MARIUS MANOLE: “Tot timpul găsesc personajelor mele ceva care să fie și în mine”
Cu rolul teroristului idealist Ivan Kaliaiev din piesa Cei drepţi al lui Albert Camus, spectacol-eveniment care a avut de curând premiera la TNB, în regia lui Mihai Măniuţiu, MARIUS MANOLE aniversează 20 de ani de carieră, de la debutul său în Drept ca o linie, montarea lui Radu Apostol de la Teatrul Maria Filotti din Brăila.
De tot atâta timp actor al Naţionalului, Marius Manole a interpretat pe scenele acestuia partituri memorabile, fie și dacă ne gândim doar la Pădurea spânzuraţilor și Trei surori, ale lui Radu Afrim, sau Viforul și Două loturi ale lui Alexandru Dabija, însă el este în egală măsură îndrăgit și respectat în spaţiul teatrului independent, în care s-a exprimat constant de-a lungul anilor, indiferent că a jucat la Green Hours, Godot sau Teatrul Act în București ori în turnee în ţară și străinătate.
Întrucât piesa lui Camus folosește istoria pentru a vorbi de lumea de azi, încorporând esenţa umanităţii în portretizarea psihologică a membrilor grupului de revoluţionari, am folosit la rândul nostru Cei drepţi ca punct de plecare într-un dialog despre cum se raportează MARIUS MANOLE la profesie și, în general, la viaţă, după două decenii de activitate teatrală intensă.
Marius, ce semnifică pentru tine cuvântul ‘drept’, dat fiind faptul că, în 2002, ai debutat în Drept ca o linie și acum, după 20 de ani de carieră, te numeri printre… Cei drepți?
E foarte complicat. Pentru mine, ‘drept’ înseamnă curaj, pentru mine, ‘drept’ înseamnă să fii asumat, pentru mine, ‘drept’ înseamnă să lupți pentru principiile tale. Pentru mine, ‘drept’ nu prea mai înseamnă mare lucru, ca să fiu sincer, acum, la 20 de ani de la debut… pentru că e foarte complicat în momentul ăsta să trăiești drept.
Fiindcă uneori nu știi dacă luptele pe care le porți sunt luptele tale, că de multe ori ești influențat și duci niște lupte care nu-s ale tale iar alteori lupți pentru niște principii care sunt sănătoase dar pot face mai mult rău decât dacă nu ai duce lupta aia.
E foarte complicat să mai fii drept în perioada asta. Cred că acum trebuie să existe nuanțe între alb şi negru, nu cred că e bine să existe numai alb sau negru, pentru că e foarte ușor să condamni niște oameni, să-i acuzi fără să le cunoști povestea, fără să știi ce-i mână în treaba aia.
Mult timp am fost genul de om care mă aruncam imediat în luptă, fără să culeg informații, fără să știu ce a declanșat într-un om sau într-o situație conflictul și așa mai departe, şi îmi dădeam seama pe la jumătatea conflictului că, de fapt, eram într-o luptă eronată. Eram greșit, pentru că ori, după aia, înțelegeam de ce omul a făcut ce a făcut, ori înțelegeam de ce situația e așa cum e, ori, pur și simplu, îmi dădeam seama că lupta mea nu schimbă nimic și că, uneori, o luptă care ți se pare dreaptă poate strica mai mult decât dacă nu ar fi fost dusă.
Cei drepţi (r: Mihai Măniuţiu), TNB Foto: Florin Ghioca
Teroristul Kaliaiev, personajul pe care îl interpretezi în Cei drepți, ucide și moare pentru o idee. Cum l-ai caracteriza tu ca personalitate?
Păi, Kaliaiev… să știți că seamănă destul de mult cu mine, de aceea nici nu mi-a fost atât de greu să-l fac. Mă rog, nu știu dacă l-am făcut bine, dar l-am făcut. Să nu uităm că el și-a luat numele de „Poetul”. El nu este un criminal, e un om cu principii, dar tu vezi că nu e dispus să calce în picioare absolut tot pentru adevăr, pentru că și-a dat seama că lupta pe care o duce s-ar putea să fie o luptă greșită. Adică, e unul dintre oamenii care s-au pus sub semnul întrebării.
