Clopoţelul de Chrysta(l) al lui David Lynch
După ce a încercat o bună bucată de vreme, prin incursiunile sale în Punk, New Wave şi Rock-ul Psychedelic – în special pe albumele We Dissolve, din 2017, şi Feels Like Love, din 2019 -, să se detaşeze de influenţa covârşitoare al inclasificabilului artist vizual şi muzician David Lynch, reputatul cineast, ale cărui filme – de la Eraserhead şi The Elephant Man până la Mulholland Drive şi Inland Empire, trecând, bineînţeles, prin Twin Peaks – au generat un veritabil cult global, originala cantautoare americană Chrysta Bell (n.1978) a revenit alături de mentorul ei pentru un nou LP, Cellophane Memories, care s-a lansat pe 2 august 2024.
Experimentul suprapunerii dreamy ale multiplelor layere vocale din Sublime Eternal Love, primul dintre single-urile care a prefaţat Cellophane Memories, a sugerat faptul că LP-ul va reprezenta un produs artistic de avangardă, pe măsura aşteptărilor de la tandemul creativ Chrystabell & David Lynch, care l-a înregistrat fără absolut niciun sprijin exterior, artista asumându-şi postura de inginer de sunet, iar Lynch, care a compus textele după inspiraţia de moment, cea de producător.
Evident, tot el filmează şi regizează videoclipurile, aşa că intraţi în “teatrul” său de pe YouTube, eventual după ce ascultaţi albumul, ca să aflaţi… The Answers to the Questions.
Cellophane Memories este al treilea disc pe care Chrystabell – nume de scenă adoptat în pandemie – îl scoate în asociere cu David Lynch, sigur, nepunând la socoteală colaborările pentru diverse OST-uri, dar la o distanţă temporală semnificativă de albumul The Train (2011) şi EP-ul Somewhere in the Nowhere (2016).
Din această perspectivă, am putea spune că Lynch reuşeşte să facă acum pentru muza lui ce nu a putut romanticul englez Samuel T. Coleridge (1772-1834), fiindcă acesta nu terminat niciodată de scris şi partea a treia din poemul Christabel, din care părinţii texanei s-au inspirat peste secole atunci când şi-au numit fiica.
Începând chiar cu prima – Polish Poem, inclusă în Inland Empire –, toate înregistrările muzicale au fost realizate în studioul lui Lynch din Hollywood Hills, iar acesta e nu doar producător, dar şi co-autor a textelor, fotografiilor şi, uneori, ale melodiilor, inclusiv în cazul lui Swing with Me, de pe The Music of David Lynch, dublul album ce redă concertul caritabil de pe 1 aprilie 2015, organizat de David Lynch Foundation.
Cum a ajuns Chrystabell, tânără care începuse să cânte Swing Jazz în anii ’90, în trupa 8½ Souvenirs din Austin, să fie distribuită în rolul Agentului FBI Tammy Preston în Twin Peaks: The Return?
Nu e greu de imaginat de ce i-a atras atenţia polivalentului Lynch pe parcursul primelor colaborări, întrucât, prin muzică, coregrafie, teatralitate şi look, Chrystabell are o prezenţă fascinantă ce ţine mai degrabă de o realitate paralelă, ne-etichetabilă artistic într-un gen sau altul – m-aş hazarda, totuşi, să o plasez în spaţiul unui Retro-Futurism cu accente de Burlesque -, care aminteşte în mod surprinzător ca asociere, în egală măsură, de estetica întunecată şi viscerală a Mayei Deren, de performance-urile Neo Burlesque ale sofisticatei Eden Berlin şi de imaginea flamboaiantă a vampei animate Jessica din Who Framed Roger Rabbit, al lui Robert Zemeckis.
Meditaţia Transcendentală, fondată de Maharishi Mahesh Yogi, popularizată global de The Beatles şi The Rolling Stones în anii ’60, a fost şi rămâne o punte de legătură în relaţia lui Chrystabell cu David Lynch, pe care acesta o practică deja de peste jumătate de secol, aspect care se reflectă în absolut toate formele sale de expresie, începând de la literatură (Catching the Big Fish: Meditation, Consciousness, and Creativity, 2006) şi artă plastică până la instalaţii, fotografii, design interior sau muzică (Crazy Clown Time, 2011).
