EXCLUSIV: Interviu-eveniment cu influentul regizor de teatru german Thomas Ostermeier, realizat înaintea premierei „Hedda Gabler”, spectacol pus în scenă la TNB
Thomas Ostermeier, reputatul om de teatru german revenit la București pentru a regiza spectacolul „Hedda Gabler” după Henrik Ibsen, îmi întinde cotul, pentru a ne saluta așa cum am învățat toți în primul an de pandemie.
Are gripă, e cobză de-a dreptul, confirmând astfel de ce a absentat de la conferința de presă, motivul oficial invocat fiind că a ajuns bolnav de la Londra. Astfel încât miercuri am ratat, ca toată presa, prima întâlnire cu Ostermeier, mulțumindu-mă să îi pun două întrebări regizorului asociat Christoph Schletz (prima, care viza o schimbare a spiritului timpului de acum douăzeci de ani față de prezent așa cum e reflectată de montare, s-a rătăcit în traducere) și să îi ascult pe cinci dintre cei șase actori români prezenți, încercând să evite, mai cu seamă Marius Manole, obișnuitele platitudini și amabilități de la întâlnirile cu presa.
Dar, acum, în foaierul Naționalului, suntem înaintea evenimentului major al stagiunii teatrale românești – vorbim despre o piesă, în care plouă amarnic, într-o toridă vineri după-amiază. Premiera de la Sala Ion Caramitru a Naționalului bucureștean a spectacolului cu o viziune contemporană asupra canoanelor teatrului clasic al lui Ibsen a avut loc sâmbătă.
Cum e Thomas Ostermeier „în civil”?
„Ostermeier face lucrurile diferit. Un artist de teatru vizionar, care conduce Schaubühne din Berlin de peste 20 de ani și este cunoscut la nivel mondial pentru producțiile sale uimitoare, adesea viscerale, care combină conceptul de vârf cu umanitatea brută.
Este genul de regizor care atrage epitete precum «iconoclast» și «enfant terrible». Cu toate acestea, în realitate, este o prezență blândă: vorbește încet, este foarte amuzant și se autoironizează în mod discret”.
Subscriu la fiecare cuvințel al caracterizăriii făcute de reputatul critic Sarah Hemming, în „Financial Times”, după o întâlnire recentă cu regizorul. Ne așezăm față în față pe niște fotolii comode, îi arăt foarte înaltului oaspete german agenda primită la conferința de presă, îl asigur că sunt onorat de șansa unui interviu special, și-i dăm drumul. „Deci ați fost la conferința de presă? Îmi pare rău că nu am fost acolo, dar eram căzut la pat. Nu m-am putut mișca”, zice regizorul.
Domnule Ostermeier, ce v-a motivat să deveniți regizor de teatru? V-a plăcut să le spuneți oamenilor ce să facă?
Am devenit regizor de teatru din întâmplare. Nu, nu neapărat că îmi place să le spun altora ce să facă, dar de cele mai multe ori, când eram actor, eram un pasionat al teatrului și nu suportam teatrul!
Îl uram și uram deciziile greșite ale regizorilor. Am urât prestația proastă a actorilor, caricatura [n.m. – Ostermeier folosește termenul german, „karikatur”] de pe scenă.
Așa că ați vrut să faceți lucrurile cum se fac.
Da, m-am gândit: „Băieți, haideți, putem să facem lucrurile mai bine de atât!”.
Publicul chiar nu merită o chestie așa de ieftină. Dacă vreți, asta a fost motivația. Dar apoi am fost la școală, la școala de teatru, la școala de regie, și de îndată ce ai o rutină zilnică de a fi în sala de repetiții, de a lucra cu actori sau de a lucra ca actor, nu-ți mai pui atât de mult întrebarea asta.
Pur și simplu lucrezi. Și singurul lucru care contează este următoarea premieră. Te gândești doar la premieră și te gândești la, o, Doamne, la toate lucrurile pe care le mai ai de făcut, asta nu e bine și nici asta nu e bine, cum să fac asta? Astea sunt singurele preocupări.
Ați spus odată că fiecare generație își scrie propriul autor clasic, cum ar fi Shakespeare sau Ibsen, pentru că atunci când traducem, comunicăm cu un text din altă epocă și fiecare Zeitgeist îl comunică într-un mod diferit. Care este Zeitgeist-ul vremurilor noastre?
Zeitgeist-ul vremurilor noastre este criza de sănătate mintală.
Bine, s-a schimbat față de piesa originală?
