EMILIA POPESCU: “Teatrul este frumos pentru că îți oferă de toate”
Cu toate că stagiunea teatrală s-a încheiat în mod formal, luna iulie nu a venit cu un aer de vacanţă pentru îndrăgita şi valoroasa actriţă Emilia Popescu, aflată în repetiţii cu ultima premieră din acest sezon performativ, producţia independentă Antiportret de familie, în care joaca alături de Marius Manole, Raluca Aprodu, Alin Florea, Cătălina Mihai şi Ştefan Iancu, cel din urmă fiind şi autorul piesei puse în scenă de Alex Bogdan.
Până pe 15 iulie 2025, data primelor două reprezentaţii găzduite de TNB, EMILIA POPESCU a ajuns însă şi la Braşov cu cele mai recente spectacole ale Teatrului de Comedie din a căror distribuţie face parte, Visul unei nopţi de vară, de Alexandru Dabija, şi Billy Şchiopul, de Vlad Massaci, pentru festivalul Săptămâna Comediei, unde a câştigat Premiul special al juriului, împreună cu Dorina Chiriac, şi, drept urmare, ne-am gândit că este un bun prilej pentru un dialog relaxat despre perspectiva sa asupra profesiei şi a raportului cu publicul, ţinând cont de faptul că, în 2025, se împlinesc 40 de ani de la debutul ei cinematografic în Moromeţii, dar şi că la începutul acestei veri a susţinut cu succes în Spania un turneu cu poezie clasică românească.
Emilia, să începem cu schiţa unui “antiportret”. Cum te-a determinat tânărul actor Ștefan Iancu, ce are aproape vârsta fetei tale, să accepți rolul în debutul său ca dramaturg?
M-a convins pur și simplu piesa pe care a scris-o, care m-a făcut să simt o mare, mare bucurie, fiindcă atunci când am citit textul exact la asta m-am gândit:
‘Uite cum, la această vârstă, vine către mine un copil mai mic decât al meu, dar care se arată a fi extrem de matur, cu un rol atât de “gras”, atât de frumos, atât de cărnos’… asta, pentru mine, a fost un cadou total neașteptat. Total neașteptat!
Este un text scris sub îndrumarea lui Mimi Brănescu, care și-a luat această misiune extraordinar de frumoasă – nu știu însă cât de dificilă – de a crește niște generații de oameni tineri ce vor să scrie şi care mie mi-a plăcut enorm!
I-a plăcut și lui Marius Manole și astfel am ajuns la acest spectacol făcut în privat și găzduit acum de Teatrul Național în București, dar care, pe urmă, va fi jucat şi în țară. De altfel, am mai văzut un spectacol scris de altă tânără excepțională, colega mea de la Teatrul de Comedie, Cătălina Mihai [Club 27, de la Teatrul Metropolis, piesă concepută tot în cadrul workshop-ului lui Mimi Brănescu – n.r.], aşa că aștept acum să îmi scrie și Cătălina Mihai un rol la fel de consistent. Mi-a promis asta… după ce am și “amenințat-o” un pic.
Cred că trebuie să mergem cu tinerii buni, pentru că, la vremea respectivă, și cu noi au mers cei mai în vârstă şi ne-au susţinut cum şi cât au putut. Pe mine m-au ajutat, ba chiar am fost răsfățată, recunosc asta, şi atunci, la rândul meu, pe cei care sunt buni, îi ajut, îi iubesc, îi protejez.
Ce semnificaţie are, de fapt, acest “antiportret de familie”? Este un spectacol după care plecăm veseli sau puși pe gânduri?
Eu sper că amândouă! Să spunem aşa: vom râde de o situație dramatică. Ce fac oamenii în momente-cheie din viața lor, cum reacționează?
Fiecare o face într-un anumit fel şi despre asta e spectacolul, despre cum se manifestă expuşi fiind la o nouă şi neaşteptată întorsătură a evenimentelor membrii unei familii care, din afară, poate părea disfuncțională, dar, de fapt, se confruntă în interiorul său cu conflicte şi crize asemenea multor alte familii din lumea asta.