Pe de altă parte, dincolo de Lynch, Chrysta Bell a performat pe scenă de-a lungul anilor deopotrivă cu muzicieni etichetabili ca tradiţionalişti, precum Willie Nelson, Brian Setzer sau Boz Scaggs, cât şi cu o serie întreagă de inovatori, ca Adrian Utley de la Portishead sau Klaus Schulze de la Tangerine Dream, dar, sigur, nu trebuie să uităm că David Lynch însuşi, un meloman înrăit, are o apetituri muzicale eclectice, de la Elvis Presley până la Rammstein.
Interesant este faptul că fanii români au putut-o vedea şi asculta live pe Chrystabell în ambele etape ale evoluţiei sale artistice, deci inclusiv în cea în care a încercat temporarar disocierea de mentorul său estetic, la Control Club din Bucureşti, în 2016 şi, respectiv, 2019, şi fiecare dintre ele ne-au oferit la acea vreme şansa unor dialoguri memorabile, într-o anume măsură inedite fiindcă, în general, Bell cultivă ideea de mister feminin, lăsând spaţii relativ largi în povestea vieţii sale pentru a zgândări imaginaţia consumatorilor de artă contemporană şi a descuraja tentativele de invadare a intimităţii ei artistice.
În contextul lansării recente, în tandem cu David Lynch, al albumului Cellophane Memories, care vine după Midnight Star, din 2022, disc produs şi scris integral de Chrystabell împreună cu Christopher Smart, am considerat că redarea a câteva piese din puzzle-ul născut din acele interviuri s-ar putea dovedi de o oarecare utilitate pentru melomanii interesaţi de personalitatea unei artiste greu de descifrat exclusiv prin intermediul creaţiei sale.
Chrysta, în concertele tale, ca intro, apelezi adesea la Eden & the Swan, scurtmetraj având-o ca protagonistă pe Eden Berlin, artistă de Burlesque atrasă deopotrivă de fetişuri şi de stilul vizual al începutului de secol XX. Care semnificaţia acestei alegeri?
Ei bine, am convingerea că Eden reprezintă o expresie a puterii feminităţii, iar eu sunt o admiratoare a ei, ba chiar mi-am dorit şi am sperat, la un moment dat, să fie alături de mine în turneu, în carne şi oase, întrucât simt că între noi există o chimie frumoasă şi solidă, iar apariţiile sale scenice se duc dincolo de Burlesque, în spiritul celor mai creative proiecte ale mele. Proiecte pe care, evident, nu întotdeauna le pot concretiza întrutotul aşa cum le concep, însă, în această situaţie aparte, mi-am propus să merg dincolo de cadrul unui concert propriuzis.
Am vrut ca tu, spectatorul, să ai iniţial impresia că mergi la un simplu show, unde urmează să asculţi ceva muzică plăcută, dar, până la urmă, să rămâi de fapt cu simţăminte mult mai puternice decât te-ai fi aşteptat, în urma experienţei trăite… aşa cum m-am dus eu să o văd pe Eden Berlin performând pe scenă şi crezând că mă aflu la un spectacol de Burlesque, dar ceea ce am ajuns să percep asistând la eveniment a fost mult dincolo de asta, fiindcă m-am simţit conectată cu o declaraţie de intenţie feministă mult mai profundă.
Iar show-ul ei atunci nu a fost Eden & the Swan, ci unul în care o întruchipa pe Lady Madonna, cu acea ceară roşie picurată peste trupul ei…
Te referi, probabil, la The Madonna in Sorrow…
Da, într-adevăr. În urma acelui spectacol, am avut un amestec complicat de trăiri transmise de tipul său de sofisticare construit în jurul senzualităţii feminine, care transcende sexualitatea şi care, pentru mine, s-a relevat atunci a fi extrem de puternic.