Ar fi foarte bine ca, din când în când, să facem asta cu toții. Orice principii sănătoase am avea, să le mai punem, măcar din când în când, sub semnul întrebării, fiindcă și principiile astea, să știți, se schimbă odată cu timpurile, odată cu vârsta, odată cu contextul social, politic, cu experiența de viață.
Eu nu l-am tratat neapărat ca pe un revoluționar, eu l-am tratat ca pe om care are niște credințe și, pe lângă toate astea, intervine și dragostea, ceea ce schimbă totul foarte mult… pentru dragoste ești în stare să îți calci principiul, pentru dragoste ești în stare să renunți la niște lupte, pentru dragoste ești în stare să continui sau să intri într-o luptă. Sunt foarte multe lucruri care vin din chestia asta.
Altfel, eu, în general, nu prea construiesc personaje, că m-am dezobișnuit. Deci… cred că seamănă mult cu mine. Sunt un om care am dus, de-a lungul vieții, niște lupte, unele inutile, altele bune, altele pe care le-am dus până la capăt și am luat plasă, cum se zice, am fost înșelat și îmi pare rău acum că le-am dus. Cred că așa e și Kaliaiev.
Mihai Măniuțiu aprecia că “Marius Manole este exact tipul ‘Kaliaiev’, cel care se aruncă cu capul în zid, chiar dacă știe zidul e de beton, dar zice: ‘Domnule, poate îl spargem!’”. Pare corect, din moment ce tu ziceai, la un moment dat, că “ai în fiecare dimineață șansa să alegi să vrei să fii câștigător… e atât de simplu, doar că noi suntem obișnuiți să nu acționăm.”. Ne e frică să ne asumăm riscuri sau nu mai suntem dispuși să credem suficient în ceva?
Uneori o facem din comoditate. De fapt, cei mai mulți o fac din comoditate, dar, pe de altă parte, cred că trăim într-o lume în care suntem foarte nesiguri pe tot, nesiguri pe job-ul nostru, nesiguri pe relațiile noastre, nesiguri pe contextul în care trăim, nesiguri pe viața noastră socială, şi atunci multora ne e frică. Foarte multă lume nu face lucruri de frică, adică e pe principiul ‘lasă să rezolve alții’ sau ‘lasă că se rezolvă’.
Generația mea a fost crescută cu mentalitatea de ‘Capul plecat sabia nu-l taie’ și atunci, din păcate, ne-am învățat să nu ne apărăm drepturile, să nu ne aruncăm în lupte care s-ar putea să ne scoată din confort și din comoditate… ori eu cred că luptele le duc acei oameni care sunt foarte siguri pe ce au, pe ce conțin.
M-am întrebat de multe ori de ce lumea teatrului e o lume fără coloană vertebrală, e o lume fără curaj, o lume în care oamenii nu pot fi uniți, o lume în care oamenii stau cu capul plecat destul de mult… au stat niște ani de zile cu capul plecat. Eu nu condamn oamenii ăștia. Deloc. Am toată înțelegerea și poate că așa cum fac ei e mai bine.
Eu am luptat pentru niște principii și m-am aruncat cu capul, cum spunea Măniuțiu, în ziduri de beton, crezând că pot să le sparg. Le-am spart și mi-am dat seama că, poate, ar fi fost mai bine să nu le sparg, să le las acolo unde sunt. Am purtat, de multe ori, luptele altora, nici nu erau ale mele.
Uite, acum, sunt la momentul “44 de ani” când, de exemplu, nu mă mai interesează deloc lumea teatrului, mă interesează doar să îmi fac treaba bine. Personal, nu știu dacă are ce să mi se întâmple, orice director ar veni, așa că nu mai simt nevoia să fac lucruri pentru breaslă, ci pentru mine. Am încercat, uneori am greșit, alteori nu s-a putut. Nu se poate, asta e… ținând cont că noi, actorii, nici până în ziua de azi nu am putut să avem un sindicat. Asta spune foarte multe despre noi.
