Numele Tătaru a intrat în istoria fotbalului românesc datorită fraților Nicolae, născut în 1931 la Sibiu și Gheorghe, născut în 1948 la București.
Familia lor era una de militari, așezați la Sibiu, tatăl lor fiind director în cadrul Armatei.
Nicolae, cunoscut și drept Nae, și-a făcut junioratul la Locomotiva Turnu Severin, între 1949 și 1952, iar înainte de a semna cu Steaua (pe atunci CCA București) a jucat o scurtă perioadă la echipa secundă a acesteia, Armata Craiova.
Purtător al tricoului cu numărul 11 a jucat timp de 11 ani pe postul de atacant la CCA București, fiind remarcat grație vitezei, centrărilor precise şi forţei şuturilor. Pe 10 aprilie 1955 a reușit performanța de a înscrie 4 goluri în meciul CCA București – Avântul Reghin.
Alături de CCA a evoluat în 210 meciuri, a înscris 75 de goluri, a reușit să fie de trei ori campion național și să cucerească două Cupe ale României, rămânând în istorie drept al zecelea marcator din palmaresul grupării din Ghencea.
În poza de grup a echipei CCA București, Nicolae Tătaru e primul jucător care ține trofeul în mână, al doilea cu trofeu în mână fiind un alt mare fotbalist sibian, fundașul Alexandru Apolzan.
În aceeași perioadă, a fost selecționat de naționala României de 24 de ori, reușind să marcheze trei goluri. A debutat pe 9 mai 1954 în meciul României contra Germaniei, disputat în Berlin în fața a 90.000 de suporteri. Primul gol l-a marcat împotriva Greciei în 1957. În 1959, în meciul cu echipa olimpică a Uniunii Sovietice, a fost căpitanul naționalei. De atunci a mai fost căpitan de opt ori.
După meciul Știința Cluj – Steaua București din 11 noiembrie 1963 se retrage din activitate și intră în antrenorat. Timp de aproape două decenii a antrenat echipe precum CS Târgoviște, FC Brăila, Flacăra Moreni, Petrolul Târgoviște și echipa de tineret a Stelei.
A murit în 2001 la nici 70 de ani. Trei ani mai târziu a murit și fratele său mai mic, Gheorghe.
TEXT DE RĂZVAN SĂDEAN, apărut în revista Zile și Nopți Sibiu, nr. 15, 1-15 septembrie 2024
