Meniu Zile și Nopți

Artă & Cultură

Articole Zile si Nopti Icon Film Zile si Nopti 02/07/2022
Clin D'oeil Film Artă & Cultură / Teatru

CLIN D’OEIL | ALEXANDRU DABIJA: “Prefer să fiu un spectator idiot decât un spectator agitat inutil”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | ALEXANDRU DABIJA: “Prefer să fiu un spectator idiot decât un spectator agitat inutil” Share CLIN D’OEIL | ALEXANDRU DABIJA: “Prefer să fiu un spectator idiot decât un spectator agitat inutil”
Alexandru Dabija


Parte din omnibusul de autor Almanah Cinema. Șase filme scurte, care poate fi vizionat în iulie pe marile ecrane, Potemkiniştii reprezintă a cincea colaborare cu cineastul Radu Jude a reputatului regizor de teatru Alexandru Dabija din postura de actor, după scurtmetrajul O umbră de nor din 2013 și filmele Aferim! – care i-a adus un Gopo pentru interpretare -, Inimi cicatrizate și Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari.

Citește și:

Filmat de Radu Jude în 2021, cam pe când Alexandru Dabija pregătea la Teatrul Odeon memorabilul său spectacol Rebarbor (prezentat și la Brașov, pe 21 iulie, în festivalul de teatru Săptămâna Comediei), acidul eseu cinematografic Potemkiniştii a avut recent premiera mondială în cadrul Festivalului de Film de la Cannes.

Filmul se clădește pe dialogul imaginar dintre o funcționară din Ministerul Culturii (Cristina Drăghici) și un sculptor (Alexandru Dabija), ce caută fonduri pentru a adăuga „Înaripatei de la Straja”, simbol al Magistralei Albastre, referiri la Crucişătorul Potemkin al lui Eisenstein dintr-o perspectivă istorică… neaoșă.

Alăturarea neverosimilă a azilanților potemkiniști cu coloniștii MAI într-un “colaj post-modernist”, justificată de sculptor ca fiind o reflecție a unui secol XX “al ororilor de toate felurile”, permite cinefilului (și îl obligă) să își asambleze apoi propriul puzzle perceptiv.

Cu un deceniu în urmă, la fel de surprinzător era și debutul în cinema ca performer al unuia dintre cei mai importanți regizori din teatrul românesc, ALEXANDRU DABIJA, și drept urmare, Potemkiniştii ne-au alimentat firesc interesul pentru un dialog despre actorie, artă și adevăr, fie cel din realitatea istorică sau din pop culture.

ALexandru Dabija

Alexandru Dabija și Cristina Drăghici în POTEMKINIȘTII (2022), Foto microFILM

 

Indiferent că e vorba de roluri de preot, boier sau sculptor, componenta de actor de cinema a carierei dumneavoastră este eminamente legată de Radu Jude. Ce conferă rezistenţă acestei relaţii de colaborare ieşite din tipare?

În 1971 am fost la primul meu concert rock: “Roșu și Negru” în clubul muncitoresc al unui orășel din Moldova, Bicaz. “Roșu și Negru” avea, la vremea aceea, un chitarist, Florin Marcovici, care a cântat tot concertul cu spatele la public. Ba mai mult, Nancy Brandes a prezentat vestita piesă “Cadrane”  zicând: “…acum o să cântăm o melodie pe care ați putut-o vedea la televizoarele voastre cumpărate în rate…” Am ținut minte. Cred că această atitudine, cântat cu spatele la public, dă soliditate relației mele cu Radu.

 

Referindu-vă la importanţa lucrului cu actorul, spuneaţi că“importantă este chimia aceea specială care se întâmplă între actor şi regizor şi care este, poate, cea mai spectaculoasă parte ascunsă a unui spectacol.” Cum funcţionează această chimie cu Radu Jude ţinând cont că, înainte de a fi actor, sunteţi regizor?

Cuvântul chimie este foarte binevenit și este folosit tocmai pentru a evita explicațiile raționale ale unui proces simplu. Ca să nu cădem în ridicolul celor care au încercat să explice dragostea prin formule, să rămânem la cuvântul acesta misterios, chimie. Îmi permit o presupunere. Având în vedere temele obsesive ale filmelor lui Jude, poate fi vorba despre doza mea de sînge evreiesc în legătură directă cu numele lui sau, de ce nu, o homosexualitate latentă.

