“KNIGHTRIDERS” (1981, r: George A. Romero)
“Knightriders”, singurul lungmetraj non-Horror din filmografia lui George A. Romero (“Night of the Living Dead”, “Crazies”, “The Dark Half”) în afară de accidentalul Rom-Com de tinereţe “There’s Always Vanilla” (1971), are un plot perfect sintetizat de titlu: avatarurile unor cavaleri medievali pe… motociclete.
O comunitate care trăieşte în parte animată de idealurile arturiene şi structurată ca atare – liderul este Rege, doctorul Mag, iar biker-ii Cavaleri), îşi duce viaţa nomadă ca bâlci medieval ce susţine spectacole prin sate şi oraşe mici.
La prima vedere avem de-a face cu un subiect caraghios, facil, tipic filmelor de consum de serie B ai anilor ’80 (gen “Eye of the Tiger” sau “Nightmare Beach”), iar primul sfert de oră din “Knightriders” te face să crezi că aşa stau lucrurile prin elemente precum ridicola asociere între comportamentul şi vestimentaţia desuetă şi facilităţile lumii moderne, sexul în mijocul pădurii urmat de auto-flagelarea în râu şi aşa mai departe… numai că, pe măsură ce povestea avansează, începi să fii nu doar intrigat, dar şi interesat de răspunsul la întrebarea:
‘Ce a vrut Romero să spună, de fapt, cu acest film?’.
Pentru că avem practic de-a face cu tribulaţiile unui personaj colectiv idealist, care sunt victime a unei serii de atacuri de provenienţă şi de factură diferită din partea ‘realităţii’ în care trăiesc toţi ceilalţi oameni, care le periclitează supravieţuirea ca grup şi identitatea ca indivizi (etică, morală, spirituală).
Este loc în societatea modernă pentru visători lipsiti de ambiţii? Aceasta e una din întrebările esenţiale relevate de “Knightriders”.
Comunitatea suferă pentru că Regele (Ed Harris) nu vrea să dea şpagă poliţiei, că leadership-ul său e contestat din interior, comunitatea este erodată de interesele mercantile (vânzătorii de produse asociaţi cu bâlciul… nişte ne-credincioşi în aceleaşi idealuri), comunitatea se diminuează prin dezertările generate de mirajul gloriei şi a banilor (Tom Savini), şi, în fine, comunitatea se erodează prin cumulul de frustrări personale sexuale a membrilor săi.
Şi, totuşi, comunitatea continuă să existe… cum, şi mai ales, de ce? Inamicul nu mai este, de această dată, masa de zombies, precum în clasicele lui Romero cu “Living Deads”, ci vulgul rural, cel care se consideră superior oricărei minorităţi, care s-a obişnuit cu confortul dat de regulile convenţionale, care profită în mod meschin de orice portiţă creată de acestea şi pentru care a fi ‘altfel’ înseamnă, automat, să fii un freak nefrecventabil… decât, poate, în scop de amuzament nesofisticat.
George A. Romero reuşeşte să ţină treaz interesul spectatorului tocmai prin escaladarea graduală a sumei de presiuni la care este supus acest personajul colectiv inedit şi, cu toate că nu este o capodoperă, “Knightriders” rămâne o parabolă cinematografică extrem de interesantă, în care, în ciuda îmbrăcăminţii zdrenţăroase, întrezăreşti… viţa nobilă a unui storyteller autentic.
În final, trei detalii anecdotice.
Unu. Maestrul incontenstabil al literaturii Horror, Stephen King, care lucra în acele zile cu cineastul pe scenariul viitorului “Creepshow” (1982), are aici un cameo alături de soţia sa, Tabitha.
Doi. “Knightriders” este filmul de debut a Patriciei Tallman, care avea să devina extrem de populară în anii ’90 prin rolul Lytei Alexander din serialul “Babylon 5”.
Trei. Romero s-a căsătorit cu actriţa Christine Forrest în ultima zi de filmări, dar cei doi aveau să divorţeze după 30 de ani, când regizorul, deja septagenar, a devenit cetăţean canadian din dragoste pentru o domnişoară din Toronto care servea într-un bar, pasionată ca şi el, de… balet şi de balet Shakespeare.
Prin urmare, am putea privi “Knightriders” fără aşteptări sau prejudecăţi şi s-ar putea ca acest film ciudăţel cu Ed Harris ca pseudo-rege să ne vorbească într-un mod mai interesant decât ne-am fi imaginat.
Text de IOAN BIG |VIDEODOME
