Este suficient să îl vezi cum trece nonşalant dintr-un rol în altul în cel mai recent spectacol pus în scenă la Odeon de către Alexandru Dabija, Rebarbor, sau cum se metamorfozează în Viktor în Cabaretul lui Răzvan Mazilu, pentru a vă face o idee de formidabilul talent al lui Cezar Antal, însă pentru iubitorii de teatru acesta e deja de mult timp un dat axiomatic, indiferent că l-au descoperit în Delirium-ul lui Vlad Massaci, Hamlet-ul lui Dragoş Galgoţiu sau în Soldatul de ciocolată al lui Andrei Şerban, asta ca să menţionăm doar unele dintre spectacolele aflate în repertoriul Teatrului Odeon, din a cărui echipă face parte.
Povestea acestui remarcabil actor devine mult mai densă dacă ne raportăm şi la rolurile memorabile pe care le-a făcut timp de ani buni la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, în frunte cu celebrul Herr Paul al lui Radu Afrim. De altfel, Andrei Huţuleac, care i-a oferit un rol principal în filmul său de debut ca regizor, #dogpoopgirl, l-a descoperit ca spectator pe Cezar Antal pe vremuri în OO!, creaţia colectivă după Ion Creangă de la TT.
Dincolo însă de apariţiile pe scenă sau ecrane, la el… se aude tot timpul muzică! Pentru că actorul CEZAR ANTAL este un muzician talentat şi versatil, deopotrivă ca interpret – Jurnalul lui Robinson Crusoe, Luna Verde, Cabaret, Henric al IV-lea, sunt doar câteva piese din puzzle-ul său performativ – şi compozitor, inclusiv de muzică de teatru originală. Aceasta a fost punctul de plecare în dialogul nostru.
Cezar, vorbeşte-mi un pic de muzica pe care ai compus-o pentru Extraordinară viață, spectacolul intrat relativ recent în repertoriul TNB. Cum e să faci o muzică extraordinară pentru o “extraordinară viață”?
Întreaga experiență a fost o conjunctură rară şi mă bucur extrem de mult să aud că muzica pe care am scris-o pentru Extraordinară viață și-a găsit locul în el. Întâlnirea membrilor echipei este o întâlnire rară, cu toții spunem asta, nu doar eu. Se întâmplă de multe ori să lucrezi cu niște oameni în unele proiecte și apoi să lucrezi peste un timp cu aceiași oameni dar în alte proiecte și să nu mai aibă aceelași rezultat, să nu mai fie la fel. De data asta însă a fost o conjunctură foarte plăcută, dincolo de faptul că – mă exclud – toată lumea din proiect este extrem de talentată. Mă refer la Teodora Petre, regizoarea, la cele două actrițe, la Miki [Mihaela] Velicu și la Aida [Economu], la Ioana [Pashca], scenografa… iar textul e demențial. Am citit prin prisma meseriei destule texte în viața asta iar când citesc unul care mă incită într-un fel sau altul îmi dau seama de complexitatea pe care o presupune o montare a unui asemenea text, şi m-a surprins în mod extrem de plăcut felul în care l-a gândit Teodora. Noi am văzut împreună textul montat chiar de dramaturg [Mariano Tenconi Blanco] iar ei au ținut legătura multă vreme, începând cu obținerea drepturilor de a monta până la discuții ca între doi artiști care lucrează pe un proiect. Văzând spectacolul făcut de el l-am înțeles cât l-am înțeles, după aceea nu l-am mai înțeles, dar apoi versiunea Teodorei m-a surprins… nu m-aș fi gândit niciodată – în toți anii ăștia de teatru eu exersându-mi pseudo-regia în mintea mea de actor – la soluțiile pe care le-a găsit ea. Și probabil că lucrul ăsta m-a inspirat extrem de mult în momentul în care m-am apucat să fac muzica pentru spectacol. Sandu Dabija [regizorul Alexandru Dabija – n.r.] îmi spunea, de exemplu, că a fost și el la spectacol şi l-a surprins foarte tare faptul că, fără să fi vorbit vreodată despre asta, ne-am gândit amândoi la similitudinile dintre Mongolia și ținutul despre care tot vorbesc fetele, despre Ushuaia [Ţara de Foc], fiindcă şi el se gândise la lucrul ăsta cu mult timp înainte. Deci a fost plăcut surprins să audă o muzică care l-a dus cu gândul fix la Mongolia, doar că eu… nu mă gândisem nicio clipă la asta. Probabil că la mine a izvorât din altă parte ideea de a ilustra sonor în felul acesta şi nu pot să spun mai mult decât că s-a întâmplat… a fost o inspirație.