Alexandru Dabija

O umbra de nor (2013)

 

V-aţi prezentat la casting pentru O umbră de nor fiindcă visaţi la actorie, probabil, iar acel scurtmetraj putea rămâne o aventură singulară

Să începem cu ceva simplu și care să-mi îmblânzească orgoliul: nu m-am prezentat la casting la Jude. Nu am avut niciodată de gând să joc în filme și nici să fac filme. Am fost abordat de Radu care, am aflat ulterior, era un spectator de teatru și un fin cunoscător al spectacolelor de pe scena românească. Ceea ce nu se poate spune despre regizorii români de film care își fac un titlu de glorie din a nu merge la teatru, exact ca mulți dintre contemporanii noștri care se fudulesc cu propria ignoranță. La Jude se poate vedea că merge la teatru din grija și uneori superba ironie cu care își face distribuțiile. Ne-a legat din prima, ca să zic așa, pasiunea pentru scrierile lui Cehov. Apoi, am devenit prieteni. Cred că suntem prieteni pentru că în foarte multe probleme nu gândim la fel.

 

Radu Jude v-a descoperit cu 10 ani în urmă, văzând Despre iubire şi om, dramatizarea unei povestiri de Cehov pe care aţi pus-o în scenă la Braşov, iar ideea “umbrei de nor” i-a venit citind “multele poveşti cu popi” ale lui Cehov. Pasiunea comună este deci uşor detectabilă, de la replica “şi-o să ne odihnim şi noi” din al său Aferim!, la Cehov… a la Russe sau Un duel, spectacolele dumneavoastră. De ce rezistă Cehov?

Sunt foarte mulți autori care au pătruns adânc în, cum se spune, meandrele sufletului omenesc. Cehov are talentul, folosesc intenționat acest cuvânt pentru că Cehov nu a avut șansa de a face cursuri de creative writing, deci are talentul de a spune lucruri profunde și gogomănii psihologice în același text. Are observații profunde, aproape excentrice și multe locuri comune. Este un observator imparțial, cum bine se spune despre el. Dacă ținem seama de ce ne spune un gînditor contemporan nouă, cum că baza filosofiei este disprețul, atunci putem vedea că preocuparea excesivă pentru om este rezultatul unui dispreț fundamental. Faptul că Cehov nu a obosit scriind despre oameni mă ajută enorm. Disprețul, nu admirația.

Alexandru Dabija

AFERIM! (2015) Foto Silviu Gheție

 

După O umbră de nor, a urmat memorabilul rol din Aferim!, o provocare riscantă pentru un actor debutant…

Despre rolul din “Aferim!” nu văd de ce ar fi fost o provocare riscantă. E plin cinema-ul de amatori și, la urma urmei, eu nu eram un paznic de muzeu, lucram cu actorii. Poate spuneți asta cu provocarea riscantă gândindu-vă la nenumărații actori români care joacă, altminteri cu talent, de la tinerețe până la bătrânețe cam același personaj. Am făcut față provocărilor de la filmare cu dezinvoltura amatorului și sprijinit bine de ideea pe care o am despre cinema și artă în general ca fiind o panaramă manipulatoare .

 

Care au fost totuşi raţiunile în care aţi dobândit convingerea că puteţi face fată cu succes provocărilor, că sunteţi… adecvat?

Sunt un actor extrem de disciplinat, îmi învăț textul și ascult de regizor, necondiționat. La repetițiile mele de la teatru îmi place să mă dau în stambă și să interpretez personaje dar nu cred că aș avea curajul să urc pe scenă. Nu am trac, mi-e frică să nu-mi pierd mințile, jucatul pe scenă este un lucru cumplit. La film e simplu, tu faci și unii te filmează.

Alexandru Dabija

Alexandru Dabija și Ioana Iacob în Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (2018) Foto: Silviu Gheţie /Hi Film Productions

 

Aducerea în discuţie a relativizării ‘adevărului istoric’ cu trecerea timpului pare să fie un alt pilon al punţii dintre Jude şi Dabija, fie şi dacă ne gândim doar la recentele Potemkiniştii şi Rebarbor. Reiau întrebarea pe care personajul dumneavoastră din Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (2018) i-o pune regizoarei: “Ce e ‘adevărat’ în panarama asta de reconstituire?”. Ca spectator, pot eu oare ajunge să mă întreb ce e ‘adevărat’ în condiţiile în care, poate, nici nu realizez că ar trebui să caut un adevăr?

