi mişcarea impulsivă. În ceea ce te priveşte, unde trasezi frontiera între cele două? Când mişcarea se transformă în dans?
Privind din perspectiva dansului contemporan, nu cred că o asemenea frontieră există… dacă te uiţi din afară la ce fac Pina Bausch sau Batsheva Dance Company, această graniţă nu este detectabilă. Mişcarea unei persoane care îşi face intrarea pe o scenă poate fi considerată un dans doar pentru că ea se produce într-un spectacol, cu toate că, în realitate, este un gest cotidian comun? De aici pleacă discuţia, până la urmă, de la contextualizarea gestului.
Precum cel al mâinii de a ţine ceaşca de cafea sau mimica feţei când saluţi pe cineva… pot dobândi alte valenţe dacă le pui într-un context diferit, pe o scenă, într-un ambient aparte, în a cărui definire muzica joacă rol important. Dintr-odată, acel gest, acea mişcare, devine o parte a unui dans prin translatarea spre monden şi raportarea la o bucăţică de monden ca la o lucrare de artă. Deci întrebarea e în ce fel o percepi tu, ca privitor, iar asta, presupun, depinde în esenţă de bunul gust cu care este realizată.
Fiind născută într-o ţară cu tradiţie recunoscută în acest spaţiu performativ, aparent, prima opţiune dacă vroiai să urmezi o carieră în dans era baletul clasic. Care au fost circumstanţele care te-au dus spre dansul pe muzică Jazz?
Ca să fiu sinceră, a fost un pic metafizic, întrucât eu aparţineam lumii dansului de societate şi studiam baletul şi coregrafia doar ca mijloace de a mă antrena pentru competiţii şi performance-uri destinate ballroom-urilor. Muzica Jazz a intrat însă în viaţa mea, literalmente, în ziua în care mama mea a murit. Eram cu sora mea în apartament, iar ea a deschis radioul în căutarea unei muzici care să ne liniştească un pic şi a dat peste un post care se numea Radio Hermitage.
Până în acel moment eu nu aveam cunoştinţă de existenţa acelei muzici, fiindcă nu o ascultam decât pe cea pe care ne pregăteam dansurile de societate, nişte compilaţii primitive de cover-uri. Şi când treceam pe coridor spre camera unde era depusă mama mea, ca să îmi iau un ultim rămas bun, am auzit dintr-odată la radio acea muzică necunoscută pe care habar nu aveam cine o cântă, fiindcă nu erau anunţaţi şi interpreţii. Am continuat apoi să ascult emisiunea de Jazz de pe acel post, chit că se difuza lunea, de la 3 dimineata, şi îmi notam versuri din melodii ca să caut autorii în baza acestora pe Internet.
Astfel am început să descopăr artişti precum Lester Young, Count Basie sau Dizzy Gillespie şi să iubesc această muzică numită Jazz, chiar dacă, la sală, noi dansam pe ritmuri de “jazz dance”, ce n-aveau nimic de-a face cu Jazz-ul, fiind, de fapt, un soi de dans modern… de aici şi confuzia legată de folosirea cuvantului ‘jazz’ în asociere cu dansul.
Practic, eu am ascultat muzică Jazz timp de aproape cinci ani fără să am nici cea mai vagă idee cum se dansează, până când o prietenă mi-a atras atenţia că a descoperit lucrul ăsta… era vorba de dansul numit Lindy Hop.
La început, mie mi se părea că aduce a Jive, dar am fost la clasa unde ea preda pentru începători şi acela a fost primul meu contact… foarte entuziasmant, dar fizic disconfortabil în prima fază, întrucât mişcarea în Jazz era, practic, opusul la tot ceea ce repetam în sala de bal împreună cu partenerul… totul avea un ritm angular, sincopat, iar genunchii trebuiau îndoiţi, mai aproape de sol, deci nu mai putea fi vorba de a te ridica pe varfuri sau a întinde la maximum braţele, cu alte cuvinte exact opusul la tot ce ştiam sau făceam înainte.
Ksenia, să revenim un pic la Radio Hermitage, care a devenit peste ani titlul unui one woman show teatral ce combină solo-uri de Jazz cu interpretarea regăsirii de sine a unei tinere cu ajutorul muzicii ascultate la radio. Caracterul autobiografic este limpede, însă de ce ai avut nevoie de 6 ani pentru research?
Totul a început mulţumită celor de la Un Violon sur le Sable [festivalul anual de muzică clasică şi lirică de pe plaja din Royan, Franţa – n.r.], care m-au invitat să susţin un spectacol de o oră, iar eu nu ştiam ce aş putea face coerent pe scenă pe o durată atât de mare.
