PE GUSTUL NOSTRU | Două noi exponate pentru Muzeul Sarmalelor. Postfață la volumul “Sarmale și serotonină”
Postfață la volumul Sarmale și serotonină, despre un mainstream gastro-cultural de Camelia Burghele, editura GastroArt 2025.
(…) Ei bine, odată cu acest volum, colecția Muzeului Sarmalelor – pe care sper să îl inaugurez în acest an – se îmbogățește cu două exponate: acest studiu fabulos despre preparatul ritual, ceremonial și național, plus tabloul original cu ilustrația de pe copertă cu semnătura lui Mihail Coșulețu.
Lor li se adaugă alte sute de exponate: meniuri vechi și foarte vechi care conțin sarmale, toate timbrele din lume cu sarmale, multe zeci de borcane, conserve, ambalaje de sarmale, condimente, cărți poștale, reclame și obiecte promoționale cu sarmale de pe patru continente, zeci de cărți internaționale cu sarmale pe copertă și alte zeci cu rețete de sarmale. Instalații artistice, sarmale croșetate, printate 3D, picturi, cusături, un vitraliu și inventarul continuă. La loc de cinste, și un exponat viu – subsemnatul, posibil singurul individ cu tatuaj cu sarmale.
Un muzeu al sarmalelor care arată atât universalitatea lor, cât și unicitatea rețetelor noastre și subliniază tradiționalismul preparatului nu este doar un demers unic în lume, ci și un element diferențiator pentru turismul culinar și cultural. Mai mult, el valorifică parte din patrimoniul culinar material și imaterial și poate deveni element al identității gastronomice naționale.
Camelia Burghele, prin volumul de față, demonstrează încă o dată că sarmalele sunt ȘI românești și că în astfel de discuții, apelul la istoria culinară și scotocitul până în ieslea lumii în căutarea sarmalelor originare nu își au rostul.
Istoria lor este încâlcită și încă neelucidată de specialiști. Mai mult, subiectul e cât se poate de sensibil și creează tensiuni diplomatice între diferite națiuni.
Când statistica arată că sarmale se fac în peste 50% din țările de pe glob, analiza diversității culturale din jurul unui singur preparat dintr-o singură regiune ar trebui să ne facă să regândim întreaga epopee sarmalologică.
Camelia Burghele fix asta face: o analiză antropologică modernă a tradiționalului, la care adaugă zeci de rețete – variațiuni la temă. Și o face la pas, la firul ierbii și al cotorului de varză, din sat în sat, din casă în casă. Cartea are ca fundament sute de interviuri cu bătrânii din Sălaj și nu numai.
Unii dintre ei nu mai sunt printre noi – zeci, sute, mii de cărți de bucate pierdute în cimitire. Munca unor specialiști precum autoarea de față întreține vie parte din identitatea națională și demonstrează că patrimoniul gastronomic material și imaterial nu are doar valoare muzeală.
» Text de COSMIN DRAGOMIR | Pe gustul nostru
