Rezumat
Cum au ajuns sarmalele în cultura română la audierile ICRSimbol național sau exemplu de „așa nu”De vină e ce reprezintă, nu gustul
Sarmalele în cultura română au ajuns, pe neașteptate, miză într-un schimb de replici de la audierile parlamentare pentru Consiliul ICR. Unii le văd ca simbol al identității noastre, alții ca semn al unui naționalism prost înțeles. Iar între cele două tabere, biata sarma pare vinovată fără vină.
Cum au ajuns sarmalele în cultura română la audierile ICR
Am remarcat un schimb de replici de la audierile parlamentare pentru membrii Consiliului ICR. O doamnă nu a primit votul comisiei (politic), iar reprezentantul partidului suveranist i-a imputat că viziunea culturală a candidatei era văduvită de prezența sarmalelor, argument care a legitimat votul împotrivă (repet, tot politic).
Ulterior, am citit pe Facebook și poziția celei în cauză, care a nuanțat că niciodată nu ar gira o strategie care să includă și sarmalele. Asta așa, pe scurt, un rezumat sarmalologic al schimbului de replici. Săracele sarmalele, oare cu ce au greșit de au ajuns târâte în discursuri acuzatoare și revanșarde? Aș face o petiție prin care aș cere interzicerea unor astfel de practici, dar petițiile sunt majoritar inutile.
Simbol național sau exemplu de „așa nu”
Pe de o parte, sarmalele au devenit exemplul pentru un anumit tip de promovare a culturii, cea exclusiv cu dansuri populare, bucate și poezie patriotică, adică cea desuetă, clasică și, indubitabil, fără efect. O strategie pășunistă care ne-ar trimite cu vreo 30 de ani înapoi ca imagine de țară (nu spun că ele nu ar trebui să fie parte integrantă din promovarea noastră, dar e clar că nu ne mai putem limita la festivalurile de la diferite case de cultură populară).
De partea cealaltă, sarmalele sunt exemplu de „așa nu, așa niciodată!” și sunt extirpate din corpul cultural național. Cumva, am simțit un fel de scârbă față de tot ce pot reprezenta ele (vezi mai sus), nu doar lehamitea față de vechi și demodate obiceiuri culturale. În acest caz, sarmaua reprezenta răul ultranaționalismului înțeles prost și aplicat câș.
De vină e ce reprezintă, nu gustul
În ambele cazuri, sarmaua devine limitativă, exponent al unor convingeri diferite, portstindard sau statuie ce trebuie dărâmată. E și culture și cancel-culture deopotrivă, n-are abilități progresiste, nici măcar contemporane. În gura unuia, sarmaua e aur și mult bla-bla care să placă urechilor alegătorilor, care, între două proteste împotriva blugilor și bananelor, se opresc la burgeri și șaorma, iar în gura oponentului e câh!, subiect de lustrație culturală și gastronomică.
Dar ce vină are sarmaua (care, culmea, nu e ciolan)?
Cum oare, ca în cazul ei, discuția să nu fie despre gust, ci despre ceea ce reprezintă (și reprezintă diferit pentru persoane diferite). Sarmaua, așa cum ne dovedesc ambele istorii (adică și cea foarte recentă) e și-n blid, și-n dish-ul de fine dining, tocmai că este versatilă și poate funcționa și la ștrand, și la spa.
Să înțelegeți că nu militez pentru un brand gastronomic de țară mezeliform, dar nici nu am cum să le ignor într-un platouaș național. Zic că e mai sănătos să nu vă luați de sarmale, ci să vă înjurați de mame, dar fără să vă jigniți, nu de alta, dar la parastasul culturii române sigur se vor servi sarmale.
Text de COSMIN DRAGOMIR | PE GUSTUL NOSTRU
Citește și alte articole din secțiune:
PE GUSTUL NOSTRU | România vs. Balcani, războiul pe țuici
PE GUSTUL NOSTRU | Gulașul de București, o invenție culinară care apare doar în cărți
PE GUSTUL NOSTRU | Gulașul de București, o invenție culinară care apare doar în cărți