Dar cum ai lucrat efectiv muzica? Fiindcă rezultatul final, pe care oricine poate să îl asculte pe Spotify, este o muzică foarte sofisticată și pare că ai o orchestră în spate…
Sunt om-orchestră. La absolut orice se poate cânta, cânt. Și asta datorită miracolului care s-a produs în școala primară când, de voie, de nevoie, am ajuns să studiez vioara.
Am renunțat la Şcoala de Artă pentru că nu întrevedeam un viitor foarte strălucit în ceea ce mă privește, fiind mult în urma tuturor colegilor din cauza faptului că mă atrăgeau și alte lucruri… şi nu îmi plăcea doar să stau să studiez.
Mi-am dat seama că nu am un viitor strălucit în sensul de a face o carieră importantă ca violonist virtuoz dar sunt recunoscător pentru cei șase ani de studiu intensiv a viorii și a muzicii clasice și a teoriei muzicale pe care, după aceea, prin conjuncturile care au urmat, nu le-am întrerupt nicio secundă, mai mult de nevoie decât de voie. Când m-am desprins de obligativitate am rămas cu un mare dar și, fără să fac virtuozitate niciodată pe vreun instrument, pot să învăț orice instrument atât cât să-mi permit să cânt un tune pe care vreau să îl reproduc eu însumi.
Faptul că te-ai antrenat ca performer nu acoperă ca explicație și creativitatea. Cât de lung a fost drumul până ai dobândit credința că poți fi realmente un bun compozitor?
Îţi spun o poveste mai veche, care mi-e foarte dragă. La vioară am ajuns în felul următor… eram la grădiniță, se reînființase Liceul de Artă în Iași, comuniștii clădiseră un sediu nou și aveau nevoie de elevi. Pentru că era doar o școală nouă şi goală, se umbla prin grădinițe, se testau copiii și celor care erau consideraţi talentați sau, mă rog, cu ureche muzicală, că așa se spune, li se trimiteau scrisori de invitație pentru a frecventa cursurile Liceului de Artă. Așa am pățit și eu, care am ajuns la vioară, eu dorindu-mi de fapt chitara… dar care era exclusă fiindcă era un instrument “vestic”, decadent. Abia în ‘90 s-a reintrodus chitara clasică. Așa că am ales vioara care oricum îmi plăcea dar întotdeauna a fost pe locul doi. Apropo de compoziție, din cauză că nu eram înnebunit foarte tare să învăț vioara, învățam doar atât cât îmi trebuia și în rest cântam doar ce îmi trecea mie prin cap, că nu mă putea verifica nimeni.
Mama, Dumnezeu să o odihnească, după câțiva ani, începuse să învețe partiturile și, la un moment dat, a început chiar să îmi spună că nu fac ce trebuie… şi de aceea preferam să studiez de unul singur.
Cu pianul am făcut la fel, am cântat ce mi-a trecut prin cap și mi-a părut rău pentru că, din cauza asta, nu am învățat mâna stângă, nu știu citi mâna stângă, trebuie să o transpun întâi în cheia sol… mă rog, cu toate astea mă descurc, numai că sunt împiedicat. Deci asta am făcut, am cântat ce mi-a trecut prin cap ore în șir… asta studiam.
Studiai, am înţeles… dar când ai început să compui?
Plăcându-mi chitara, am început să scriu cântece folk, iar orchestrația am studiat-o by default pentru că, pe lângă studiul viorii, eram obligați să facem studiu de orchestră. Făceam dicteu muzical încontinuu, deci totul era numai muzică. Cum erau trei trimestre, fiecare se încheia cu un examen la instrument, mult mai important decât toate extemporalele și tezele la celelalte obiecte. Ne adunam toată școala în ziua de examen pentru instrument şi ne chemau alfabetic, fără vârstă, fără clasă, în faţa comisiilor formate din profesori. Eu am fost tot timpul de nota 8… 7-8, nu m-am dus niciodată în 9-10, eram la limită, pentru că știam că ce-mi trebuia mie neapărat știam deja, învățasem cumva. Mai târziu, în facultate, m-am cunoscut cu Sandu Dabija. Întâmplarea făcea că el monta în vremea aceea în Iași Gâlcevile din Chioggia [spectacolul cu piesa lui Carlo Goldoni a avut premiera la Teatrul Naţional Vasile Alecsandri în 1999 – n.r.] iar noi eram studenții unei actrițe din distribuția lui.
Ne-am întâlnit într-o seară și i-am cântat niște sonete… Phonnetele mele de acum care, la început, erau sonete cântate pe două voci și trei instrumente.
