David Szalay este câștigătorul prestigiosului Booker Prize în 2025.
“Ce nu poate fi rostit” e o carte despre abuz, despre o rațiune neputincioasă în fața subconștientului, despre lipsa de putere, despre o viață pe care nu o trăiești ca subiect activ, ci care te trăiește ea pe tine.
Personajul principal e un ins fără însușiri, un automat social, anesteziat emoțional, aproape lipsit de o motivație minimală de a trăi și mai ales de a găsi un sens existenței. În primele pagini István e înfățișat ca un adolescent singuratic, oarecum respins de ceilalți (nu face eforturi de integrare), fără relații sociale semnificative, fără voință proprie.
Vecina cu un soț bolnav de inimă îl exploatează pe István mai întâi benign (o însoțește la supermarket), apoi sexual. Dezgustul băiatului e amestecat cu o atracție difuză față de femeie. De aici până la obsesie nu e decât un singur pas. Crima e urmarea acestei obsesii și pare un act aproape involuntar. István se întoarce din armată decorat ca erou, dar impresia e aceeași ca în cazul crimei: că nu e actor în propria viață, că nu a încercat conștient să-și salveze prietenul.
“Ce nu poate fi rostit” nu e un bildungsroman: István nu crește, nu se dezvoltă. În unele circumstanțe acționează corect, în altele nu. Criminalul e secondat de erou. Nicio ipostază nu e definitivă și nu izvorăște dintr-o conștiință vie. De fapt, morala nu e printre preocupările lui, nu meditează asupra circumstanțelor vieții sale, nu trece de momentul prezent, nu are această capacitate reflexivă. E mai aproape de animal decât de cugetător. Îl domină instinctele și fiziologia. Singurătatea e firul roșu care leagă secvențele disparate ale vieții acestui băiat, apoi bărbat. La final, înțelegi că e numai un om, o victimă a împrejurărilor și a absurdului, așa cum suntem, până la urmă, toți.
