În facultate (paradoxal, cea de Litere) am înțeles că nu toate bibliotecile sunt făcute din cărți.
Până atunci, copilăria mea din anii ’90 fusese definită de un ritual simplu: mersul prin librării. Îmi amintesc perioada aceea în care editurile românești apăreau aproape peste noapte, iar una dintre marile bucurii era să descopăr ce titluri noi au mai ajuns pe rafturi. Pentru cine a crescut în acei ani, cartea era încă un obiect care trebuia vânat.
Apoi au venit anii de facultate și o frustrare neașteptată. Studiam literatura într-un moment în care internetul devenea suficient de matur încât să ofere acces la articole, arhive și texte în limba engleză. În câteva minute puteam găsi surse pe care altădată le-aș fi căutat zile întregi. În schimb, multe texte românești mai vechi rămâneau captive în biblioteci sau în ediții greu de găsit. Paradoxal, studiind literatura, am început să mă îndrăgostesc de mediul digital.
Privind în urmă, îmi dau seama că am avut șansa să asist la două revoluții similare. Prima a fost digitalizarea. A doua este apariția inteligenței artificiale generative. Și atunci, ca și acum, reacțiile au oscilat între entuziasm și teamă. Unele îngrijorări s-au dovedit justificate, altele nu. Cert este că tehnologiile cu adevărat transformatoare nu dispar. Se stabilizează și devin atât de obișnuite încât uităm că au fost cândva o noutate.
Nu mă mai gândesc astăzi la internet ca la o tehnologie. Este pur și simplu parte din viața noastră. Cred că, într-o formă sau alta, același lucru se va întâmpla și cu inteligența artificială.
Iar cea mai mare ironie este că, dacă vom învăța să o folosim bine, s-ar putea să ne ofere exact ceea ce ne-a lipsit mereu: timp. Timp pentru lectură, conversații și lucrurile care contează dincolo de ecrane.