Pe de altă parte, [Ion] Sapdaru, care mi-a fost profesor în facultate, știa că fac muzică și m-a încurajat să compun pentru niște spectacole pe care le-a montat el prin țară. Astfel am început să fac muzică de teatru. Să mă corectez, să mai ascult, cu ce aveam din urmă background, cu ce mai vedeam pe la alții, cu ce mai ascultam, cu ce instrumente sau softuri mai învățam. Şi cu ce bani strângeam mai cumpărăm niște echipamente, pentru că nu se poate fără. Iar acum am ajuns într-un punct în care vreau să rămân cât se poate de acustic pentru că deja nu mai țin pasul, la trei luni se schimbă tot și capacitățile mele de a învăța lucrurile astea atât de noi și atât de tehnice sunt limitate. Aşa că încerc să rămân pe acustic cât se poate de mult și mai degrabă îmi cumpăr instrumente pe care nu le am și încerc să le învăț și să cânt la ele.
Că ai adus vorba de Phonnete, ţi-am descoperit seria pe Spotify şi m-a intrigat. Cum ţi-a venit ideea să transformi sonetele lui Shakespeare în “phonnete” muzicale originale?
Nu mai știu foarte exact de unde mi-a venit, însă eram în anul întâi de facultate şi aveam cartea cu sonetele traduse în limba română, îmi plăceau foarte mult şi ţin minte ca am luat ultimul sonet, care era cel mai ilustrat dintre toate și cel mai cu acțiune și cu mai puțină poezie și, pur și simplu, l-am scris într-o seară pentru chitară și o voce. Mi-a plăcut cum sună și am mai adăugat o voce… o să fie pe Soundcloud în mai puțin de o lună varianta remixată, pentru că asta pe care am făcut-o mai demult deja nu îmi mai place şi trebuie să umblu din nou la ea. Aşa am început. Vreau să le fac pe toate 154.
Nu știu dacă apuc în viața asta, am făcut doar zece. Sunt șanse… dar sunt șanse și să nu. Oricum, e proiectul vieții mele. Chiar și dacă numai să le scriu și să nu apuc să le înregistrez și să le produc, măcar să fie scrise toate.
Dar ce trebuie să aibă povestea ca să îi dai prioritate unuia sau altuia?
Dacă e să mă refer la versuri, ține pur şi simplu de dispoziție… deschid, răsfoiesc și dacă ceva, nu știu din ce motiv, o chestie foarte superficială, îmi atrage atenția, îi pun semn și nu mă abat de la ea pentru că altminteri nu o mai fac nici pe aia, nici pe altele. Oricum, dacă vreau să trec prin toate, nu mă mai interesează ordinea în care o fac. Pentru că și dacă le-aș lua în ordine, ele sunt foarte apropiate ca tematică, ca vers, ca tot.
Asta când îți alegi sursele de inspiraţie. Dar ce te faci dacă, de exemplu, nu-ți place Garcia Llorca şi totuşi trebuie să compui o muzică reuşită pentru un spectacol de poezie ca Lună Verde de la Odeon?
Dacă nu mă inspiră versurile? În cazul spectacolului Lună Verde am pornit din cu totul altă perspectivă, a fost o cu totul altă abordare. M-am întâlnit cu Alina [Berzunţeanu] care avea recitalul deja făcut însă doar din punct de vedere recitativ, nu şi ca mișcare, l-am ascultat, și la următoarea întâlnire am venit cu mai multe instrumente. Am venit cu pianul, am adus și o chitară și o trompetă. Atunci nu am ascultat versul, m-am uitat mai mult la Alina și la ce propunea ea ca mișcare și ca stare de dincolo de vers. Poate sună foarte complicat și… e complicat, e atât de complicat că nu aș ști să deznod acum, numai că lucrurile când se întâmplă, se întâmplă atunci și nu au neapărat o logică. Practic n-am ținut cont de vers decât în trei puncte pe care le știu și care sunt mari repere, având în vedere că spectacolul e în continuare un jam session pentru mine. Am câteva teme, cred că sunt cinci, dintre care trei sunt super-stabilite și în rest e… cum e ziua.
Să ne întoarcem la povestea phonnetelor tale…
În anii de facultate făcusem un grup care se numea Brüderschaft şi cântam trei dintre sonete. Ne-am dus la Om bun [festivalul de muzică folk] în anul în care a câștigat Ada Milea dar nu l-am cântat în competiție pe cel care ne ieșea mai bine şi care ne dusese pe primul loc în preselecții, nu, am venit cu unul nou și ne-am făcut, vorba românească, de căcat. Deci la selecție, în competiția Om Bun, am picat de sus. Era o piesă destul de grea, nu avusesem timp să repetăm, dar eu am ținut foarte tare să o cântăm pe aia… că era nouă. A fost o prostie. Am căzut pe mâna mea, cum ar veni. După aceea au fost încercări de a orchestra mai bine grupul acela, au fost multe, multe variante, pentru că, la Piatra-Neamț, când am ajuns actor acolo [la Teatrul Tineretului], n-am abandonat proiectul și am găsit într-un colegiu de muzică câțiva instrumentiști pe care i-am cunoscut întâmplător, cărora le-a făcut plăcere să învețe sonetele mele și să le cântăm împreună. Ne întâlneam însă foarte greu la repetiții din incompatibilitate de program, după care ei ajungeau să termine facultatea, iar eu rămâneam fără câte un instrument şi trebuia să reorchestrez tot. Mi-am dat seama că pierd timpul dacă mai aștept… dacă era să fac o trupă, aș fi făcut-o în toți anii ăștia, din atâtea încercări, deci nu e asta soluția. Soluția a fost să regândesc toate sonetele care trebuiau să fie acustice și cât se poate de medievale, să le păstrez latura aia de la care am început.