Este un limbaj pe care eu îl vorbesc şi, totodată, un limbaj în care răspund. Am decis, astfel, să mă folosesc de Eden pentru a-mi începe propriul spectacol, fiindcă acesta e foarte întunecat şi dificil de asimilat, iar mie îmi place să construiesc un flux care să nu te ţină în permanenţă în acelaşi spaţiu.
Ştii că e totul în regulă dacă te afli aici, dar eu trebuie să te transport şi în alte părţi, să te expun unui mix de arome diferite şi foarte intense şi, cu toate că în ambientul pe care îl creez regăseşti lucruri mai mult sau mai puţin familiare, trebuie să nu uiţi că există în viaţă, cea de acum, dar şi în viitor, momente disconfortabile, pe care le poţi asimila prin intermediul experienţelor doar dacă eşti deschis la noi propuneri de a le… digera.
După zile sau chiar luni în care încerci să treci peste anumite episoade din propria existenţă, apare un embrion de mesaj, reflectat de unul sau altul dintre cântece, care să te realimenteze, poate tocmai pentru că le-ai ratat sau nu le-ai dat importanţa cuvenită.
Şi, în mintea mea, Eden deschide prin a-ţi „vorbi” într-un mod foarte direct, prin intermediul imaginii sale voit construite sumbru în interacţiunea cu lebăda şi cu un sound design ce creşte progresiv în intensitate, că experienţele sunt cele care iluminează treptat poteca ieşirii din confuzie. Eu am căutat tot timpul să îmi creez acest flux existenţial.
Pe ea o iubesc deoarece este o persoană foarte sufletistă şi, de altfel, i-am şi scris că arta ei mă tuşează şi că mi-ar face plăcere să putem colabora. Am facut ulterior cunoştinţă la Berlin, a venit la câteva dintre spectacolele mele şi m-a vizitat după aceea.
Dincolo de asocierea cu David Lynch, biografia ta publică spune puţine despre cum ai ajuns de la o vocalistă de Jazz la o artistă cosmopolită, binecunoscută pe scenele europene. De exemplu, cum s-a ajuns la colaborarea cu Klaus Schulze pentru al său Shadowlands?
A ajuns la mine prin intermediul managerului pe care îl aveam la vremea respectivă.
Eu cred că toate lucrurile se aşează în permanenţă pe legături mistice, pentru că uneori, atunci când încerci să dai de cineva, îţi trebuie un dram de noroc, un prieten sau o altă conexiune… care să-ţi spună, de exemplu, ‘Oh, îl cunoşti pe Klaus?’. Tot ceea ce ştiam eu despre Klaus era că reprezintă o legendă în muzică, însă abia când un amic foarte bun, întâmplător şi managerul meu, mi-a zis: ‘Acest domn vrea să îi interpretezi muzica.’, reacţia mea spontană a fost ‘Wow!’ şi astfel a început dialogul cu el. Cu toate că este o persoană foarte neobişnuită, am simţit că am o conexiune cu el şi am răspuns ‘Da, desigur!’ chiar înainte să ascult muzica pe care o crease.
După cum îţi spuneam, eu am convingerea că aceste lucruri se întâmplă deoarece sunt predestinate. L-am întâlnit deci pe Klaus doar pentru că aveam un manager care îl reprezenta şi pe el şi, astfel, aveam acces, fără să vrem, la proiectele la care lucra celălalt. Discul său a reprezentat o incursiune în memoria lui… sau în amintirile mele, depinde cum percepi lucrurile, fiindcă orice experienţă este trăită individual.
Ce-mi rămâne mie din experienţa cu Schulze este simţământul că ceva profund se poate naşte dintr-o scânteie declanşată de „ciocnirea” cu un alt artist care vrea să te cunoască sau de care tu ai auzit şi despre care crezi că poate duce la un rezultat creativ.
Deseori, nu se întâmplă nimic, evident. Deseori începi să nutreşti speranţe, dar rezultatul se dovedeşte a fi nul până la urmă, însă, alteori, legătura de subtanţă se realizează fără ca tu să-ţi planifici şi fără a avea explicaţii pentru asta.
