Albinița românească sau ungurească, tot bună-i! Am găsit rețeta într-o carte cu rețete românești reinterpretate, aduce ca două picături de miere cu versiunea ungurească.
Citesc și bălesc lucrarea „Carpatica: rețete românești reinterpretate” (Grup Media Litera, 2025) de Irina Georgescu, o autoare de cărți de bucate din București stabilită în Marea Britanie, ale cărei cărți reflectă gastronomia și cultura est-europeană. Între șodou cu tăieței și piersici și, respectiv, tort de înghețată Cassata (delicatesa siciliană de la care își trage numele o fostă cofetărie faimoasă din Piața Romană), dau de Albinița.
Citește și:„Această superbă prăjitură în straturi va schimba pentru totdeauna modul în care vedeți budinca de griș. Între straturi de blat cu miere, se așază o somptuoasă umplutură cu griș, însoțită degem de măceșe. Românii iubesc foarte mult mierea, făcută de obicei din floare de tei sau de salcâm, cu un parfum foarte delicat de flori sălbatice. Această prăjitură minunată celebrează câteva dintre ingredientele românești cele mai dragi nouă”, scrie autoarea, care dă și rețeta – o găsiți în cartea de bucate/ album culinar, din care aș evidenția un element vital pentru reușita acestei prăjituri de casă nespus de savuroasă: „se pune la frigider peste noapte”.
Explicații și completări am găsit pe portalul gastronomic ungar sobors.hu (ați înțeles, sarepiper!) în descrierea „mézes krémes”, versiunea ungurească de dincolo și dincoace de Tisza:
„Este foarte greu să te abții să n-o mănânci imediat. Ce face acest lucru și mai dificil este faptul că prăjitura cu cremă de miere trebuie să se odihnească o zi înainte de a fi tăiată, deoarece trebuie să aștepți ca aluatul cu miere să se înmoaie și aromele să se îmbine (…) Opiniile sunt împărțite cu privire la necesitatea gemului, eu cred că acesta înviorează crema, așa că votez pentru adăugarea lui. Va fi perfect cu orice gem acrișor. Prăjitura cu cremă de miere – mai ales pentru că durează destul de mult s-o pregătești – este o prăjitură festivă, dar nu m-ar deranja s-o găsesc mai des pe masă”.
M-am îndrăgostit de Albinița în vacanțele mele târgumureșene petrecute la bunica maternă, Emi néni, care o prepara în bucătăria din casa de pe Târgului 12, strada care urcă spre Liceul Teoretic „Bolyai Farkas”, o ținea în frigiderul din camera înaltă și răcoroasă, apoi, la înmuiat, pe treptele scării din cămară care făcea legătura cu podul.
Bine, noi îi spuneam prăjiturii „mézes tészta”. Era favorita mea dintr-o galerie nemaipomenită de prăjituri de casă. Nu știam că e și românească. De aia, mă și miram când îi auzeam pe români („mamă, ăștia habar n-au să pronunțe!”) zicând „griș” – în casa noastră se folosea doar termenul maghiar, „griz”. Azi, mă mai miră doar că rețeta Albiniței prevede opt porții. Or, pentru că eram un răsfățat, prăjitura româno-maghiară era doar pentru mine. O tavă – o porție. Un deliciu bilingv.
» Text de Horia Ghibuțiu | Gurmand
