A început prost, a continuat și mai prost și s-a terminat – cum altfel? –- în lacrimi.
După trei ani în care a fost una dintre protagonistele primei ligi de fotbal și și-a câștigat respectul multor microbiști din toată țara, FC Hermannstadt coboară iar între umbrele diviziei secunde.
Asta n-ar fi o dramă dacă, la fiecare eșec de acest gen, prima întrebare de pe buzele fanilor nu ar fi: va mai exista echipa asta și la anul? Sibienii pasionați de fotbal sunt pățiți: rând pe rând, Șoimii, Inter, FC Sibiu și Voința au dispărut după perioade de agonie mai scurte sau mai lungi. Parcă ar fi un blestem ca orașul ăsta să nu poată avea o echipă-fanion, care să adune oamenii în jurul ei și la bine, și la greu.
Un fost mare fotbalist român povestea că, atunci când a ajuns prima oară în Anglia, a rămas cu gura căscată când a văzut cum arată gazonul de la stadionul unde urma să joace. Impecabil. “Ce-i faceți, oameni buni? Care-i secretul vostru”, a întrebat omul nostru. “Îl stropim în fiecare zi”, a venit răspunsul. “Bun, dar asta facem și noi”. “Da, dar noi o facem de 100 de ani”.
În ligile a IV-a sau a V-a din Marea Britanie sunt o mulțime de echipe care aduc la stadion mai mulți spectatori decât una din Superliga României. Nu știu dacă joacă mai bine sau mai prost, dar nu despre asta-i vorba. Echipele astea au în spate un secol de viață. E despre culori, despre tradiție, despre istoria orașului. Ar fi bine dacă, la un moment dat, oamenii care investesc în fotbalul românesc vor înțelege asta.
Ultimele vești sunt optimiste: clubul rămâne în viață și o ia de la capăt. O să aflăm dacă, de data asta, coborârea va fi doar un pas înapoi înainte de a lua avânt sau încă un capitol dintr-o poveste pe care orașul ăsta nu pare să știe cum s-o scrie cu final fericit.
Deocamdată, FC Hermannstadt respiră. Până când?