Dacă e să ne aruncăm pe terenul extrem de alunecos al discuției despre adevăr putem s-o facem numai în condițiile în care avem acces la o bibliografie adecvată sau, lucru ce poate enerva pe foarte multă lume, să ai șansa credinței – credință în orice. Întrebarea dumneavoastră e mult mai frumoasă decât orice răspuns posibil: într-adevăr spectatorul nu ar trebui să caute niciun adevăr, nici nu realizează că trebuie să caute vreun adevăr, nu înțelege termenul de adevăr și, peste toate, nu îl interesează adevărul nici cât negru sub unghie. Când ești spectator ești idiot. Și eu prefer să fiu un spectator idiot decât un spectator agitat inutil. Atâta timp cât știu că mi se oferă versiuni diferite ale aceleași glume, singurul lucru care contează este, ca în publicitate, frecvența cu care ni se repetă temele.

Să dau un exemplu: am participat cu entuziasm, deci ca un actor, la acțiunea votului. Nu după multă vreme am devenit spectatorul idiot al deturnării totale a votului meu fără să mai am posibilitatea de a interveni în spectacol. Milenialii preferă să fie idioți, să se joace și să cumpere chestii.

 

Tot în Barbarii lui Radu Jude, personajul dumneavoastră susţine că “adevărul are legătură cu propoziţiile, nu cu obiectele”…

“Adevărul are legătură cu cuvintele, nu cu obiectele…”  este, practic, un citat din Derrida, filosof de care poți rîde liniștit dacă nu te-ai plictisi groaznic. Turnura lingvistică a fost gongul care anunța spectacolul jalnic al nesfîrșitei trăncăneli care ne sufocă astăzi și care duce la idolatrizarea, la fel de tîmpită, a culturii populare.

Alexandru Dabija

POTEMKINIȘTII (2022), Foto microFILM

 

Potemkiniştii aduce în atenţie două episoade istorice diferite: oferirea de azil politic în România “revoluţionarilor” ruşi de pe crucişătorul Potemkin de către Carol I şi, în contrabalans, construcţia Canalului în regimul comunist. Cât ajuta infuzia de umor ca un asemenea demers să nu rămână donquijotesc ca impact la publicul larg?

Umorul nu este o concesie făcută mediocrității, este un stil. El ajută fix ca o frecție la piciorul de lemn al prostiei. Putem vedea cum reviste de artă publică pe prima pagină articole despre furturi de tablouri, pentru a atrage prostimea la muzeu. Un scriitor francez, profesor la un gimnaziu, a reușit să ducă frecvent copiii la muzee spunîndu-le prețul tablourilor. Și tot așa…

 

Dată fiind pasiunea pentru revalorizarea sensului cuvântului, evidentă în spectacolele dumneavoastră, ce trebuie să aibă o scriere ca să vă tuşeze într-atât ca să o puneţi în scenă?

Un scriitor bun, pentru mine, este acela care corectează ce a scris cel puțin o dată. Și taie.

Rebarbor, regia Alexandru Dabija (Teatrul Odeon, 2022) Foto Andrei Gîndac

Vorbiţi-ne, de exemplu, de atracţia pentru textele lui Alexandru Monciu-Sudinski, care stau la temelia spectacoluluiRebarbor

Monciu, pe lângă faptul că este un mare scriitor, are o calitate unică în literatura română: nu vrea să placă. E un fel de punk – a se observa cum punk-ul nu a prins deloc în România și nu numai pentru că exista Securitatea! Artiștii vor să placă, vor public, vor popularitate-normal! Dar nu toți trebuie să fie așa! Ne întoarcem – elegant și clasic! – la povestea cu Florin Marcovici. Să închei cu niște recomandări. Un scriitor rus, că se poartă!: Panteleimon Romanov, și – dramatic pentru efemeritatea teatrului! – o carte de L.F. Celine descoperită după șaizeci de ani ,”Guerre”.

Interviu de IOAN BIG

  • Foto header: Silviu Gheţie

 

Almanah Radu Jude

 

  • NOTĂ: Șase dintre cele mai apreciate scurtmetraje recente ale cineastului Radu Jude s-au lansat pe 1 iulie pe marile ecrane din România sub titlul Almanah Cinema. Șase filme scurte: Caricaturana, Potemkiniștii, Amintiri de pe Frontul de Est, Cele două execuții ale Mareșalului, A pedepsi, a supraveghea și Plastic semiotic.

Galerie imagini

Share

Share on facebook
Facebook
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on linkedin
LinkedIn
Share on twitter
Twitter
Share on email
Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.