Din acest motiv se numeşte Antiportret de familie, fiindcă vedem cum se comportă fiecare dintre cei care o compun atunci când capul familiei dispare de acasă nu se știe unde, cum și de ce, iar viaţa li se schimbă dintr-odată și ies la iveală niște traume, li se relevă caracterul… deci, e o poveste dramatică la care poți să râzi.
Cât de simplu sau de complicat e să intri într-un rol scris din perspectiva unui tânăr de 27 de ani când aparţii generaţiei părinţilor săi?
Odată ce ai intrat în text, nu e mai complicat ca alte roluri. Cum să spun? Evident, Ștefan știe piesa pe dinafară și la repetiţii, când nu avem sufleori, ne suflă el la toate personajele, iar noi mai facem deseori glume de felul ‘Uite, vezi, dacă era dramaturgul mort, mai tăiam naibii din textul ăsta!’, dar nu din cauza asta e mai greu de făcut, ci pentru că în sine este un rol complex şi tocmai de aceea mă intrigă şi mă satisface.
Mi se pare că se potrivește cu perioada în care mă aflu a existenței mele, mi se pare că e un semnal de alarmă – nu ştiu însă dacă lumea îl va percepe aşa – și, de asemenea, mi se pare că îți dă dreptul să trăiești și după 60 de ani, cu riscuri şi cu victime, căci, până la urmă, o familie este formată din individualități ca și o trupă de teatru, iar într-o trupă de teatru ai de-a face cu orgolii separate la fel ca într-o familie.
Pe scurt, rolul ăsta are complexitate, mă satisface și îl fac la fel de simplu sau de ușor ca pe celelalte. Nici nu știu cum să exprim cât e de mare bucuria pe care mi-o aduce acest spectacol, ţinând cont şi de faptul că fata mea este cea care face costumele [Maria Ştefănescu, fiica Emiliei Popescu, este fashion & costume designer – n.r.], adică Antiportret de familie este pentru mine un mare, mare cadou!
Despre fiica ta spuneai odată că te-a făcut fericită nealegând actoria pentru că “meseria asta e grea, ingrată, nedreaptă, mai ales pentru o femeie”. Este o perspectivă surprinzătoare pentru un spectator, căruia profesia de actor i se pare una frumoasă…
Este superbă, dar pentru o femeie este şi ingrată, fiindcă rolurile feminine sunt mai puține. La femei, în teatru, timpul trece altfel şi nu mai suntem în epoca anilor ’40-‘50, când puteai jucai Julieta la 70 de ani. În momentul actual, chiar dacă am un spirit tânăr – fiindcă eu aș putea să interpretez şi rolul unui copil de 9 ani -, să mă gândesc să joc Julieta… ar trebui să fiu puțin bolnăvioară.
În al doilea rând, este nedreaptă pentru că trebuie să fii aleasă de către un regizor, să te vrea acesta în distribuţie și, dacă nu te alege, nu vei ști de ce s-a întâmplat asta, mai ales dacă tu eşti foarte bună ca actriţă. Totul este extrem de imprevizibil, cel puţin până la un moment dat, atunci când poate ajungi la nivelul de a-ți alege rolurile, iar acesta e un moment care ar putea veni mai devreme sau mai târziu și nu știu să spun exact când și de ce vine.
Perspectiva mea personală este aceea că aș fi putut face mult mai multe dacă m-ar fi ales anumiți regizori, cel puţin la teatru, fiindcă, altfel, n-am să înțeleg niciodată, de exemplu, de ce n-am făcut film timp de 35 de ani. Dincolo de asta, ce m-a ajutat și, în general, continuă să mă ajute este faptul că am o fire răbdătoare şi ştiu că, în afară de talentul pe care îl am, atât cât e, nu am ce să pun la bătaie.
Poate că am exagerat un pic spunând că e o meserie nedreaptă, dar cu siguranţă e una foarte dură. Nedrept e destinul unui actor bun care nu reușește să își atingă potențialul.
Cât de răbdătoare eşti însă privind în jur? Arta și cultura au început să devină cu trecerea timpului mai respectate față de atunci când ai debutat ca actriţă?