În cele din urmă, m-am decis să combin tot ce cunoşteam, dar încă aveam nevoie de o poveste care să închege diversele elemente – mai ales că nu aveam destul timp ca să creez un spectacol de la zero – şi astfel am ajuns să fac cunoştinţă cu Lionel Menard, un fost student de-a lui Marcel Marceau din Berlin, pentru că îmi doream ca show-ul meu să aibă legătură şi cu pantomima, nu doar cu teatrul vorbit.
Am lucrat deci cu Lionel [Lionel Menard, mim celebru ca performer, coregraf, coach şi regizor, care a colaborat cu Michael Jackson, Alejandro Jodorowski, Claude Lelouche, Léa Seydoux şi Philip Glass, printre mulţi alţii – n.r.] ca să integrăm totul şi astfel s-a născut Radio Hermitage. Ne-am dat seama că aveam dramaturgia la îndemană, una reală, propria mea descoperire a Jazz-ului şi al modului în care am absorbit trecerea de la un deceniu la altul prin intermediul dansurilor specifice, Charleston-ul în anii ’20, Swing-ul în ’30, Bebop-ul în ’40, printre multe altele, toate infuzate constant şi fundamental cu muzica Blues şi Blues dance.
KSENIA PARKHATSKAYA (foto: kseniaparkhatskaya.com)
Pe de altă parte, mi-am propus să definesc într-o oarecare măsură Jazz-ul, mult prea des perceput ca exuberant şi vesel prin intermediul modurilor efervescente de a dansa, ori, în opinia mea, Jazz-ul este în fapt o formă artistică a supravieţuirii. Toate stilurile de dans pe care le-am amintit, la care se adaugă Blues-ul, sunt apropiate ideii de mers la biserică, pentru că au apărut ca să te ajute să-ţi descarci sufletul de durere şi de presiune şi de conflictele care te macină… asta se întâmplă atunci când dansezi sau asculţi muzica acelor ani.
Cercetarea de şase ani s-a întins deci din momentul în care am început să dansez pe Jazz până în cel care am creat acest spectacol, fiind dedicată studiului şi practicii acestor varii stiluri de dans, din anii ’20, ’30, ’40, de dans pe muzică Blues şi pe cea a lui Oscar Peterson şi Red Garland, stil care e asociat cel mai adesea cu anii ’50-’60. Avem deci o serie de pietre de hotar evidente legate de evoluţia dansului în Jazz şi, în paralel, una legată de povestea mea personală, care, în final, au fost combinate în spectacolul care a rezultat. Asta a fost cercetarea.
Faptul că ai început dansul la 6 ani explică perseverenţa ta în această direcţie, dar ce te-a făcut să crezi că ai putea fi şi o bună compozitoare?
Nu cred că pot să îţi răspund altfel decât prin faptul că am o oarecare doză de inconştienţă, dublată de o curiozitate foarte mare în a încerca tot felul de “jucării” noi.
Pentru că, dacă ai fi prea conştient de sine însuţi, n-ai mai începe sau încerca niciodată ceva inedit. Iar muzica, în mod cert, n-am tratat-o ca pe ceva serios, ‘Oh, Doamne, visez să fac o carieră în muzică! Viaţa mea depinde de asta!’, nu, deci nu am abordat fiecare notă pe care am compus-o sau am interpretat-o cu o importanţă exagerată, să îi dau o greutate, să zicem… cosmică, ci cu mult spirit ludic. ‘Ce-aş mai putea face?’ Avându-i alături pe toţi aceşti muzicieni, mi-am zis că e o idee bună să încerc şi asta, să văd ce sentiment îmi dă. Atâta tot.
Înţeleg, dar de ce ai explorat simultan două direcţii distincte, cea solo, prin albumul Colours, şi cea de grup, cu K-Quintet?
Aici e vorba de un aspect pur practic, pentru că am o şcoală online [Secrets of Solo School] de mai bine de 7 ani, pe care am înfiinţat-o împreună cu sotul meu [basistul şi compozitorul David Duffy – n.r.], şi, evident, se pune problema drepturilor de autor pentru muzica pe care o utilizez, cu toate că aceasta e una foarte veche. Chiar dacă pregăteşti un dans frumos pe o melodie a lui Oscar Peterson, nu o poţi pune online fără ca mediile să te blocheze dacă nu ai achiziţionat drepturile pentru acea muzică… şi atunci te întrebi pe ce ai putea oare dansa, dacă nu ai posibilităţile financiare să cumperi drepturile pentru înregistrările respective de la label-urile ce le deţin?