Eu nu urmăresc un gen ci urmăresc un moment, urmăresc ce mă inspiră în perioada în care fac ‘fonetul’ și vreau să sune cât se poate de vechi și de la zi în același timp. Și experimentez toate genurile prin care pot trece.
Evident că nu o să scap niciodată de amprenta personală, care le face să semene pe toate, dar toți suntem limitați până la urmă în mijloacele de expresie. O să mă duc fără frică în toate genurile deși toate o să sune la fel până la urmă… dar eu nu am să-mi dau seama. Ideea e că, neavând un control, mi-am cumpărat un computer și am început să pierd ani de zile învățând editare şi, pe măsură ce învățam, sonetele au devenit fonete. Pentru primul făcut sub formă de fonet, țin minte că voiam o voce feminină şi nu era colegă cu mine în Piatra-Neamț, era la Sfântu Gheorghe. Am sunat-o și am rugat-o să cânte o chestie fiindcă aveam nevoie numai de o bucățică la refren, fără versuri, fără nimic altceva. Am rugat-o să-mi cânte la telefon, i-am dat tonul şi fix bucata aia înregistrată la telefon, aia e in mix. Şi pentru că telefonului în engleză îi se zice phone, de acolo a mi-a venit ideea phonnetului… mi-a plăcut cum sună teribil și nu am mai schimbat niciodată, ca să fie și un fel de semnătură. Și fonet mai vine și din grecescul ‘phone’ care înseamnă sunet. Adică muzica după sunete. Ca semnătură, apelul telefonului, sunetul de telefon mobil, apare ca efect sonor pe ici pe colo în primele mele cinci fonete și e recognoscibil dacă știi lucrul ăsta iar dacă nu, nu deranjează, e acolo. E un fel de laitmotiv fără altă explicație decât asta. O semnătură. O jucărie. Deci asta e cu Phonnetele.
Cu toate că eşti un compozitor şi un performer împlinit, ai simţit nevoia să îţi continui căutările şi în aria sound design-ului. De ce?
Pentru că, intrând în lumea asta a editării audio, a instrumentelor virtuale, am descoperit tot felul de trăznăi care sună bine și care mă provoacă. La un moment dat chiar începusem să-mi fac singur tonuri, pentru că tonurile le descărcăm, le piratam propriuzis, însă de când am început să produc muzică cât se poate de oficial, am început să mă și tem, cu toate că nu a venit și nu va veni nimeni să mă caute cu ce soft lucrez eu… dar asta parcă mă şi motivează. Am început să îmi cumpăr soft-ul cu mulți ani în urmă și, când nu mi-l cumpăr, mi-l fac singur.
Din absolut orice zgomot se poate face ceva… dacă stai doi ani îți iese o bijuterie iar dacă stai o lună obții ceva interesant.
Există soft-uri cu care prelucrezi un sunet și-l transformi într-un instrument cu care cânți, unul atipic, care nu există, e unic şi numai al tău, îl faci pentru un song anume sau pentru o intervenție. De aici atracția pentru sound design.
Bine dar nu este suficient să vrei tu să te joci, unii trebuie să-ți dea și girul pentru ceea ce faci. În fond îţi pui amprenta sonoră pe un spectacol. Precum Omul din oglindă de la Teatrul Mic…
Acolo nu a trebuit să dau multe probe. Teodora [Teodora Petre, regizoarea adaptării după Teatrul descompus al lui Matei Vişniec, ce a avut premiera în 2021 – n.r.] știa că fac de mulți ani muzică pentru spectacole iar propunerea a venit din partea ei. Inițial, trebuia să fie muzică de spectacol dar ulterior s-a ajuns la sound design pentru că a fost soluția cea mai cea mai OK ținând cont de cum au evoluat repetițiile și cum a ajuns să arate spectacolul. Singurul lucru melodico-muzical e momentul cu Corelli, altminteri era o încărcătură prea mare. A mai fost o sugestie care mie îmi plăcea dar, neocupându-mă de regie, a picat pentru că nu era treaba mea. Dar mi-ar fi plăcut. Era o variațiune la același Corelli… sunt cunoscute cel puțin 24 de variațiuni pe tema asta [Sonata pentru vioară compusă de Arcangelo Corelli în 1700 – n.r.] și ele ar fi constituit toate momentele muzicale din spectacol. În aceeași interpretare.