Nu! Evident că nu! Din cauza multor factori… a televiziunii care s-a manelizat, a unei înțelegeri greșite a spectacolelor de comedie, a vulgarizării excesive a societății, de fapt, publicul s-a dus pe un alt drum, adică multă lume vine acum la teatru ca la mall.
Sunt destui spectatorii care crănțăne, stau pe telefon, vorbesc, la fel cum fac la un film, şi asta e greu de suportat, pentru că vorbesc și cu ăia de pe ecran și între ei, ca acasă, deci totul s-a dus într-o zonă, nici nu știu cum să-i spun, mult mai lipsită de respect faţă de munca artiştilor.
Succesul de care te-ai bucurat la începutul acestei veri în diaspora cu proiectul Aplauze pentru poet nu contrazice ce-mi spui?
Nu, pentru că Aplauze pentru poet are un public restrâns, care vine înnebunit să audă poezii în limba română și e foarte receptiv. Acest public este, de obicei, cam de vârsta noastră şi mă știe de la televizor, aşa că de asta îmi propun chiar să fac la București, la un moment dat, un recital de poezie cu pianistul cu care am mers şi-acum în Spania [Cătălin Răducanu – n.r.], care este absolut extraordinar.
Nu e un spectacol pentru săli mari, dar cred că o sală de 150 de locuri ai putea să umpli cu oameni cu care ai un alt fel de comunicare.
Este mai greu, pentru că la poezie ești fără mască, dar faptul că nu mai am atât de mult timp în față învinge această timiditate excesivă a mea, care m-a împiedicat să fac asta destulă vreme, și mă face să-mi doresc să pot să fiu pe scenă recitând poezie.
Şi nu doar românească, aşa cum se întâmplă în proiectul Aplauze pentru poet, dar și fragmente din Borges sau Pessoa, de exemplu, lucruri foarte triste și întunecate, care nu mă definesc nepărat ca structură, dar care, cumva, mă atrag şi, cu ajutorul uneltelor meseriei, pot face în așa fel încât să pară ca și cum m-ar defini.
Mai avem însă nevoie de poezie într-un timp în care imaginea pare să ne definească?
Date fiind instrumentele ce sunt acum la dispoziţia noastră, eu cred că le putem combina şi nu trebuie să avem prejudecăţi de nicio parte. ‘Băi, videomapping la teatru?’ Sunt atâtea spectacole în care folosirea imaginilor s-a dovedit a fi bună!
Cu alte cuvinte, descoperi în mod firesc, la un moment dat, că partea video poate face bine dacă este folosită corect şi inspirat. Adică să nu punem grafică cu picături de ploaie şi eu să rostesc Bacovia… nu la asta mă refer. Imaginea nu va înlocui niciodată cuvântul rostit și prezența vie, indiferent de mode sau timpurile pe care le trăim.
De fapt, în ce raport eşti cu timpul, date fiind toate aceste schimbări din jurul nostru?
În general, nu îl consider nici aliat, nici dușman. Timpul este o evidență, e ceva implacabil, iar acum încerc să leg o prietenie cu el, fiindcă, ce să zic?, acum simt nevoia, deşi eu am o moștenire genetică foarte bună și nu mă refer la longevitate, ci la bucuria pe care o am, aceea de a fi, pur și simplu, o bucurie care mă face să trăiesc viaţa din plin, indiferent de vârsta pe care o am.
Şi sper să o simt încă destul timp de acum încolo, mai ales că, în ultima vreme, mi s-au deschis brusc niște uși, iar asta m-a făcut să-mi aduc aminte că m-am întâlnit pe stradă cu Mircea Albulescu cu două-trei săptămâni înainte să moară, iar el, văzându-mă, așa, mai tristă, m-a întrebat: ‘Ce faci? Nu joci, aşa e? Câți ani ai?’.
Eu încă nu împlinisem atunci 50. ‘Mai stai puțin, asta e cea mai rea perioadă. Ai să vezi că, după 50, o să joci de o să rupi.’ A avut dreptate! Când treci la “babe” se schimbă lucrurile, probabil şi pentru că există o literatură dramatică pentru seniori. Peste tot în lume au început să se scrie mai multe roluri pentru femei ceva mai trecute şi, așa cum nu poți să joci o tinerică de 17 ani la 60, să nu le joace, nene, nici pe ale noastre alea de 40, știi?