Atunci am privit în jurul meu şi am realizat că soluţia poate veni chiar de la soţul meu, care este muzician. De ce să nu înregistrăm noi nişte muzică? Şi pentru că locuim în Barcelona şi frecventăm des cluburile de Jazz, cunoaştem amandoi o mulţime de alţi artişti, deci nu ar fi imposibil chiar să tragem un întreg album. Pentru că, aşa cum spuneam, aveam mare nevoie de muzică pentru şcoală, deopotrivă pentru demonstrativele mele şi pentru orele de practică. Am decis să o facem şi am sfârşit prin a înregistra nu unul, ci două albume, ambele cu muzica noastră. Deci am avut în minte un obiectiv foarte specific, pe marginea căruia am făcut apoi o mică analiză.
Care este sound-ul pe care îl ador? În ce stil mi-aş dori să fie piesele? Pentru că ştiam deja că vreau ceva care să aducă aminte de anii ’50-’60, de Harry James, Lester Young, Ben Webster şi Red Garland. De cealaltă parte, Colours este un proiect personal, lucrat cu David…
Dedici acest album solo, care este integral compus de tine… ‘as well to my younger 15 year old self, to the days of suffering and doubt and to the days of love and joy.’. Vrei să-mi explici semnificaţia acestei trimiteri?
Da, se datorează poveştilor pe care le spun cântecele. Rose and Blue, de exemplu, e despre cum mi-am pierdut mama când aveam doar 15 ani, iar Behind My Eyes se referă la o amintire foarte personală. Eram adolescentă, nu mai ştiu exact, cred că aveam 12-13 ani, şi stăteam cu nasul aproape lipit de fereastră, iar când am început să vorbesc, vocea mi se reflecta din geam atât de pregnant, încât mi-a dat senzaţia că mă aflu în afara propriului corp. A fost ceva de moment, dar a avut profunzime şi m-a făcut să mă întreb un pic naiv de ce sunt eu… eu?
De ce trăiesc experienţele mele şi nu pe ale altcuiva? De ce port responsabilitatea vieţii în acest corp şi în aceste circumstanţe?
Deci a fost o clipă în care m-au invadat tot soiul de asemenea întrebări existenţiale, făcându-mă să realizez dintr-odată mai bine că nu mă pot separa vreodată de corpul meu şi trebuie să îmi asum faptul că fiecare acţiune a mea va provoca o reacţie… o idee karmică, o Dharma, până la urmă. Aceste întrebări mă frământau deci la vârsta aceea şi despre ele este în principal vorba în acea dedicaţie.
Revenind la muzica de grup, la albumul Something Else înregistrat cu K Quintet. Cu excepţia evidentă al lui David, cum îţi selectezi în general muzicienii cu care colaborezi?
Prin simplul fapt că am iubit ce şi cum cântă fiecare dintre ei. De exemplu, pe Marc Martin, pianistul catalan rezident în Barcelona, pur şi simplu îl ador şi, pentru mine, fiecare notă pe care o cântă este un… cosmos, prin modul în care transmite cu stil orice emoţie. Prima oară l-am auzit pe Marc improvizând în stradă, la un instrument absolut banal, deci nu în vreun jazz-bar cu pian bine acordat sau ambient rafinat, şi m-am îndrăgostit pe loc de el… am zis imediat: ‘Wow!’.
Mi-aş fi dorit să stau acolo la nesfârşit, să îl privesc şi să ascult muzica pe care o făcea. La fel mi s-a întâmplat şi cu un alt pianist, de astă dată din Irlanda, din Cork, Cormac McCarthy e numele lui, ce a interpretat muzica în toate show-urile mele Radio Hermitage. Pentru mine era… “The Pianist”! Eram capabilă să îl ascult indiferent de ce ar fi cântat.
Dacă tot suntem la colaborări, vorbeşte-mi un pic de parteneriatul creativ cu Julie Boehm, fiindcă, deşi veniţi din spaţii geografice diferite, v-aţi început cariera artistică aproximativ în aceeaşi perioadă, prin 2008-2009.
Pe Julie am cunoscut-o la un festival de Body Art Festival, unde eram cu sora mea, care trăieşte în Suedia de peste 20 ani şi este bodypainter, aşa cum îţi spuneam de altfel…. ea realizează însă şi coperţi de discuri, face painting art, precum şi elemente de vestimentaţie, e o persoană super-creativă. De fapt, face atât de multe încât mi-e greu să le enumăr pe toate într-o singură propoziţie, deci nu mai intru în detalii apropo de sculpturi, de hărţi vechi sau de recomandările pe care mi le dă pentru ţinutele mele de scenă.