A, da, acum vorbiți despre Hedda. 20 de ani mai târziu? Bineînțeles, a devenit mai rău. A devenit mai rău pentru că acum avem social media, avem Instagram, avem TikTok, avem Facebook.
Nu am reușit să vă găsesc pe Facebook.
Nu am fost și nu voi fi niciodată. Chiar acum vreo 15 ani, când a început, le-am spus tuturor să nu intre și acum înțeleg de ce.
Acum, când călătorești într-o altă țară, oamenii îți verifică contul și se uită la ce fel de lucruri te uiți. Astfel, ei pot citi identitatea ta politică după contul tău de Facebook. Sau după contul tău de Instagram.
Am citit odată că inteligența artificială, cu 23 de postări ale tale pe Facebook, poate face un portret mai detaliat al personalității tale decât partenerul tău de viață.
Orwell ar fi foarte fericit că dăm gratuit toate informațiile despre noi!
Da, da, este un coșmar.
Este un coșmar, iar oamenii sunt atât de proști încât pun online tot ce ține de viața lor privată, ce ține de viața lor politică, și toate astea ajung pe mâini greșite. Este pur și simplu o minciună faptul că social media este un târg liber de opinii. Nu, este exploatată de companiile din spate, care folosesc datele noastre pentru publicitate. Și nu numai pentru publicitate. Deci, ceea ce am vrut să spun este…
Despre Zeitgeist.
Da, Zeitgeist-ul. Ei bine, am fost destul de surprins să mă plimb prin București, să mă plimb și să privesc orașul. Mi s-a părut că Bucureștiul ar putea fi Milano. Toate marile branduri de modă sunt aici. Restaurante frumoase. Și o nouă clasă politică sau socială pe care aș numi-o „nouveau riche”.
Și spectacolul nostru,„Hedda Gabler”, este despre noii bogați. Este vorba despre oameni care duc o viață pe care nu și-o pot permite când se uită în contul lor bancar. Dar ei pariază că o pot face, așa cum pariază Jørgen Tesman.
„Voi fi profesor, ca să pot cumpăra casa. Și pot avea o soție frumoasă promițându-i că poate avea această casă și că și-o poate permite”.
Și mă gândesc la asta, când văd pe Instagram cât de multă atracție fizică și frumusețe fizică sunt încă la modă în aceste medii. Și cât de mult trăim într-o cultură în care fitness-ul, atractivitatea, frumusețea, mașinile sport, casele mari, casele frumoase, vacanțele la mare, băuturile, evenimentele, restaurantele de lux – toate acestea au devenit religia noastră.
Și spuneți-mi dacă mă înșel, dar am avut senzația că asta e valabil și pentru București. Și spun asta fără să critic, pentru că suntem la fel. Milano, Berlin, Londra, Paris, New York, toți la fel. Și asta este ceea ce a devenit și mai important în ultimii 15 ani. Așa că aș spune că motivul pentru a face „Hedda” este acum și mai necesar.
Ați mai spus odată că în Germania nu se folosesc versuri atunci când se traduce Shakespeare, deoarece limba germană are mai multe silabe. Atunci când puneți în scenă o piesă într-o altă țară, într-o altă limbă, cum ar fi româna, sunteți preocupat de limbă, de felul în care sună?
Foarte mult. Și am fost, chiar aseară (n.m. – joi) am avut o repetiție și am schimbat textul pentru că am zis – trebuie să fie această expresie.
„Știm, dar cu traducerea în limba română nu se poate spune așa”. „Schimbați traducerea ca să vă apropiați de spirit!”.
Și oricum, adaptarea pe care am făcut-o acum are multe momente care sunt adăugate.
S-a schimbat înțelegerea dumneavoastră despre Ibsen în ultimii 20 de ani?
Am fost șocat lucrând la „Hedda Gabler” – cât de întunecată este. Și mă gândeam la prietenul meu foarte bun, Jon Fosse, laureat al Premiului Nobel pentru literatură [n.m. – Ostermeier a fost primul care a pus în scenă în Germania o piesă de Fosse; când acesta a câștigat Nobelul, Thomas i-a dat un mail lui Jon, deoarece i se pare că e forma cea mai apropiată de „solemnitatea scrisorii”].
Și am discutat mult cu el, despre Ibsen, iar el spunea mereu că nu-l suportă pe Ibsen pentru că este prea întunecat. Sufletul lui este prea întunecat. Și lucrând la „Hedda Gabler”, am înțeles. Ceea ce face ea și impulsul personajelor sunt malefice.
E vorba de putere, lăcomie, invidie, dorință, dorință sexuală… Este destul de sumbru.