Dar Titania lui Shakespeare n-are vârstă…
Păi, asta mi-a zis şi Dabija. De cum l-am văzut, l-am întrebat: ‘Sandu, mie ce-mi dai să joc? Pe Fundulea?’. ‘Ce ai, fată? Îți dau o femeie, pe Titania!’ Pe moment, nu l-am crezut. Păi, cum să joc eu o femeie în Visul unei nopți de vară? Eu şi Dorina [Dorina Chiriac, interpreta lui Oberon – n.r.] credeam că ne va da și nouă să interpretăm unii dintre meșteșugari, ca să murim de râs şi, când colo, m-a facut o zână d-aia fără vârstă.
Pentru mine, reîntâlnirea cu Dabija a fost o mare, mare bucurie, pentru că s-a întâmplat după… 30 de ani! Mai făcusem cu el doar un spectacol [în 1994, la Teatrul Bulandra, Emilia Popescu a interpretat Antigona şi Medeea în Suită de crime şi blesteme, în regia lui Alexandru Dabija – n.r.] pentru care, vai, am fost atunci foarte nepregătită! În capul meu bineînţeles că eram, dar, uitându-mă în urmă, nu pot să zic că a fost o izbândă din punctul meu de vedere şi, de atunci, l-am dorit pe Sandu în fiecare an.
Uite că, timp de 30 de ani, nu s-a legat nimic, dar s-a legat acum și sper ca și anul acesta să reușesc să fac ceva cu el la Național, ceva ce-mi doresc foarte mult.
Eu, de fapt, știu de ce mi se întâmplă toate astea… pentru că am încheiat o etapă în viața mea, adică am plătit cu vârf și îndesat, în avans, tot ce mi se întâmplă bun de acum încolo, iar de-acum nu mai are ce să mi se întâmple decât bine, deopotrivă în profesie și cu mine, mai ales că, în momentul ăsta, am impresia că pot face lucrurile cu mai multă ușurință, mai fără presiune, dată fiind acumularea de experiență.
Poate că acum 30 de ani erai mai putin conștientă de ce ţi se întâmplă?
Nu eram inconștientă, dimpotrivă, eram foarte presată tot timpul de răspunderea pe care o am. Aoleu, dacă nu-mi iese, ce mă fac după aia? Simțeam mereu o apăsare şi îți spun de ce: pentru că, pe vremea aia, era o miză, chiar conta ce şi cum faci, pe când acum nu mai e nicio miză, asta e părerea mea.
Am știut întotdeauna despre mine că ștacheta este ‘eu cu mine’, că trebuie să tind spre a face bine ceva, iar eu să știu că e bine.
Sigur, în viață, sunt doar câteva excepționale, dar să zicem ca restul îţi ies foarte bine… atunci, de fapt, care e miza dacă nu ai recunoaștere de la breaslă și te întrebi cine hotărăște dacă cei care trebuie să hotărască sunt impostori? Una singură: să faci bine, să fii bun, să te bucuri.
Ai colaborat pe parcursul anilor cu mari regizori, precum Alexandru Dabija, Liviu Ciulei, Alexandru Tocilescu sau Cătălina Buzoianu. Cum s-a conturat în timp portretul regizorului ideal?
Trebuie să aibă un univers al său, trebuie să știe să-ți povestească și, după ce-ți povestește, să manifeste un soi de delicatețe, care, tradusă corect în profesia noastră, înseamnă un anume tip de răbdare cu actorul pe care îl îndrumă… este vorba de răbdarea necesară ca acesta să ajungă acolo unde tu, ca regizor, ți-ai propus.
Pe de altă parte, regizorul ideal este cel care te pune într-o postură de disconfort, într-o postură în care tu nu te vezi. Eu nu m-am văzut jucând Titania sub nicio formă, nici măcar în cea pe care o joc acum și care mi se pare acum la îndemână, dar la început nu mi s-a părut deloc aşa.