Marius Bodochi şi Marius Manole în Cei drepţi Foto: Florin Ghioca
Revenind la piesă și la credință, fiecare dintre personaje este caracterizat de o formă distinctă de fanatism. Îl avem pe cel primitiv, visceral, al lui Stepan, avem crezul pe baze raționale al Variei, pe cel indus, naiv, al lui Aleksei, și cel pur emoțional a Dorei. În cazul lui Kaliaiev, e unul pseudo-religios…
Da, mă încadrez perfect!
Din punctul tău de vedere, cât este de utilă sau de periculoasă social o asemenea tipologie umană?
Foarte periculoasă! E foarte periculoasă fiindcă aceştia sunt oamenii care nu gândesc, nu au informațiile corecte, nu iau în considerare repercusiunile, nu înțeleg – de cele mai multe ori – situația în care se află sau situația pentru care luptă, ori e posibil, uneori, ca acest tip de tip de revoltă emoțională să apere niște impostori și să lovească niște oameni nevinovați, să-i facă să comită “crime”… în numele a ce?
Dacă-i întrebi, ei nu știu exact, adică au un slogan și atât. De fapt, luptă într-o formă fără fond, ei neștiind, de obicei, în ce se bagă. Pe de altă parte, eu îmi apăr, de obicei, personajele foarte tare și unul dintre scopurile mele în teatru este că orice aș juca, fie rău sau bun, să fac ca lumea să iubească personajul ăla.
Mirela Oprişor şi Marius Manole în Cei drepţi Foto: Florin Ghioca
Dar Kaliaiev nu ne este antipatic. Întrebarea e dacă, în ultrapragmatica societate a secolului XXI, acest tip de idealist poetic, asociat sacrificiului ca manifestare al altruismului organic, nu este perceptibil, mai degrabă, ca un vestigiu…
Dacă ne mai permitem? Nu prea ne mai permitem. Dar aceștia sunt oameni care aşa sunt construiți şi sunt prețioși, pentru că sunt puțini. Și mai e ceva, cred că astfel de oameni au ajutat lumea să meargă înainte, într-un fel. Revoluțiile, cele mai multe, s-au făcut pe fond emoțional.
Doar că ce se întâmplă cu ei și ce este periculos la ei e faptul că sunt foarte ușor manipulabili şi, de cele mai multe ori, riscă să intre, repet, în bătălii pe care nu le înțeleg, fiind folosiți doar ca instrumente de luptă.
Uneori poate nimeresc drumul bun și, atunci când nimeresc drumul bun, oamenii revoltați emoțional pot fi aur și, vorba ta, vestigii, dar dacă nimeresc să fie manipulați de oameni care au interese murdare pot face foarte mult rău, pentru că oamenii emoționali au capacitatea de a ajunge ușor la ceilalţi, ating sufletele celor din jur și foarte ușor pot să-i atragă și să-i ducă într-o luptă bună sau într-una proastă. Că poate de aia e și simpatic Kaliaiev, poate de asta îl și iubești, până la urmă.
Richard 3 (r: Andrei Şerban), Teatrul Bulandra Foto: Livia Visanescu
Poți să blamezi ori să acuzi pe cineva care face rău, dacă el nu este conștient de răul pe care-l face?
Răul e rău. Nu știu cât contează dacă e făcut cu voință sau împotriva voinței, cu știință sau fără știință, nu-mi dau seama. Adică nu poți să ierți un om care a făcut un rău doar pentru că nu și-a dat seama… nu știu, depinde de răul pe care-l faci.
Ca și în viață, la personaj, răul pleacă de undeva, cineva a suferit ceva. I s-a întâmplat o traumă, nu a fost iubit, are o problemă. Eu tot timpul găsesc personajelor mele ceva care să fie și în mine. Richard al III-lea, poftim! Richard al III-lea este un om neiubit.
El face totul dintr-o mare lipsă de dragoste și de acceptare… şi atunci zice: ‘OK! Voi nu mă vreți, eu vă vreau!’. Există şi în mine un copil poate neiubit la timp, poate nemărturisită iubirea, sunt și în mine frustrări… nu există să ai un personaj căruia să nu-i găsești niște lucruri comune cu tine și dacă nu le ai, în timpul repetițiilor, le descoperi.