Apropo de momente muzicale, privind retrospectiv, dă-mi unul-două repere din ce ai compus pentru diverse spectacole care îţi vin acum în minte ca fiind importante pentru tine.
Nu pot să mă gândesc atât de departe. Întotdeauna îmi place și nu mai îmi mai place deloc… ultima realizare. Am totuşi unul dar nu e pentru teatru. E Limba română din spectacolul Zic Zac [spectacolul coregrafic conceput de Andrea Gavriliu, ce a avut premiera în 2013 la Teatrul Godot – n.r.]. E o singură piesă muzicală, nu este muzica din tot spectacolul, dar mie mi se pare că stă în picioare și acum. Acum aș mai mixa un pic la ea, că nu știam atât de multe în vremea aia şi aveam niște nemulțumiri tehnice, dar s-ar putea să o stric dacă mă bag… deci mai bine o las așa. Altfel, aş zice Extraordinară viață, și asta nu numai din cauza felului în care s-a lucrat dar și pentru că a fost o experiență atât de unică pentru ultimii ani în ceea ce mă privește încât mi-e greu să vorbesc despre ea. Mi se pare așa de suavă și de personală că e bine să mai stea așa cât se mai poate.
Cezar, apropo de aceşti ultimi ani, tu spuneai în primăvara trecută, în pandemie, că “s-a pierdut un exercițiu, s-a pierdut un ritm… cred că toate generațiile de actori vor avea câte ceva de recuperat”. Ai rămas la aceeași opinie, că aveți cu toţii ceva de recuperat?
Da. Uitând pur și simplu de ce am spus atunci, îmi dau seama acum că mă gândesc de ceva vreme la același lucru… aș putea spune că mi-am ieșit din mână. Nu reușesc să identific exact ce anume simt că îmi lipsește, ce anume cred că am pierdut ca exercițiu dar simt lucrul ăsta destul de prezent. Foarte greu mă mobilizez să merg la repetiții și la spectacole. E lucrul pe care-l fac cu cel mai mare drag dintre toate lucrurile pe care le fac pe lumea asta și, cu toate astea, există o reținere în mine. Și simt trecerea timpului altfel. Sigur, e și din cauza vârstei, dar nu mai găsesc sens în ceea ce facem. Nu mai găsesc sens deloc în ceea ce facem noi, actorii, artiștii, cu teatrul și cu spectacolele… nu găsesc.
Raportat la propria ta afirmație, tu pari totuşi a fi o excepție. Dincolo de rolurile memorabile pe care le faci în filmele #dogpoopgirl și Miracol, care au avut premiera în primăvara asta, dar pe care le-ai filmat mai demult, joci acum la Odeon în două noi montări remarcabile, Cabaret şi Rebarbor, ai compus muzica la Extraordinară viaţă, deci nu s-ar spune că ți-ai pierdut ritmul. Asta, privind din afară…
Da, sunt foarte mulțumitor pentru lucrul ăsta și foarte recunoscător întâmplării… nu vreau să misticizez. Da, sunt bucuros că s-a întâmplat să lucrez în continuare şi chiar am avut perioade în care am lucrat atât de mult încât am resimțit oboseala și eram la limita de a solicita un concediu de odihnă… m-am și mirat în sensul ăsta. Dar, la nivel psihologic, cred că nesiguranța pe care a dat-o perioada asta şi pe care am perceput-o la toată lumea a produs mai mult schimbările.
Așa cum emoțiile sunt molipsitoare, așa și starea asta e extrem de molipsitoare. Toată spaima asta, toată angoasa asta, toată anxietatea asta socială, eu cred că molipsește… e pandemică.
Din fericire, odată cu ridicarea completă a restricţiilor, spectatorul poate să te vadă din nou pe scena Odeon şi în destule spectacole în care nu doar ești actor dar și cânți. Care au fost primele roluri în care a trebuit să performezi și muzical?