Regizorul trebuie să te facă să ajungi din punctul în care nu te vezi în rolul ăla, nu te crezi potrivit pentru el, până în cel în care simți că ți se potrivește mănușă. Dacă ai ajuns acolo, înseamnă că regizorul a avut acel tip de răbdare și de delicatețe necesare pentru a te duce frumos pe tot drumul ăsta. Da, deci asta trebuie să aibă regizorul ideal din punctul meu de vedere.
Probabil că regizorul are nevoie de răbdare și pentru că, după cum spuneai odată, “eu sunt o fire mai puțin disciplinată pe scenă. Nu zăpăcită, dar mă joc, colorez mai mult.”. Cât ți-ai conservat disponibilitatea de a te juca?
Asta o am intactă, dar m-am mai disciplinat. M-a ajutat foarte mult Horațiu Mălăele și colaborarea cu el într-o perioadă lungă, de 25 de ani, pentru că mai lucram la fiecare reprezentaţie, iar el îmi spunea: ‘Păstrează! Joacă-te, dar păstrează!’, eu încă neavând, probabil, chestia asta de a fixa foarte bine.
Horațiu mi-a atras atenția și m-a disciplinat foarte mult pe partea asta… foarte mult! Îi datorez enorm și, pentru mine, a lucra împreună cu el în Cafeneaua [spectacolul a avut premiera în ianuarie 1997 – n.r.] a fost o școală în sine.
Presupun că, în anii ‘90, o altă şcoală a reprezentat-o televiziunea, prin tandemul cu Ştefan Bănică şi colaborarea cu Octavian Sava. După o pauză serioasă, ai revenit relativ recent pe micul ecran prin intermediul serialului Lasă-mă, îmi place! Camera 609. Îndrăgeşti televiziunea mai mult decât teatrul?
Nu, pentru că atunci când îți schimbi perspectiva, toate lucrurile le iei altfel. Apropo de disciplină, pentru mine este un exercițiu fantastic deoarece mijloacele trebuie să fie minimaliste și, în cazul meu, asta e ceva destul de complicat, fiindcă eu sunt un om care lucrează mult cu fața și în televiziune sau film numai gândul lucrează, iar toate celelalte trebuie reduse la ceva mult mai mic.
Sunt mai aspre filmul și televiziunea, mai dure puțin, pentru că nimeni n-are răbdare să ajungi tu la personaj, fiindcă acesta se construiește pe parcurs din scenariu, din montaj etc și atunci e necesar un alt tip de disciplină… este un exercițiu benefic, ce începe chiar de la învăţarea textului, exercițiu care, pe mine, mă ajută enorm în teatru.
Ca să-ţi răspund la întrebare, totuşi, ambele sunt iubiri ale mele, pe care nu am cum să le compar şi nici să le pun una sub alta fiind atât de diferite.
La începutul carierei mele, probabil că dădeam impresia c-aş fi mai atrasă de televiziune, fiindcă aceasta m-a ajutat pentru popularitate, iar asta conta enorm pe vremea aia, dar asta a ţinut până când noi, eu cu Ștefan, nu mai mai avut loc, adică ni se refuzau proiectele.
Deja nu mai conta că un actor face comedie de calitate, pentru că acel actor are nevoie de un regizor, de costume, de scenariu şi, prin urmare, era o întreprindere serioasă și costisitoare, în condiţiile în care apăruse Vacanța Mare, apăruseră emisiunile de bancuri, adică televiziunile au descoperit această chestie extrem de ieftină, din toate punctele de vedere, de a aduce niște oameni care se scarpină în nas și în fund, lumea râde, se face rating și, după părerea mea… totul a căzut apoi în cap.
Acela a fost momentul în care mi-a trecut prin minte inclusiv gândul să plec din ţară, însă acela s-a dus, căci nu aveam unde sau cum să plec.