Vă împărtășiți vreodată poveștile personale prin intermediul artei dumneavoastră?
Cred că spectacolele mele sunt contul meu de Instagram. Sunt foarte personale. Singurul lucru care este important pentru mine este să fiu sincer cu mine însumi în timp ce regizez. Ceea ce înseamnă, Thomas, că acesta este cu adevărat portretul tău despre lume? Sau doar repeți un clișeu teatral? Sau acesta este cu adevărat modul în care percepi tu lumea? Și acestea sunt întrebările tale? Sunt acestea emoțiile tale?
Întotdeauna încerc să evit să arăt cu degetul atunci când regizez. Nu arăt cu degetul. Spun:
„Aceasta este drama mea. Aceasta este drama mea! Fac parte din ea. Sunt un nou bogat, dacă vreți. Zbor prin lume și fac parte din diferite comunități de artiști. Fac parte, dacă vreți, dintr-un mic peisaj de artiști dintr-un avion. Fac parte din asta”.
Nu arăt cu degetul spre alți oameni. Da, sunt poveștile mele personale și întrebările mele personale în aceste spectacole.
Știți, în România, la teatru, aplaudăm în picioare, chiar dacă am văzut un spectacol nu atât de remarcabil…
Nu pot face nimic în privința asta!
Întrebarea din subtext era dacă acest tip de manifestare îi ajută pe cei care fac teatru să înțeleagă cu adevărat dacă i-a plăcut publicului…
Ei bine, pot să spun doar despre când am fost aici, în octombrie, cu „O istorie a violenței” (n.m. – „O istorie a violenței” de Édouard Louis a fost prezentat la X-FEST, cu o versiune scenică de Thomas Ostermeier, Florian Borchmeyer și Édouard Louis).
Am fost de-a dreptul încântat – în primul rând, că acest teatru mare a fost plin ochi, la o producție în limba germană cu un text al unui francez care nu este celebru!… Și am avut sentimentul în foaier că toată „intelighenția” bucureșteană era acolo. Și asta a fost, pentru mine, foarte frumos și foarte emoționant.
Deci, calitatea publicului a fost foarte înaltă. O mulțime de tineri, o mulțime de oameni educați, artiști, jurnaliști, critici, cineaști, actori, pictori. Și asta este, bineînțeles, foarte măgulitor și frumos.
Iar dacă stau în picioare în final sau nu… Cred că dacă trupa de actori va juca mâine (n.m. – sâmbătă) la fel ca aseară (n.m. – joi), dacă oamenii nu se ridică în picioare la final, nu-mi pasă, pentru că ceea ce fac actorii este incredibil de bun.
Cum percepeți criticile? Citez din „The New York Times”, despre montarea dumneavoastră: „«Hedda Gabler» a domnului Ostermeier, rece și ponderată, este puțin prea aproape de a dovedi adevărul acelei platitudini folosite ca un îndemn primar pentru copiii care scâncesc ca să fie distrați: că oamenii plictisiți sunt oameni plictisitori”.
Când am prezentat-o la New York?
A, nu-mi amintesc asta. A fost bună, ha-ha! Sper că se înșeală. O parte a piesei este, desigur, că Hedda se plictisește. Și Hedda este plictisită de mediocritatea oamenilor din jurul ei. Dar eu încă mai cred și sper că nu va fi plictisitoare.
Îmi amintesc doar că un critic de la „The New York Times” a spus că, atunci când se învârtește platoul, este ca un diamant, un diamant care sclipește. Așa că nu rețin decât părțile pozitive din recenzie!
Sunt foarte nerăbdător să văd noua estetică a montării dumneavoastră. Sébastien Dupouey a declarat că ați avut o adevărată fixație pentru detalii în timp ce lucrați la piesă. Și că ați vrut să faceți ca mici aspecte ale actorilor să fie redate pe larg prin video. Actorii români de teatru arată bine și pe ecran?
Bineînțeles că da.
Mă gândeam la faptul că, știți, sunt mai ales actori de teatru. Nu sunt atât de des în filme. E o meserie diferită?
Da, bineînțeles că e o meserie diferită. Dar pentru acest caz, am făcut doar două filmări cu Raluca, [n.m. – Raluca Aprodu] în mașină și în pădure. Și asta am făcut-o preînregistrat.
Și trebuie să vă spun că arată extraordinar. Arată ca o Madonă pe marele ecran. Este incredibil de frumoasă.
În România, utilizarea video-ului pe scenă pare foarte în vogă, deși, după părerea mea, în Occident, e „so passé”, demodată…
Da, am multe spectacole în care nu mai lucrez cu video.
