„CARRIE” – Jubileul unui debut remarcabil
Stephen King debutează în volum cu scurtul roman Carrie. Este anul 1974 și autorul, tânăr profesor de liceu, căsătorit de doar trei ani, cu doi copii mici de îngrijit, își îndeplinește cu greu îndatoririle de pater familias.
El și soția lui, Tabitha, o duc greu de la o lună la alta. Singurii bani care le intră în casă, pe lângă salariile mizere, sunt cei pe care Stephen îi primește pe prozele publicate în reviste precum Cavalier și Playboy.
Pentru una dintre acestea se și gândește că va scrie povestea liceenei Carrie White, fata înzestrată cu darul/blestemul telekineziei (puterea de-a mișca obiecte cu forța minții).
Doar că, după primele pagini scrise, își dă seama că povestea nu-l emoționează, iar protagonista îi e chiar antipatică, găsind-o „obtuză și pasivă, o victimă predestinată”, cum mărturisește în autobiografia Despre scris. Mai mult, nu se simte în largul lui nici în ceea ce privește decorul și nici a „distribuției exclusiv feminine”.
Nu e, așadar, de mirare că ajunge să abandoneze ideea. Aruncă paginile la gunoi fără regret. Rămâne legendar faptul că Tabitha e cea care le recuperează, le citește și e de cu totul altă părere. Ea intuiește potențialul și se oferă să-i fie călăuză lui Stephen pe necunoscuta „Planetă a Femeilor”. Restul e istorie.
Carrie l-a impus pe autor cu rapiditate drept una dintre cele mai credibile voci ale romanului psihologic cu accente fantastice ale epocii.
A ajutat cu siguranță și ecranizarea foarte reușită a lui Brian De Palma, din 1976, la doar doi ani de la apariția romanului, precum și conjunctura literară: în 1971 apăruseră alte două romane de impact cu protagoniste malefice, Exorcistul lui William Peter Blatty și The Other, de Thomas Tyron.
Totuși, în rândul acestora, dar și al altor cărți circumscrise fantasticului în perioadă, Carrie se remarcă, așa cum aveau să facă cele mai reușite dintre cărțile lui Stephen King, prin forța metaforei subtextuale: transformarea fiziologică a adolescentei Carrie, cu tot haosul hormonal pe care îl aduce, este extrapolată magistral și exprimată puternic vizual prin haosul dezlănțuit de superputerea care, tocmai când fata o conștientizează, îi scapă de sub control.
Acum, o jumătate de secol mai târziu, Carrie rezistă la toate probele: lectură proaspătă, relectură, reecranizare (vezi cea din 2013), și-n multe privințe – concizie, expresivitate, fragmentarism bine dozat, respirația ideii centrale… – surclasează în mod clar majoritatea operele recente ale autorului.
Citește mai multe articole din ARTĂ & CULTURĂ.
