Rezumat
Puterea ca formă de izolareO Romă sobră și o melancolie discretăUn film despre bătrânețe, vinovăție și împăcare
LA GRAZIA | Sorrentino, între sinceritate și singurătate
În ultimii ani, filmografiei lui Sorrentino i s-au adăugat proiecte foarte personale, aproape autobiografice, dacă stăm să ne gândim la È stata la mano di Dio sau mai recentul Parthenope. Ele angajează mai mult o stare și pare că nu mai e vorba atât de mult despre un fir roșu cu o poveste clară, cu răsturnări de situație în sensul clasic. Și sentimentul predominant care reiese din proiectele mai recente ale lui Sorrentino e acela de melancolie, iar La Grazia nu face excepție.
Aici abandonează exuberanța și decadența din La Grande Bellezza și revine la ceva mai intim, chiar dacă poate nu la fel de personal ca celelalte două filme amintite mai sus. La Grazia e aproape auster pentru standardele lui, dar pare că fix asta și-a propus.
Filmul urmărește ultimele luni din mandatul unui președinte italian fictiv, Mariano De Santis, interpretat de deja inevitabilul Toni Servillo. Un om aflat într-un moment complicat, prins cumva între credință, datorie și propria singurătate. De Santis se vede obligat să ia decizii morale imposibile într-un moment în care viața lui personală pare deja consumată de absențe și regrete, în special din cauza soției pe care a pierdut-o cu mulți ani în urmă.
Puterea ca formă de izolare
Cu toate că povestea urmărește un politician într-o funcție de putere, Sorrentino nu pe asta pune accentul. În centru e un om obosit. Un om care începe să realizeze că funcția pe care a purtat-o ani întregi nu i-a oferit neapărat sens, ci doar o formă elegantă de izolare. Există cadre lungi, dominate de tăcere, în care De Santis pare pierdut în propriul palat, de parcă ar fi o fantomă care rătăcește.
O Romă sobră și o melancolie discretă
Vizual, ca mai toate filmele sale, filmul arată superb, dar fără să fie ostentativ. De data asta, Roma lui Sorrentino nu mai e decadentă și extravagantă, ci rece, solemnă și gri. Inclusiv cele destul de multe momente umoristice parcă păstrează o doză de tristețe. Se folosește de muzica hip-hop ca să puncteze și mai clar diferența între aparențele lui De Santis față de oameni și realitatea mult diferită în care se află, de parcă ar vrea să îl înstrăineze și mai tare de ceilalți.
Un film despre bătrânețe, vinovăție și împăcare
Pe alocuri, filmul e lent și uneori trenează, mai ales spre final. Dar, cumva, parcă exact ritmul ăsta i se potrivește. La Grazia nu are explozii, sex sau violență și nici nu încearcă să placă tuturor. Și cred că ăsta e și marele plus. Sorrentino vorbește despre bătrânețe, vinovăție și moarte. Despre momentele în care oamenii aflați în poziții uriașe de putere rămân, de fapt, incredibil de mici în fața propriilor îndoieli.
Nu cred că este cel mai spectaculos film al lui Sorrentino, însă La Grazia nici nu-și propune asta. Nu e nici un film politic. Ci mai degrabă e un film despre cât de greu este să împaci omul care ai fost cu omul care lumea a avut nevoie să devii, iar asta mi se pare cu atât mai valoros.
Text de ŞTEFAN IANCU | POINT OF VIEW
Citește aici și alte articole scrise de Ștefan Iancu pentru Zile și Nopți:
-> „JOJO’S Bizarre Adventure: Steel Ball Run” 2026
POINT OF VIEW | „JOJO’S Bizarre Adventure: Steel Ball Run” 2026
-> 28 Years Later: The Bone Temple
