“Parthenope” (2025) | Un tribut vizual adus dragostei
Cu Parthenope, primul lungmetraj al lui Paolo Sorrentino după The Hand of God, drama semi-autobiografică nominalizată la Oscar în 2022, scriitorul şi cineastul devenit celebru prin estetica lui rafinată revine în oraşul natal, însoritul Napoli, căruia îi dedică unuia dintre cele mai frumoase şi exotice exerciţii de stil din ultima vreme menite a fi savurate pe marele ecran.
Sorrentino, autorul unor filme memorabile ca La grande bellezza, Youth şi Loro, precum şi creatorul serialului The Young Pope, propune acum publicului un basm contemporan mustind de dragoste, construit ca o epopee feminină cu începutul plasat în anii ’50, ce o are ca protagonistă pe neverosimil de frumoasa Parthenope (Celeste Dalla Porta), tânără bântuită de un tragic incident din trecut care pare a fi destinată unei cariere în antropologie, de vreme ce profesorul ei (Silvio Orlando) este impresionat de inteligenţa sclipitoare pe care o manifestă.


În jurul acesteia, într-o vară perfectă, îi vedem pe napolitani şi diferitele faţete ale dragostei pe care le exprimă, între entuziasm şi deziluzie, dar cu toţii caracterizaţi de o poftă nebună de viaţă.
Odată cu trecerea timpului, de la naşterea ei metaforică în apele golfului până în zilele noastre, diversitatea nuanţelor emoţionale creşte continuu, contribuind la definirea unui mediu care poate vrăji, iubi şi distruge cu egală uşurinţă.


Parthenope pare conştientă de atracţia pe care o exercită, inclusiv de obsesia incestuoasă a fraţilor săi mai mari, şi nu are probleme să îşi joace pe degete concetăţenii atunci când îşi propune asta, numai că a dezvoltat o fixaţie pentru John Cheever, un romanicer englez, patetic şi alcoolic, interpretat de Gary Oldman… pe care l-a citit din scoarţă-n scoarţă.


Multe din experienţele tinerei frizează oniricul, unele apropiindu-se prin bizarerie chiar de spaţiul Lynch-ian, precum întâlnirea cu profa de actorie desfigurată în urma operaţiilor estetice sau ceremonia „marii fuziuni” între familii, astfel încât întreaga poveste evoluează într-o direcţie suprarealistă, dar punerea accentului pe vizual nu înseamnă că filmul este superficial în esenţa sa.
Închiderea parcursului academic se consumă aproape simultan cu realizarea faptului că Parthenope a devenit, de fapt, cea care poate da lecţii, chiar dacă, într-o mare măsură, toate planurile ei de viitor par a nu avea şanse de materializare.
Mă opresc aici pentru că Parthenope nu este un film de povestit, ci unul… de văzut! Neapărat! Din 7 februarie, la cinema.
Text de IOAN BIG | FILM