Eram deci cu sora mea la festival, în Austria, şi îi serveam drept model, iar Julie se afla şi ea acolo, de această dată tot ca model, cu toate că, în mod obişnuit, participă în calitate de bodypainter [Julie Boehm este şi ea o artistă polivalentă: bodypainter, fotograf, pictoriţă, cineastă – n.r.]. De obicei, odată ce eşti complet pictată pe corp de către artist, te îndrepţi spre un spaţiu în care sunt o duzină de piedestaluri pe care le laşi fotografiată şi, pentru asta, te aşezi la coadă cu celelalte modele pentru a-ţi aştepta rândul să faci parcursul.
Poză, poză, poză, te muţi la următorul piedestal, poză, poză, şi tot aşa… şi m-am intersectat acolo întâmplător cu Julie, eu fiind pictată cumva în stil, să-i zicem, John Galliano, iar ea în cel al unei insecte ciudate. Fără să ne cunoaştem, am început să ne jucăm în acel cadru şi am sfârşit prin a poza împreună. Aceea a fost prima noastră întâlnire, dar am simţit că avem o conexiune şi de atunci ne-am menţinut reciproc pe radar.
În anii care au urmat, ne-am urmărit una alteia carierele, ne-am apropiat, iar Julie, care studiase filmul [la Babelsberg Konrad Wolf, cea mai veche şi importantă universitate de film din Germania – n.r.], m-a invitat să fiu protagonista noului ei proiect, Paris You Got Me, ea fiind deja era pasionată de animaţie [Boehm s-a specializat în acest domeniu la Filmakademie Baden-Württenberg – n.r.].
A fost una dintre experienţele magnifice din viaţa mea să fiu în acel mediu profesional timp de aproape două săptămâni şi, după ceva vreme, când mi-am pus în gând să fac un videoclip pentru albumul meu [pentru piesa Rose and Blue, în 2020 – n.r.], nici nu s-a pus problema ca acesta să nu fie regizat de Julie, într-atât de bine ne înţelegeam una pe alta. Ne împrietenisem şi urmărindu-i lucrările pe parcursul anilor, mi-am dat seama cât de adânci şi de filosofice sunt, şi mai ales că întotdeauna se bazează pe dramaturgie, nefiind doar o mişcare continuă a camerei, precum vezi în cele mai multe filme contemporane. Îmi place cu-adevarat profunzimea viziunii ei.
Faptul că ai adus în discuţie imaginea, e un bun prilej să ne spui povestea celui mai complex mix artistic pe care l-ai creat până acum, FEAR, nominalizat la Paris Movie Awards în 2021, un video metaforic despre frică şi consecinţele acesteia, în care performance-ul coregrafic – foarte diferit de ceea ce faci de obicei -, muzica şi estetica vizuală impresionează în egală măsură.
Aveam un sentiment foarte adânc şi puternic înrădăcinat în mine şi am simţit nevoia să scot totul în afară. Aproape ca într-o experienţă religioasă, am simţit nevoia să trec prin asta, să mă eliberez oarecum, prin expunere, de o traumă, deşi acest cuvânt a devenit un prea Pop în ziua de azi şi mi-e nu ştiu cum să-l folosesc.
Cert este, fără a intra în detalii, că a plecat de la ceva ce s-a întâmplat în cercul meu profesional, la dans mă refer, şi încă e persistent, un conflict care m-a împins gradual spre a-mi pune la un moment dat singură întrebări foarte serioase şi de a pune la îndoială motivele pentru care unii oameni acţionează în felul în care o fac.
De ce se întâmplă lucrurile în ziua de azi cu atâta ură şi furie? Care este baza raţională a multora dintre acţiunile prin care oamenii se îndreaptă unii împotriva altora? Am ajuns până la urmă la concluzia că motivul l-a reprezentat şi continuă să îl reprezinte frica, frica de a nu fi iubit, de a muri, de a nu fi acceptat, de a nu fi înţeles, de a pierde, de a rămâne singur, de a nu reuşi în viaţă.
Toate aceste frici pe care, deseori, nu le recunoaştem sau ne le conştientizăm, ne mână să declarăm că acţionăm în numele dragostei, a dreptătii, a bunătăţii, iar asta mă trimite la toate situaţiile istorice, de la Inchiziţie sau Holocaust până la războaie, în care oamenii se pun în mişcare, în masă, susţinând că fac asta pentru că e spre binele tuturor.