Aşa s-a întâmplat şi în cazul colaborării cu el. Am vorbit la telefon şi ne-am înţeles din prima surprinzător de bine, chiar dacă niciunul dintre noi nu ştiam ce-ar putea să iasă, iar lucrurile, apoi, s-au întâmplat şi este firesc să fie aşa atâta vreme cât comunicarea serveşte inspiraţiei care generează arta.
Am vorbit despre Eden nu însă şi despre celălalt personaj din film, lebăda neagră. Personal, cred că eşti o lebădă neagră în Pop culture prin muzica atipică pe care o interpretezi…
Da, acesta e adevărul, dar, ştii, asta nu se întâmplă cu intenţie. În felul acesta, un artist îşi descoperă modalitatea de exprimare care îl reprezintă cel mai bine.
Vreau să spun că am compus până acum cel puţin douăzeci de albume de muzică pe care nu le-a auzit nimeni şi nici nu le va auzi, cel puţin pentru moment, dar muzica pe care am făcut-o cu David [Lynch] reprezintă esenţa a cine sunt eu şi evoluţia în „lebădă neagră” este fundamental rezultatul modului în care înţeleg să mă exprim eu artistic, să interacţionez cu Pop culture.
N-a fost niciodată ceva calculat sau voit, ci a fost rezultatul intrării mele într-o lume dincolo de care simţeam că nu pot procesa prin alchimie artistică infuzia de lucruri care mi se întâmplă şi cred că acum a venit momentul… poate, datorită faptului că David Lynch a revenit din nou, pregnant, în conştiinţa publică.
Mai mult, există o apetenţă pentru neobişnuit care începe să se amplifice, iar eu simt asta în procesul creativ, datorită faptului că numărul oamenilor interesaţi de ceea de facem devine din ce în ce mai mare.
Dacă înainte, indiferent ce făceai în afara radarului culturii Pop, stârneai reacţii condescendente de felul “peaks of sunshine” sau “ooh, yeah, ok”, acum se întâmplă în jurul meu mult mai multe schimbări din perspectiva raportului cu publicul – în condiţiile în care, creativ, eu sunt aceeaşi -, iar ceea ce fac devine din ce în ce mai interesant pentru acesta odată cu trecerea timpului.
Compun şi cânt deja de peste 20 de ani într-o industrie muzicală care încearcă tot timpul să te poziţioneze ca artist, să te fixeze cumva într-o anume zonă, dar ca şi tine în ceea ce scrii, şi ca destui alţii, am sentimentul că provin dintr-un cătun izolat şi foarte îndepărtat, din acela dotat doar cu o singură linie telefonică, şi, drept urmare, mă aflu continuu în permanentă căutare de scântei care ar putea aprinde ceva.
La un moment dat, ai alăturat două cuvinte ce au conotaţii posibil contradictorii, “patience & surrender”. La ce te-ai referit, de fapt?
Pentru mine, cuvintele astea au, practic, aceeaşi semnificaţie, deoarece am credinţa că orice om rezonabil, dacă ar fi fost în locul meu, ar fi cedat cu mult timp în urmă. Creativ, ceea ce fac eu este atât de lent şi au trecut atâţia ani… offf!
Am avut norocul să realizez înregistrările cu David, e adevărat, dar, într-un alt plan, pe parcursul timpului, am avut activitatea mea de interpretă de muzică, ori sunt lucruri pe care trebuie să le faci ca artist şi sunt lucruri pe care trebuie să le faci ca parte din job… iar eu am fost atât de mult timp programată să funcţionez ca parte a acestui proces, încât nu se putea să n-am momente în care să-mi spun mie însămi: ‘Nu!’.
Orice persoană cu bun simţ şi cu o structură de gândire raţională ar fi abandonat până acum şi s-ar fi reorientat spre altceva, dar… exact acelea au fost momentele în care am ştiut că trebuie să continui. Ca om, eşti conştient că în acest fel de vremuri trebuie să apeşi pe acceleraţie şi nu ai altă alternativă decât a te lăsa în voia sorţii.
Ştiu că sună clişeistic, dar credinţa în destinul proiectului şi în faptul că ce este menit să fie se va întâmpla – nu neapărat în această viaţă, tocmai pentru că am avut şi eu destule momente de cumpănă –, te determină să îţi spui că poate acesta merită încercarea de a fi dus la bun sfârşit.