Mie îmi sunt mult mai clare greșelile pe care le-am făcut în ultimii patru ani, stând în Piața Victoriei, luptând pentru niște oameni în care am crezut și după aia am fost dezamăgit, lupta mea cu [Ion] Caramitru, în care sunt convins și acum că am avut dreptate, dar nu sunt convins că trebuia dusă. Multe lucruri am învățat din textul ăsta și mi s-au relevat acum, foarte multe lucruri.
Maia Morgenstern şi Marius Manole în Cei drepţi Foto: Florin Ghioca
Marea Ducesă îi spune lui Kaliaiev: ‘Toţi bărbații adoptă același ton când vorbesc de justiţie – “Așa e drept!” – şi poate că așa și e, dar dacă el se înșela, cum vă înșelați dumneavoastră acum?’. Ce-l face pe terorist să se creadă mai bun decât Marele Duce?
Nu știu dacă se crede mai bun decât Marele Duce, nu cred că așa judecă… el crede că principiile lui sunt mai bune decât cele ale Marelui Duce. Marele Duce face parte din sistemul opresiv, un sistem care e la putere și, de obicei, oamenii emoționali sunt anti-putere. Deci el nu crede că e mai bun decât Marele Duce, ci crede că principiile lui sunt mai sănătoase.
Vă dați seama ce aberant şi poetic este, într-un fel, fiindcă atunci când Dora îi spune: ‘Dar și noi omorâm oameni!’, el zice: ‘Nu, nu, nu! E altceva! Noi ucidem pentru a clădi o lume în care nimeni nu va mai ucide niciodată!’.
Care om poate să creadă în 2022, să spunem, că există o lume în care nimeni nu va mai fura sau nimeni nu va mai ucide? Trebuie să fii foarte poet ca să ucizi niște oameni, crezând că vei eradica răul de la rădăcină. Asta este, practic, imposibil. Ar trebui să dai foc la planetă. Asta ar arăta o anumită doză de naivitate, care e vecină bună cu prostia. Mai ales dacă se transformă în certitudine.
Regele Lear (r: David Doiashvili) Foto: Florin Ghioca
Vorbind de propria existență, care e perspectiva ta asupra raportului între îndoială și certitudine?
De fapt, eu sunt un om foarte nesigur. Am adoptat acest fel de a fi sigur în viață pentru că, dacă mi-aș da voie să fiu nesigur, eu ar trebui să mă retrag din tot. Meseria mea este o meserie foarte subiectivă. Extrem de subiectivă. 80% din meseria noastră este încrederea pe care o are actorul în el, ca și în sport.
Ori dacă eu îmi permit să fiu nesigur, atunci n-aș mai intra pe scenă niciodată. Mi-am dat seama de asta de foarte tânăr și atunci refuz, efectiv, să mă las vulnerabil vreo secundă, pentru că, altfel, n-aș mai face.
În viața mea am foarte multe semne de întrebare. Eu sunt Balanță… nu știu dacă are vreo relevanță, dar am o fobie de decizie. Până iau o decizie e foarte complicat, pentru că am tot timpul senzația că aleg greșit. Toată viața mea e sub semnul nesiguranței și, cu toate astea, trebuie să trăiești și atunci… mergi înainte.
Dar nu sunt un om sigur, nici pe sănătatea mea, nici pe cariera mea, nici pe alegerile mele din viață, nici… pe nimic.
Revenind la Cei drepţi, dacă nu mă înşel, e prima oară când lucrezi cu Mihai Măniuțiu…
Da, e prima oară! Și nici n-am crezut că o să lucrez cu el vreodată, pentru că mie mi se pare că sunt un actor comercial, așa cred eu, și nu îmi imaginam că un regizor ca Măniuțiu se va opri la mine, deși am mai avut surprize de-astea, cum a fost cea cu Andrei Şerban.
Trei surori (r: Radu Afrim), TNB Foto: Florin Ghioca
Sunt anumite particularități în lucrul cu el, în comparaţie cu regizori din generații mai tinere, precum Radu Afrim sau Chris Simion?
