Sibiul este orașul care i-a dat fotbalului românesc pe legendarii Alexandru Apolzan și Nicolae Tătaru.
Apolzan este considerat unul dintre cei mai buni jucători din istoria fotbalului nostru, iar jurnalistul sportiv Ioan Chirilă nota despre el: ”Sărea la cap ca un balerin, mereu atent la frumusețea gestului”. Jocul lui era apreciat nu doar pentru grație, cât și pentru lipsa de încrâncenare.
Născut în 1927 la Sibiu, primii pași în fotbal i-a făcut în orașul natal, ca atacant la Șoimii Sibiu. Apoi s-a mutat la București unde s-a angajat în cadrul uzinelor Rogifer, cunoscute după naţionalizarea din 1948 sub numele de ”23 August”. În uzină, tânărul Apolzan făcea de toate, dar n-a renunțat la fotbal, jucând în echipa fabricii. Se spune că după fiecare zi de muncă rămânea peste program câteva ore să se antreneze la lumina felinarelor. Își dorea atât de mult să facă performanță încât a desenat cu creta pe unul dintre pereţii uzinei un pătrat și încerca neobosit să marcheze ”gol” după ”gol”.
La un an după finalul celui de-al Doilea Război Mondial, Apolzan a ajuns la CFR București, actualul Rapid, iar după trei ani s-a transferat la rivala ”feroviarilor”, CCA București, actuala Steaua, unde a evoluat pe teren până la retragere. Palmaresul fotbalistul sibian cuprinde şase titluri de campion şi cinci Cupe ale României, toate cucerite cu CCA București. Între ‘59 și ’62 a fost coleg de echipă cu Tătaru, atacantul sibian devenit simbol al fotbalului românesc.
Apolzan a fost reprezentant unic al ”fotbalului de balet”, îl ajutau alura, rapiditatea pe teren, avea o detentă de atlet, lovea mingea perfect cu ambele picioare, plus o relaxare și o grație cum nu puteai observa la alți jucători ai vremii. Tocmai de aceea, colegii de echipă de la CCA București îl numeau ”Apollozan”, cu trimitere la Apollo, celebrul zeu olimpian al mitologiei grecești, deseori portretizat ca tânărul ideal de sex masculin, cu o constituție înaltă și atletică și cu o coroană de lauri pe cap.