Încerc să lucrez cu video doar atunci când chiar are sens pentru mine. Dar în această montare, veți vedea, nu sunt prea multe materiale video.
Marius Manole ne-a spus la conferința de presă că l-ați văzut jucând într-o altă piesă. Și a glumit că nu l-ați fi ales să joace în „Hedda” după acea prestație, să spunem, nu strălucită…
Nu a menționat despre ce a fost vorba!
Nu, nu a spus nimic, a avut această eleganță! Domnule Ostermeier, ce face un actor să fie bun?
Ei bine, în primul rând, orice actor bun este diferit de orice alt actor.
Deci, ceea ce face un actor bun este că nu este la fel ca alți actori. Are o personalitate puternică și, de asemenea, voința de a-și exprima personalitatea. Dar și talentul, pentru că modul meu de lucru este ceea ce eu numesc „Magic if”, adică ce ai face dacă te-ai afla în circumstanțele personajului.
Iar asta înseamnă că trebuie să fii conștient în viața ta de modul în care reacționează oamenii, cum se comportă oamenii din punct de vedere emoțional. Trebuie să studiezi cu pasiune acest lucru. Și aș spune că nutriția unui actor este viața reală. Iar el trebuie să fie suficient de sensibil și de curajos pentru a reproduce acest lucru pe scenă.
Așa că, mai ales când vine vorba de actorii bărbați, este de asemenea foarte important ca ei să fie suficient de curajoși pentru a fi slabi pe scenă, pentru că de cele mai multe ori actorii bărbați au tendința de a pretinde că sunt puternici.
Deci, da, evitarea clișeelor teatrale sau evitarea clișeelor de actorie, pe care le-au văzut în filme…
Domnule Ostermeier, sunteți artistul care v-ați dorit să fiți?
Este un citat foarte frumos al lui Dostoievski din „Frații Karamazov”, unde un personaj spune
„plin de dorință privește ochiul care sunt în ochiul care puteam fi”.
Dar în ochii generațiilor mai în vârstă, scuze că îndrăznesc să vă întreb asta, sunteți artistul pe care l-ar fi vrut părinții dumneavoastră?
Părinții mei nu și-au dorit niciodată să fiu artist.
Au vrut ca eu să fiu un „Facharbeiter” (n.m. – muncitor calificat). Nici măcar nu au vrut să merg la liceu. Au vrut să renunț la școală la 16 ani și să aduc bani acasă, pentru că provin dintr-un mediu foarte modest.
Părinții mei nu au văzut niciodată vreo universitate! Iar cele două cărți din bibliotecă erau Biblia și cartea de bucate. Și asta era tot…
Care dintre ele v-a influențat mai mult? Biblia sau cartea de bucate?
Cartea de bucate, ha-ha, pentru că sunt un bucătar pasionat.
Am auzit că gătiți cu Sébastien, aveți asta în comun… Bun, deci nu au vrut să fiți artist?
Nu, nu. Dar, până la urmă, au fost mândri. Au murit acum 20 de ani, amândoi…
Îmi pare rău să aud asta!
Mulțumesc.
Părinților mei nu le venea să creadă că pot citi despre fiul lor în ziar. Erau șocați. Se întrebau: „cum e posibil așa ceva?” Așa că nu le-a păsat ce fel de artist am fost. faptul că am apărut în ziar pentru ei a fost incredibil.
Deci, până la urmă ați fost chiar mai mult decât se așteptau părinții dumneavoastră Aș putea spune asta?
Da, dar, sincer, părinții mei nu aveau prea multe așteptări.
Vin dintr-o familie în care copiii trebuie să aducă bani acasă cât mai repede posibil. Asta era ideea. Știu că sună ciudat, dar și în Occident exista acest lucru. O familie foarte, foarte muncitoare, foarte săracă. Nu am avut nicio moștenire. În contul mamei mele erau 2.000 de euro. I-am plătit înmormântarea din ei.
Experiența asta v-a ajutat foarte mult să vă exprimați, să înțelegeți mai bine viața…
Mi-a dat furia de a merge mai departe.
Mai aveți din acea furie?
Bună întrebare.
Dacă i-ați întreba pe unii dintre colaboratorii mei, ar spune că da. Dacă l-ați întreba pe Sébastien Dupouey, el ar spune că da! Cred că ar spune da. Gata? Trebuie să plec!
Da, da, mulțumesc foarte mult!
Interviu de HORIA GHIBUŢIU
Fotografii de FLORIN GHIOCA