Toți oamenii ăștia au ceva în comun, au talent și nu-s foarte diferiți. Metoda de lucru e diferită, estetica lor e diferită, dar, cumva, adevărul există la toți cei pe care i-ai zis.
La domnul Măniuțiu, ce am descoperit și m-a impresionat a fost ușurința cu care lucrează și felul de a-ți insufla că ce faci tu e ușor, nu e greu, și, mai mult de atât, nu e nevoia asta de a repeta aiurea și mult doar de dragul de a repeta.
E un om extrem de eficient, care știe exact ce vrea, care te duce pe drumul pe care vrea să te ducă… fără să îți dea drumul. Ajungi să îţi zici: ‘Băi, dar ce am vorbit eu cu el?’ sau ‘Cum am ajuns eu să fac rolul ăsta?’, pentru că are un soi foarte rafinat de a te conduce și de a te lăsa pe tine să descoperi lucrurile, ca să crezi în ele și să fie ale tale, să nu fie ale lui. E ceva foarte frumos!
Regele Lear (r: David Doiashvili) Foto: Florin Ghioca
Prin încărcătura emoțională, indiferent cum le abordezi, acest tip de roluri consumă. Ce se întâmplă în primele minute după ce ieși din scenă?
Aici nu m-ai întâlnit! Știu ce-ar vrea să audă lumea însă eu, în următoarele zece minute, sunt la cabină, mi-am aprins o țigară şi am uitat deja că am jucat. Pentru că, da, consumul scenei e mare, dar e un consum emoțional foarte controlat, foarte riguros, unul care te consumă dar, în același timp, îți permite să te și încarci. E ca la bateria de la mașină, ea se consumă dar, în timp ce merge, se și încarcă.
Eu nu intru atât în personaj ca atunci când plec de acolo să-mi trebuiască cinci minute să mă refac, nu sunt genul ăsta! Eu, după ce am coborât, când au început aplauzele, am și uitat ce am jucat. Îmi fac meseria foarte… ca sportivii. Adică nu, eu nu sunt actor de stare, care trebuie să aibă o stare… nu!
Eu ți le fac tehnic și dacă Dumnezeu, în ziua aia, mă și inspiră într-un fel să mă deschid, cât trebuie să se deschidă un om, să fie atât de vulnerabil în scenă încât să transmită toată emoția pe care o are de transmis… atunci publicul ăla e norocos. Dacă nu, te păcălesc frumos și-ți dau senzația că mi s-a întâmplat.
Dar preferințele tale încotro se îndreaptă? De exemplu, ai acum, relativ proaspete, două roluri foarte diferite, Kaliaiev din Cei Drepți de la TNB și cel din comedia Share&Subscribe/Dă-i bătaie!, o producţie independentă…
O să râdeți, dar ambele spectacole au ceva în comun. Și acolo am tot un personaj care luptă pentru dreptate și pentru a i se face dreptate, doar că personajul din Share&Subscribe luptă împotriva extremismului în timp ce ăsta e un fel de extremist… dar amândouă personajele sunt la fel de vulnerabile, la fel de poetice, la fel de curate, într-un fel.
Deci nu înclin nici spre, nici spre, îmi plac amândouă. Mai cu seamă că eu cred că acest Share&Subscribe putea fi făcut în oricare teatru din România și să fie jucat cu succes pe oricare scenă. Noi l-am făcut în “particular” ca să plecăm cu el în turnee, dar el putea să aibă loc într-un teatru, liniștit. E un spectacol care mie mi-e foarte drag.
Asta, probabil, şi datorită echipei în cadrul cărei evoluezi…
Sigur. La Share&Subscribe, pentru că am putut să ne alegem echipa, suntem între prieteni și e ceva foarte comod, mai ales că plecăm cu spectacolul în toată țara, în lume chiar. Stăm împreună ore întregi, pe mașini, pe trenuri, pe avioane, în aeroport, în hoteluri, noaptea, mâncăm, bem împreună, jucăm împreună și e important să ai oameni cu care să te simți bine… dar eu cred că sunt un om foarte adaptabil.