La Cristi Juncu. Când am debutat în 2000 la T.T., la Piatra Neamț, în Bekkanko. La [Ion] Sapdaru, în facultate, am cântat în Conu Leonida, avea nevoie de un acordeonist, iar de Sandu Dabija nu mai spun, tot în facultate, la Gâlcevile din Chioggia făceam un duet pe Monteverdi, pe care l-am studiat într-o seară cu colega mea, a doua seară i l-am prezentat și a rămas în spectacol. La Radu Afrim am cântat mult în spectacole, dar el deja mă știa cântând, şi tot aşa…
N-aş vrea să trecem atât de repede peste îndelungata ta poveste cu Alexandru Dabija, mai ales că joci inclusiv în cel mai recent spectacol al său, un adevărat eveniment teatral al acestei primăveri, Rebarbor, care a avut nu de mult premiera la Teatrul Odeon…
Eu încerc să păstrez fără eforturi aura primei întâlniri. A fost magic. Eu eram student dar Alexandru Dabija era Alexandru Dabija și atunci, nu doar acum, şi, așa cum spuneam mai înainte, repeta Gâlcevile din Chioggia la Iași. Tatiana Ionesi, profesoara mea de actorie, era în distribuție şi într-o seară a ieșit cu ceilalţi actori în oraş. Era în preajma Crăciunului, chiar urmau să ia vacanța de sărbători. Am ieșit și eu cu colega mea din Brüderschaft, Vasilica Oncioaia, ne-am întâlnit și, având chitara la noi, am cântat colinde. Pe final de colinde, pentru că noi aveam cele trei sonete scrise deja și le cântam bine, am zis să le cântăm, că nu strică. Lui Sandu i-au plăcut foarte mult, s-a încheiat totul acolo, apoi au fost sărbătorile de iarnă, s-a făcut ianuarie, a început facultatea și, într-o zi, profesoara noastră mă anunță că Sandu Dabija vrea să se întâlnească cu mine… dacă pot și dacă vreau. Evident că m-am dus tremurând și mi-a spus că nu a uitat cum am cântat atunci, că i-a plăcut foarte mult și are o propunere pentru mine. ‘Vreau piesa cutare de Monteverdi, care se cântă pe două voci și chitară… dacă puteți să o reproduceți live în spectacol’. Ca să nu ia pe cineva de la Opera din Iași, iar asta mi-a plăcut, că voia să lucreze în teatru… căci dacă ar fi vrut muzicieni-muzicieni și-ar fi luat muzicieni. Pe noi ne-a descoperit și, probabil, de acolo i-a și venit ideea. Am zis că ‘Da, cred că reușim să facem asta.’, am stat o noapte, a doua zi ne-am dus și l-am cântat, și a rămas în spectacol, pentru că i-a plăcut foarte mult.
Așa am intrat într-un spectacol al lui Sandu Dabija de la Iași, noi fiind studenți, el fiind recunoscut în vremea aceea că nu lucrează cu studenți.
Nu mai știu dacă mai are acum obiceiul ăsta dar atunci spunea că nu vrea să lucreze cu studenții pentru că o să urmeze să lucreze cu ei când vor deveni actori. Noi, evident, am intrat nu pe actorie ci pe cântat, dar am fost în spectacolul lui și am păstrat legătura. După ce am terminat facultatea şi am ajuns la Piatra-Neamț, acolo m-am reîntâlnit cu Sandu, care venea să monteze o dată la 3-4 ani, și am lucrat de fiecare dată cu mare drag. Şi acum, după atâția ani, când mă văd cu el, așa cum ziceam mai înainte, nu uit prima întâlnire. Pentru că o păstrez la fel… şi uneori sunt enervant pe chestia asta. Ştiu… că mi-a zis.
Apropo de Rebarbor, care e personajul tău favorit dintre cele pe care le joci?
Pavel Năslău. Cel de pe scaun, cu caii şi vacile lui. E foarte multă spumă în text acolo. Și celelalte îmi plac, numai că în ăsta pot să mă răsfăț. Și ca întindere și ca propunere și ca detalii.
Ai trăit o bucată de viață și în regimul comunist. Crezi că Rebarbor are ce să spună relevant unui spectator din lumea post-’89 dincolo elementele de satiră și spectaculare?
Eu cred că da, poate să spună. Sunt foarte blocat în faptul că am trăit atunci și că recunosc stereotipuri, șabloane și lucruri din vremea aceea, nu pot să mă detașez, dar sunt convins de asta. Noi deja lucram la Rebarbor când a fost un mare eveniment în media online, celebrul premiu pentru poezie de la Botoșani pe care l-a câștigat o poetesă care a folosit un limbaj vulgar, mă rog, fapt mai mult sau mai puțin acceptat de unii sau alții. Întotdeauna o să fie așa, așa a fost de când e lumea, așa va fi mereu. E un subiect foarte la zi…. ori noi îl avem în sceneta în care joacă Elvira Deatcu! Este de azi, nu are legătură cu comunismul. Sau sceneta în care Mihai Smarandache povestește cum au dat foc unui câine. În urmă cu câteva săptămâni, după premieră, a fost printre primele cazuri, dacă nu primul caz din România, în care cineva făcea închisoare pentru că omorâse un câine. La fel… foarte la zi!