Vorbind de proiecte, am o mică curiozitate. Cum ai ajuns să interpretezi o tânără amerindiană în Once Upon a Time in China and America, filmul lui Sammo Hung?
Asta s-a întâmplat cu mai bine de douăzeci de ani în urmă şi e absolut amuzant că îmi aduci aminte de ea.
A fost o experienţă neobişnuită, nimic asemănător cu modul uzual în care se face cinema în America, dar pentru mine a fost o veritabilă experienţă culturală, deoarece, venind din Texas, a fi expusă unei confluenţe culturale dominate de China a fost extrem de straniu, pentru că am văzut cât de „consumabili” erau consideraţi chinezii.
Se întâmplau o mulţime de explozii pe platoul de filmare, iar destui oameni erau răniţi la propriu şi nimănui nu îi păsa, pentru că tot timpul aduceau alţi chinezi să îi înlocuiască şi eu, fiind în mijlocul lor, eram foarte intrigată că toţi păreau OK cu această situaţie, că oamenii răniţi revin apoi la filmare fără probleme… ca să sufere în continuare.
Drept urmare, ce să zic?, a fost cam neplăcut să particip nu doar la acest gen de conflicte, dar şi la filmări a 40 de duble de scene de Kung Fu şi doar a uneia care presupunea ceva interpretare actoricească – chiar şi aia nejucată cum trebuie -, dar tezaurizez experienţa şi mă bucur că am trăit-o, cu toate că habar n-am dacă mi-a fost de un real folos în cariera mea artistică.
În fond, rămâi totuşi ataşată de muzică. Pe de altă parte, apariţiile tale scenice arată prin grija pentru detaliu o polivalenţă remarcabilă în ceea ce priveşte artele vizuale…
Am început în teatrul de revistă când eram copil, am crescut într-un studio de înregistrări [proprietate a părinţilor săi în San Antonio – n.r.], am acumulat foarte devreme experienţă ca actriţă de film sau de televiziune, am făcut toate acestea – muzică, bineînţeles, întreaga mea viaţă – şi astfel am ajuns să folosesc orice idee, expresie sau ustensilă din toolbox-ul meu.
Dacă aş fi pictat, acum realizam şi picturi, dar, dincolo de toate… interpretarea scenică, arta, coregrafia, elementele teatrale, moda, comportamentul gestual, acestea sunt instrumentele mele de lucru. Voi utiliza orice am în dotare pentru a-mi defini propria formă de exprimare pentru că, doar puse la lucru în ansamblu, rezultatul va fi cel pe care mi-l doresc şi, în plus… am muzica mea cu David. YES, YES, YES, THIS IS IT!
Continui să îmi utilizez întreaga paletă cromatică pentru a mă exprima, dar şi pentru a mă corecta, fiindcă uneori ai convingerea că ai dat lovitura, însă e suficient să vezi o filmare ca să realizezi cât de mult trebuie să schimbi sau să fi expus la alte experienţe care îţi pot nuanţa ulterior viziunea.
Este o evoluţie continuă.
Vizual, ai renunţat la luminile care să te pună în valoare pe scenă ca solistă în favoarea identificării cu mapările video, care se construieşte pe disoluţia/reconstrucţia organicului. Care este punctul de plecare al abordării?
Totul se referă la rememorarea elementelor de bază din care se clădeşte orice eşafodaj, iar în mintea mea, cel puţin, există dorinţa de conexiune cu “The Great Beyond” [viaţa de după moarte – n.r.], cea de a pătrunde în cele mai mici amănunte pentru a înţelege în ansamblu acest concept vast, dar accesibil tuturor.
Singura cale, în ceea ce mă priveşte, este să lucrez cu sunetul şi cu alte câteva elemente primare, de ordin vizual în mare parte, astfel încât să te scot pe tine, ca spectator, din starea pur raţională, să te fac să te implici în interacţiuni emoţionale legate de natura umană, să faci conexiuni între lucruri şi emoţii, adaptând conştient ideea că abstractul derivă din neasocierea experienţei cu arta.