Am lucrat extraordinar, de exemplu, cu cei de la Sfântu Gheorghe, unde am făcut Consimțământ, cu Radu Afrim [spectacolul a avut premiera la Teatrul “Andrei Mureşanu” în iunie 2021 – n.r.], şi am descoperit acolo niște actori minunați, care ar putea să fie în București în oricare minut. N-am întâlnit niciodată o echipă în care să nu îmi facă plăcere să fiu.
Revizorul (r: Felix Alexa), TNB Foto: Florin Ghioca
Aş completa ultima ta frază… n-ai întâlnit ‘niciodată în cei 20 de ani de carieră’ pe care îi aniversezi anul acesta.
20 am deja? Ce tare! Doamne, atâtea s-au schimbat de la prima zi de când m-am dus la Brăila cu Drept ca o linie, atât de multe s-au schimbat! Deși, în profunzime, dragostea de teatru, munca de care m-am îndrăgostit și etica profesională pe care am învățat-o în facultate, toate au rămas la fel în esență, felul de abordare a meseriei s-a schimbat mult, foarte mult… adică, între timp, am învățat să nu-mi mai fie frică.
Nu mă mai interesează cum sunt perceput în afara scenei, nu e treaba mea. Nu mai citesc cronici de zece ani de zile, de exemplu, și mă înspăimântă felul în care se scrie acum cronică. Chiar aseară am trăit o chestie incredibilă!
La Teatrul Național a fost o premieră, care se cheamă Mașinăria, a lui [Alexander] Hausvater, după care au ieșit niște cronici dezastruoase, că actorii nu cântă bine, că falsează, ori eu m-am dus aseară și am văzut o super-echipă performantă, cu actori care cântă perfect. Și atunci… eu nu mai înțeleg, ce critici avem noi, la ce să uită ei, ce văd, ce observă? Adică, nu știu ce văd ei.
Ca actor, eu nu mai am problema asta. Nu mi-e frică să nu-mi iasă, ba chiar uneori mă și bucur când nu-mi iese câte un rol, e un fel de sado-masochism, pentru că e clar că o să învăț din chestia aia… pentru că te duci mai înainte, ca să vezi ce ai greșit, să te supui un pic studiului, să te mai întorci un pic la origini.
MARIUS MANOLE Foto: Florin Ghioca
Nu mai vreau să joc doar personaje care-mi plac, vreau să joc personaje care nu îmi plac. Cu alte cuvinte, în sfârșit, mă bucur și sunt fericit în orice situație, pentru că nu îmi mai e frică. Și lucrul ăsta, dacă l-ar înțelege tinerii, ar scăpa de o mare povară.
Pentru că noi, în teatru, am fost crescuți toţi cu frică, cu cea că vine criticul, că teama că aia, că aia… ce să spun? Așa, și… ce? Cred că cea mai mare frică trebuie să-ți fie de tine, în sensul în care să fii mulțumit, să fii fericit și să reușești să te bucuri pe scenă.
Dar, vezi, mie mi-au trebuit 20 de ani… şi acum aud, din ce în ce mai des, actori mari – Emilia Popescu, Oana Pellea, Maia Morgenstern – care nu-ți spun: ‘Baftă, să-ți iasă bine!’, ci îți spun: ‘Să te bucuri!’. Să te bucuri, pentru că, de fapt, de aia faci meseria asta, să te bucuri, nu să intri tremurând și înspăimântat că, da, dom’le, o să uiți o replică.
Așa… și? Ai dat în cap? Ai omorât un om? Da, o să se întâmple, nu o să-ți iasă cum ți-a ieșit în repetiții. Așa… și? Important e să cauți, să fii adevărat, să încerci, să nu renunți. Și, nu în ultimul rând, trebuie să înțelegi că și visele trebuie să aibă niște limite.
Sau să n-aibă dar, dacă vezi că au, să nu intri în depresie că s-a oprit visul mai devreme decât ai fi crezut tu. Acum, chiar cred că actoria e o meserie foarte frumoasă. Îmi pare rău că, în situația din România, teatrele sunt cum sunt și că nu găsim încă drumul corect, că ne-am lăsat 30 de ani în părăsire, așa, dar poate că… ne revenim.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header: Florin Ghioca