Și îmi închipui că toate celelalte povești, pe lângă faptul că s-au întâmplat când s-au întâmplat, atunci când au fost scrise, ele înfățișează niște oameni pe care cred că îi regăsim nu numai în România ci peste tot, acolo unde din anumite motive, nu știu, bio… fiziologice, sau datorită unor conjuncturi socio-culturale, oamenii nu au ajuns să își dezvolte un intelect nemaipomenit.
Deci da, cred că sunt actuale și nu e obligatoriu să fi trăit atunci. Probabil pentru cine a trăit atunci are însă de două ori mai mult farmec sau însemnătate.
Revenind la povestea ta, spune-mi în câteva cuvinte ce au reprezentat pentru tine cei 15 ani petrecuți la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț.
Acolo am început să învăț meserie, acolo am învățat meserie.
Învăț în continuare dar dacă să zicem că ritmul de acumulare de lucruri noi a scăzut, mă întorc și spun că acolo am învățat meserie. Acolo am început.
Și când spun meserie nu mă refer doar la etapele personale prin care am trecut în formarea mea ca actor, ca tânăr, ca artist, ci la tot ce înseamnă teatru la modul fizic. Tot. E o mare ancoră. Fără să stau să insist, în mintea mea mă raportez destul de frecvent la experiența de acolo.
Odată ajuns la maturitate, mai poţi evolua altfel decât prin acumularea de experiență?
Este păcat să nu se mai întâmple lucrul ăsta dar el se întâmplă oricum, chiar dacă noi nu conștientizăm. Probabil că, dacă conștientizăm, e mai de folos. Dacă nu conștientizăm îl împiedicăm cumva să se întâmple. Dar asta nu înseamnă că îl oprim. Învățăm.
Și cum reușești să separi viața pe scenă de muzică? Nu te bântuie personajele când te apuci să faci muzică după ce abia ai terminat de jucat un spectacol?
Eu nu cred în asta. Sunt destul de multe mituri. Unele nici nu ar trebui dărâmate, nici nu ar trebui demolate. Îmi aduc aminte că, înainte să-mi treacă vreodată prin cap că voi face această meserie, și eu mă gândeam după miturile respective când vine vorba de momentele în care întâlneam un actor, o celebritate. Dar eu nu cred în transă. Probabil nu mi-a venit încă momentul să mă întâlnesc cu așa ceva încât să îmi schimb părerea. Până atunci, până când o să se întâmple lucrul ăsta, nu cred în transă.
Vorba lui Sandu Dabija, actoria este o meserie.
Lucrurile pe care le considerăm talent și calități sunt atât de personale și de o factură pe care oricum nu o putem explica… că trebuie să le lăsăm deoparte. Ceea ce putem face este să învățăm tehnici, să învățăm autocontrol, să învățăm meserie. E o meserie care se practică și e greu de făcut, ca orice meserie pe care vrei să o duci într-un punct în care să însemne ceva. Toți ne dorim performanță… sau nu. Dacă nu ne dorim, nu o facem. Dacă ne dorim, nu o facem dar tindem înspre.
Apropo de performanţă, în primăvara asta ai explodat ca “bad guy” pe marile ecrane, mai întâi în Miracol, filmul lui Bogdan George Apetri, şi apoi în #Dogpoopgirl, debutul ca regizor în lungmetraj a lui Andrei Huţuleac, ce are premiera zilele astea. În ambele ai roluri foarte consistente, aşa că să vorbim pe scurt de fiecare. Cum te-ai apropiat de rolul taximetristului din Miracol? Cât de numeroase au fost tuşele personale aduse rolului?
Eu m-am lăsat foarte, foarte mult, pe mâna lui Bogdan și a lui Oleg [Mutu], a DoP-ului, dar, dincolo de asta, în primul rând e un rol, un rol scris bine – că vorbeam mai înainte de meseria de actor -, un rol destul de dur și de ce să nu îl considerăm așa, din perspectiva meseriei, ca un rol cu mult potențial. Cred că propriile tușe și-au avut loc acolo dar sunt legate mai mult de ce vorbeam eu la începutul discuției noastre, de mijloacele de expresie care sunt caracteristice fiecărui artist în parte… fiecărui om în parte până la urmă. Evident că mi-am făcut și eu un traseu al personajului.
Există niște lucruri de ordine internă pe care un actor le face când vine vorba de construitul unui rol dar, dincolo de asta, am mers pe faptul că scriitura era suficientă încât să mă pot lăsa liniștit în ea fără să îmi bat eu capul că dacă nu vin cu o chestie nemaivăzută și nemaipomenită nu o să iasă, nicidecum.