În declinările vizuale, am încercat să vin cu concepte care să fie frumoase şi pline de sens deopotrivă, întrucât, până la urmă, cu toţii facem ceea ce facem ştiind de ce o facem, dar, la finele fiecărei zile, plutim împreună în infinit… finalmente, acesta se poata arăta a fi ceva frumos, dar, câteodată, şi înfricoşător.
Pentru mine asta reprezintă acel „surrender”, acea abdicare de care pomeneai mai înainte, fiindcă, rezistând mai mult, vei avea mai multe restricţii şi vei fi supus unui stres mai mare, astfel încât e de preferat să te laşi imersat în mister. Este cheia de boltă pe care nu trebuie să o pui la îndoială.
Pur şi simplu te predai, devenind astfel parte a misterului, neîncercând să te vezi pe tine însuţi ca pe o entitate separată cu propriile temeri şi te dizolvi în acesta nemaiavând vreun stres. Fiind martor plin de compasiune la ceea ce se întâmplă în jurul tău şi, prin acceptarea apartenenţei la Mister şi la Infinit, nu trebuie să mai simţi nimic pentru că… este perfect.
Nu mai există explicaţii şi totul este OK.
Ajungem, astfel, la Meditaţia Transcendentală. Cum ai ajuns să o practici şi în ce măsură a fost o punte de legătură în relaţia cu David Lynch?
În ceea ce priveşte raportul meu cu David, am fost alături de o persoană infinit de creativă, pasionată, sensibilă şi productivă, calmă şi foarte blândă, care m-a făcut să trec peste ceea ce reprezintă Hollywoodul, eu fiind, după cum bine spuneai, o „lebădă neagră”.
Referitor la această persoană pe care am început să o cunosc şi să o iubesc, am ajuns, firesc, să mă întreb: ‘Cum poate fi atât de concentrat şi atât de elocvent şi atât de creativ?’. Am aflat atunci de instrumentul pe care această persoană îl foloseşte şi mi-am zis că merită să îl încerc la rândul meu.
După atâţia ani de când îl cunosc pe David, dar şi pe oamenii din echipa sa, cu lejeritatea şi calmul lor, am adoptat atitudinea ‘OK, I want to do it too.’. Niciodată el nu a insistat să merg pe această cale, dar experienţa cu oamenii din jurul său, care se comportau cu toţii într-un fel nemaipomenit, m-a determinat şi pe mine să încerc.
Această practică a meditaţiei având ca obiectiv dezvoltarea personală are o aură luminoasă şi pozitivă. Cum se împacă aceasta, în cazul tău, cu dominanta sumbră şi întunecată a actului tău artistic?
Hmm, bănuiesc că totul face parte din întreg.
Pentru mine, Meditaţia Transcedentală reprezintă un instrument în slujba creativităţii, iar eu nu judec creativitatea, mai ales că aceasta are multe forme de expresie. Creativitatea foloseşte ceea ce am în propria viaţă şi la ceea ce am fost martoră în viaţă, o viaţă câteodată frumoasă, meditativă şi senzuală, dar, alteori, întunecată, înfiorătoare şi ciudată, o viaţă care „trăieşte” prin mine, iar Meditaţia Transcedentală nu face decât să aplaneze aceste zâzanii.
Creativitatea se poate manifesta, dar eu nu pot să o judec, eu sunt doar în căutarea unui vehicul curat care să o aducă la suprafaţă, dar asta nu înseamnă că sunt o fiinţă perfectă, exclusiv pozitivă sau frumoasă… în viaţă sau în gânduri.
Sunt doar un canal prin care creativitatea poate răzbi în exterior şi cred că muzica îşi are faţetele sale întunecate însă, în ultimă instanţă, întotdeauna există speranţă. În final există transcedenţa, recunoaşterea în egală măsură a întunericului şi a luminii.
Asta a însemnat întotdeauna dar, uitându-mă la mine, călătoria spre lumină în căutarea transcedenţei a fost lungă şi plină de experienţe la care eşti martor ca şi artist.
Iar asta a reuşit să iasă la iveală din mine.
Text de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header: Răzvan Nedelcu
