Erată la un crochiu superlativ | Completări pe marginea unui textuleț despre excelentul spectacol de teatru „Cine l-a ucis pe tata?”, regizat de Andrei Măjeri
„În splendida floare a vârstei și a întrupării lor, o jumătate de duzină de tineri frumoși prezenți pe scenă în această seară au fost condamnați de regizorul Andrei Măjeri să nu aibă parte toată cariera lor de roluri de duzină, după ce au jucat și s-au strecurat printre paharele pe jumătate pline ale suferinței pentru artă în «Cine l-a ucis pe tata?». S-ar putea lăsa toți, acum. Dar ar fi păcat să nu mai joace noul teatru, al viitorului, cel din ora și jumătate de educație fizică, scenică și de viață a unui spectacol unic. Bravo din rărunchi regizorului și actorilor!”.
Asta am scris în social media după ce am văzut „Cine l-a ucis pe tata?”, un eveniment cultural autohton la foarte mare căutare (din pricina unei urgențe, am avut un bilet în plus, am trâmbițat în foaier, a fost revendicat de o puștoaică, bâiguind, printre râuri de mulțumiri, că încearcă să vadă spectacolul de doi ani).
Ploua cumplit, ajunsesem acasă leoarcă, urmăream un meci cu veritabile lovituri de teatru (Scoția – Danemarca 4-2), așa că am fost concis. Fac aici o rectificare: era strict necesar să fi menționat măcar numele actorilor și ale autorilor dramatizării, coregrafiei, scenografiei. Adaug însă la această erată că postarea era doar o schiță, nu o cronică. Un crochiu. Era ce presupusesem că ar citi distribuția, spectatorii care au văzut montarea și, mai ales, cei care n-au văzut-o.
Am preferat să spun o povestioară în loc să trântesc o analiză, pe care, oricum, o parcurg prea puțini. În plus, cum îi mărturisisem chiar inacceptabil de tânărului teoretician și practician de teatru care a regizat acest hit, nu sunt teatrolog. Sunt un om care încearcă să înțeleagă lumea, un vechi spectator de teatru și un aproape la fel de vechi ziarist, cam asta-i tot. Și mai sunt nepotul celui care a fost Oláh Tibor, conferenţiar universitar, critic literar, cronicar de teatru, traducător, redactor, scriitor.
Când ne-a părăsit unchiul Tibi, Hajdú Győző a notat:
„Adora teatrul, îl adora atât de mult încât, în calitate de cronicar, nu a avut suflet să-şi înmoaie pana în vitriol, să măture cu mătura cea mare a criticii, nici măcar atunci când vreun actor maghiar de la noi, stăpânit de un orgoliu de plâns, copleşit de propria măreţie sau atunci când vreun spectacol mai şters ar fi meritat de-a binelea acest lucru”.
Mie, nepotului, dacă-mi place la teatru, scriu, dacă nu-mi place, nu scriu, fix așa de simplu și de simplist. Iar când Andrei Măjeri acuză criticii – „nu văd spectacole în afară (cunosc vreo trei excepții. Cam puțin!). Așadar, referințele lor teatrale, pe viu, sunt doar în interiorul țării și mai mereu cu privirea superioară a capitalei” – fără să fiu critic, doar bucureștean, parc-aș scrie: așa-i! Dar nu sunt sigur c-ar fi bine altfel. Tare mă tem că și cei care nu sunt cunoscuți drept excepții pot aprecia spectacole de afară, reproduse la scară 1:1 în țară de alți regizori români.
Text de HORIA GHUIBUȚIU | JURNAL DE BUCUREȘTEAN