Am stat liniștit pe ce mi-a spus Bogdan, ca să nu mai vorbim de scena propriuzisă a violului în care, în primul rând, nu ne vedem, şi a fost extrem de confortabil și din punctul ăsta de vedere. Evident că era important în momentul jocului, atât eu cât și Ioana Bugarin, să ne gândim un pic – actoricește vorbind – la lucrul ăsta pentru că, deşi nu ne vedeam, tot trece dincolo, trece ca sunet… ca ceva trece. Nu ne vedeam 100%, că nu eram în primplan, eram în confort din punctul ăsta de vedere dar în situație a trebuit să fim, ceea ce, iar, e un lucru obișnuit. Dacă faci meseria asta, te pui cu mijloace proprii și în ritmul propriu în diverse situații.
În #Dogpoopgirl, în cazul agentului de metrou pe care media îl face superstar, a fost nevoie să te documentezi foarte mult?
Nu. Andrei [Andrei Huţuleac] m-a strunit puțin, actor fiind și el. A stiut probabil unde să mă lase și să vină lucruri de la mine și unde să-mi spună concret și precis lucruri pe care le urmărește și vrea să le obțină. Și acolo a fost extrem de bine. Eu am, practic, o neîmplinire cu filmele… nu ajungi să ai senzația că ai dezvoltat și că ai gândit un personaj, așa cum se întâmplă în teatru unde, fără să vrei, cel puțin o lună repeți. În filmul românesc care e făcut într-un anumit fel – nu zic nici prost, nici bine -, în primul și în primul rând lipsa de timp și de bani în ceea ce privește producția face ca, cel puțin în majoritatea filmelor în care am lucrat eu, să nu avem timp de repetiții.
Neavând timp de repetiții totul rămâne oarecum la prima mână și la voia Domnului, la mila întâmplării, şi atunci ajungi să te gândești la tot felul de lucruri… ori că regizorului de fapt nu-i pasă, ori că e importantă doar moaca ta sau vocea ta, ori că nu e important cine e acolo, că poate fi oricine. Sunt o grămadă de chestii pe care nu le înțeleg pentru că eu nu am făcut mult film.
La Bogdan Apetri parcă s-au mișcat lucrurile un pic mai bine și din cauză că deși, iarăși, nu am avut timp de repetiție, faptul că am avut 10 zile de filmare, am stat mai mult în zeama aia, am povestit mai mult cu el, am văzut și alte secvențe… deci nu am aterizat la o secvență din care, după aceea, am decolat și nu am mai intrat, nu m-am mai întors niciodată. Așa că, dacă e un scenariu bine scris și ca situație, eu cred că e deja rezolvată problema. Altminteri, eu nu apuc să fac mai mult, nu apuc să dezvolt, mă bazez pe faptul că am fost ales și gata. Chiar acum repet la două producții. O să am niște apariții scurte dar sunt totuşi în niște proiecte. Nu refuz nimic. Nici teatru, nici film, nici muzici. În funcție de timpul pe care-l am.
Cezar, am descoperit întâmplător un text de-al tău, scris acum vreo cinci ani, în care spui niște lucruri care pun pe gânduri. “Pe măsură ce trece timpul, ne pierdem îndrăzneala. Nu de a ne bate ci de a crede în ceva nou, de a încerca lucruri noi, de a descoperi. Și poate nu întotdeauna îndrăzneala, ci interesul.” Cineva care te citește ar spune că ţi-e frică de nou.
N-aș zice. De multe ori încerc să vorbesc despre ceva ce îmi trece prin cap dar faptul că mă axez pe subiectul respectiv, pe problema, pe ideea respectivă – cred că așa îmi structurez eu cumva discursul interior și exterior -, se poate întâmpla să mă facă să par ușor extremist… cred. Deși nu fac altceva decât să vorbesc despre ideea respectiv în momentul respectiv şi doar în acel context. Doza asta de frică de nou și de dorință de nou o are orice om așa cum le avem pe toate celelalte, evident, în proporții diferite de la unul la altul.
Atunci vorbește-mi de fricile tale. În afară de frica de nou… de ce îți mai este frică?
De război. Ancestral. Eu am o frică ancestrală de război. Nu ştiu de unde vine și nu reușesc să o identific, pur şi simplu nu reușesc să o identific. Știu că mă gândeam într-o vreme, mai demult, mă gândeam că, totuşi, de ce îmi e frică de fapt?
La război îmi e frică de anarhie, de faptul că nimic nu mai are sens și ești extrem de expus. Din punct de vedere moral, din punct de vedere fizic, din orice punct de vedere. Pur și simplu nu mai sunt reguli. Și nu știu, cred că asta mă sperie.
Interviu de IOAN BIG, Foto header: MIHAELA TULEA