Asta se petrece şi acum, unii o fac spunând că asta e drept sau că ailaltă e bine, dar, între timp, măcelaresc jumătate de planetă. Ideea mi s-a părut interesantă, că ce se face în numele iubirii şi binelui, în fapt reprezintă o consecinţă a tribalismului şi fricilor noastre.
Când oamenii atacă strigând cât îi ţin puterile arată adesea că acţionează din frică… şi de aici a izvorat cântecul meu, din încercarea mea de a înţelege de ce unii oameni nu încetează să mă atace sau să fie furioşi pe mine, fără să plece urechea, să accepte sau măcar să asculte care-mi sunt justificările sau explicaţiile. Pentru mine a fost important să mă exprim cumva, întrucât nici acum nu mă pricep să gestionez felul ăsta de conflicte, născute din tribalismul experienţelor umane, în decursul cărora se decide într-un trib cine este acceptat şi cine marginalizat, cine este invitat şi ridicat în slăvi sau, dimpotrivă, decapitat ori abandonat.
Ideea coregrafiei – care trebuia să vină obligatoriu din altă parte în cazul acesta şi nu de la mine ca regizoare – a aparţinut chiar uneia dintre dansatoare, care m-a inspirat profund şi, între timp, mi-a devenit prietenă, şi în formula de trio performativ, completat cu o frumoasă dansatoare din Barcelona, am făcut research-ul pentru a stabili în ce direcţie vom merge, întrucât nu îmi doream ceva prea abstract, tocmai pentru a susţine mai limpede narativul.
În plan personal, care este frica ta cea mai mare în momentul de faţă?
Aş descrie fără să stau pe gânduri de ce mă tem cel mai şi cel mai mult, doar că deja s-a întâmplat şi continuă să mi se întâmple, ori e foarte greu să îţi mai fie frică de ceva ce ţi se întâmplă şi trăieşti deja…. excomunicarea, atunci când un grup de oameni hotărăsc să te îndepărteze şi să-ţi spună că nu mai ai loc printre ei, că nu mai ai voie să faci unele lucruri şi că nu mai eşti binevenită.
Este, probabil, una dintre cele mai traumatizante experienţe umane, pe care însă le întâlneşti frecvent în cinema şi în literatură, sunt scenarii ce apar în mod obişnuit, precum Dogville [al lui Lars von Trier – n.r.], de exemplu, sau Malèna, cu Monica Bellucci.
Devenită fără sa-mi doresc parte a unei asemenea experienţe, am realizat că se poate întâmpla ca frica pe care ai acumulat-o să înceapă să se transforme progresiv în furie, care să ajungă în timp să copleşească şi să domine omul, deci riscul împotriva căruia trebuie să lupţi constant e să nu mai treci prin experienţă acceptând că e parte a vieţii tale şi să devii tot mai apăsat, mohorât şi ranchiunos, exact ca în basmele populare, alimentat de o furie care să-ţi întunece judecata…
Hai să revenim la o cheie luminoasă, ce te caracterizează de altfel, şi să închidem dialogul cu personajul pe care ţi-ai dori să-l interpretezi… dintre cele visate, dar pe care n-ai avut încă şansa să-l propui publicului.
Mulţumesc foarte mult pentru întrebare, fiindcă tocmai lucrez la asta şi am în minte nu unul, ci chiar două personaje. La crearea costumului pentru cel dintâi lucrează deja sora mea, Evgenia, pentru că aş vrea să experimentez, dacă poţi să crezi aşa ceva, şi în zona de street theatre, deoarece acolo pot combina dansul, pantomima, jocul actoricesc şi, un pic, muzicalitatea cu teatralul. Piesa asta se va numi, probabil, The Most Dangerous Animal in the World, iar personajul este… o oaie.
Dacă ne întoarcem la ce discutam chiar la început, apropo de spirit ludic, naivitate copilărească şi clovnerie inofensivă, eu rămân convinsă că toate acestea sunt calităţi minunate, care sunt de dorit chiar şi de către un adult. Ba nu, trebuie să reformulez… avem mare nevoie să mai râcâim periodic “adulţenia” sobră şi conştiincioasă din interiorul nostru, căci ne aduce mai multe belele decât, cum să-i spun, “copilăroşenia” neafectată de prejudecăţi.
Cred cu tărie că avem cu toţii nevoie să ne mai uşurăm de greutăţile de pe suflet şi din minte, şi o putem face jucându-ne mai mult decât ne certăm sau ne luptăm între noi. Să ne regăsim în unele momente măcar frânturi din ceea ce a făcut farmecul copilăriei noastre.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: kseniaparkhatskaya.com