Până să intri în echipa Teatrului de Comedie în 2002, aveai, totuşi, Teatrul Bulandra, care ţi-a prilejuit o sumă de întâlniri importante…
Da, aveam Bulandra, care a fost, iarăși, o școală. Acolo m-a adus Moțu’ Pittiș, iar faptul că am jucat în Câinele grădinarului a fost considerat concurs, după care am făcut, tot cu el, Meditațiile Ritei [cele două spectacole regizate de Florian Pittiş au avut premiera în 1988 şi, respectiv, 1989 – n.r.], până să ajung să lucrez cu domnul Liviu Ciulei la Deșteptarea primăverii. Spun asta pentru că în spectacolul său Visul unei nopți de vară am intrat dublura Marianei Buruiană, am asistat la repetiții, dar nu am repetat.
Pentru mine, cea mai frumoasă perioadă din viața mea la Bulandra au fost însă anii cu Ducu Darie [regizorul Alexandru Darie (1959-2019) – n.r.], când eram foarte uniți, ne simţeam cu-adevărat o trupă și poate că am fi avut altă soartă dacă și Ducu ar fi avut o altă soartă, pentru că el a fost regizorul generației noastre și ar fi tras toată generația după el.
De exemplu, Ducu este cel care m-a trecut de la rolurile de fetiță la cele de femeie împlinită în Poveste de iarnă şi Trei surori, care sunt niște borne esențiale pentru mine, alături de Cafeneaua lui Horaţiu, care a venit după aceea.
Spectacolele regizate de Ducu Darie au avut premiera în 1995. Dacă te privești în oglindă, care sunt diferențele majore între Emilia din 2025 față de cea de atunci?
Nu știu dacă e un răspuns bun cel pe care o să îl dau, căci poate părea infantil, dar eu mă simt la fel atunci când încep lucrul la ceva, adică am aceeași bucurie şi sunt la fel de conștientă că am o meserie privilegiată.
Sigur însă că depinde de context și de regizor și de piesa în care sunt distribuită… oligofrenă, totuși, nu sunt și îmi dau seama atunci când repet la un spectacol că nu va fi la fel ca la Ducu Darie sau la Cătălina Buzoianu, dar găsesc și acolo o motivație de a fi recunoscătoare.
Am avut întotdeauna acest sentiment de recunoștință că scena m-a îngăduit, m-a primit și că simt fizic că am dreptul să stau pe scenă. Nu vreau să sune a îngâmfare, dar este o chestie pe care o simt cu adevărat.
S-a schimbat însă ceva în modul în ceea îți propui să oferi și ce aștepți de la public?
Am un mare respect pentru public, căci nu am fi ceea ce suntem fără public, dar e o chestie foarte ciudată această practică de a aplauda la orice și a te ridica în picioare la orice.
Când este vorba de noi, o apreciem foarte mult – ‘Ce public deștept! Am avut un succes extraordinar! Băi, e bine, suntem bine!’ -, dar, pe urmă, te duci și vezi un spectacol prost şi constaţi că lumea reacționează la fel și acolo… și astfel ajungi să trăiești într-o confuzie.
Deci, care e treaba? Noi suntem bine sau toți sunt bine în general?
Este o dilemă din care nu putem ieși, însă respect publicul şi, ca artist, nu ai voie să consideri publicul mai prost ca tine. Punct! Nu ai voie să îl faci să se simtă nepregătit sau să îl umilești, pentru că sunt regizori care fac spectacole atât de încifrate încât pun publicul în dificultate, iar acesta pleacă din sală spunând: ‘Nu înțeleg nimic, nu mai vin! Nu e pentru mine teatrul!’. Nu ai voie să faci asta.
Ca artist, ca regizor şi creator de teatru ești obligat să propui niște chestii clare pentru toate straturile societății, pentru toți oamenii care vin la teatru. Dacă e unul care a venit prima oară, nu poți să-l alungi. Trebuie să ai o poveste, omul să o înțeleagă și abia după aia, peste asta, vii cu metafore, cu ce vrei tu, ca să îmbogățești spectacolul, dar dacă i-a fugit mintea de la poveste și nu mai înțelege… l-ai pierdut şi nu ai voie să faci asta.
De aia teatrul e frumos, pentru că îți oferă de toate și trebuie să fie pentru toată lumea, deci publicul trebuie respectat!
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header: Andrei Runcanu
