Actorul ȘTEFAN IANCU: „Niciodată n-am senzația că am suficient timp”
Dramedia HOȚII DE SUBIECTE, primul lungmetraj de ficțiune al regizorului Tudor Petremarin, care va avea premiera luna aceasta, reprezintă o explorare a vieţii de liceu, deopotrivă din perspectiva relaţiilor de pe palierul de vârstă adolescentin şi a celor dintre părinți și copii, ceea ce îl face interesant inclusiv pentru generaţiile adulte, în pofida poveştii centrate pe un trunghi amoros alcătuit din liceeni care plănuiesc să vândă online subiecte la examenul de bacalaureat.
Pe scurt, Sofi (Karina Jianu) are nevoie de bani pentru a studia în Elveția, Amalia (Ana Toda) dorește să-și impresioneze tatăl senator, iar Alex (Ștefan Iancu) visează să-și facă propriul studio de înregistrări şi planul pare să funcţioneze până ajung într-un mare impas, care îi obligă să înfrunte realitatea și consecințele acțiunilor lor.
Despre cum ne “vorbeşte” dincolo de aparenţe acest film despre liceeni – o rara avis în peisajul cinematografic românesc al ultimilor ani -, am dialogat cu talentatul actor ȘTEFAN IANCU (n. 1997), veteran al platourilor de filmare în pofida tinereţii, care a debutat la numai 4 ani într-un film cu Keira Knightley şi de atunci a acumulat peste 30 de roluri în portofoliu, de la cel din Un pas în urma serafimilor, pentru care a primit Premiul Gopo în 2018 la categoria ‘Tânără speranţă’, la unele care i-au amplificat apoi constant popularitatea, dacă avem în vedere serialul Vlad, drama istorică Libertate sau producţii internaţionale precum Watcher sau Killing Eve.
Pe Ştefan Iancu, amatorii de serii TV îl pot vedea actualmente în Ana, Mi-ai fost scrisă în ADN, de pe Antena 1, iar iubitorii de teatru îl pot descoperi în spectacole precum La câţiva oameni distanţă de tine (r: Radu Afrim, TNB), American Buffalo (r: Bogdan Budeş, Teatrul de Artă Bucureşti), FIUL (r: Cristi Juncu, Teatrul Toma Caragiu Ploieşti), Azilul de noapte (r: Vlad Cristache, Teatrul Bulandra) şi, nu în ultimul rând, în proaspătul şi efervescentul CLUB 27 al Cătălinei Mihai, pus în scenă de către Alex Bogdan la Teatrul Metropolis.
Ștefan, fă-mi în câteva cuvinte un portret al personajului tău din filmul ce se va lansa în curând, Hoții de subiecte. Cine este Alex?
Alex, personajul pe care îl interpretez, este arhetipul băiatului cool din liceu, poate așa cum ni-l imaginăm cu toții, cel care are o trupă, se îmbracă bine și e combinat cu fata cea mai populară din școală.
Fac o paranteză aici: când am primit descrierea personajului, în scenariu scria: “Alex, 17 ani, atletic”, ori eu, la momentul ăla, atletic, să zicem, dar în orice caz nu eram pe vârstă, fiindcă aveam 25 de ani… deci da, ăsta-i Alex, e băiatul care are fata, băiatul care are chitara în spate, dar care, ca orice băiat cu probleme, are niște necazuri pe care le ascunde, legate de familie, cu tatăl și fratele lui mai mic, și se apără în cadrul liceului cu scutul ăsta al coolness-ului.
Pe de altă parte, Alex vrea să facă bani vânzând subiecte la Bac, are o relație cu o fată de bani gata și mai câștigă bani făcând pe DJ-ul, deci, aparent, banii sunt cel mai important lucru din viața lui. Asta nu îl face un personaj foarte simpatic la prima vedere…
Da, să știi că m-am luptat și eu cu asta, fiindcă mi-am dat seama că he’s not the good guy și îți dai seama de asta ca spectactor mai ales spre final, însă, cu toate că pentru el merge foarte mult zicala ‘scopul scuză mijloacele’, în esență, are un scop nobil, să facă niște bani pentru fratele lui, pentru situația dificilă pe care o are acasă, dar și pentru că are un vis, acela de a-și face un studio de muzică.
Tu ai însă dreptate pentru că, până în punctul ăsta, totul e bine, dar, de aici încolo, ce face el? Intrăm într-o zonă gri, știi? Nu poți să nu te întrebi dacă e bine sau nu ce face. Eu clar m-am întrebat… ce aș face în locul lui? El vede banii ca fiind cam singura salvare care l-ar scoate din acest anonimat și sărăcie, dar, în același timp, nici nu putem să-i plângem de milă, căci pe alte planuri îi merge bine.
Muzica este marea lui pasiune, dar ce mă intrigă este faptul că, în club, pune ca DJ muzica generației lui, dar în particular este fan Hans Zimmer. Personajul tău are ceva dual în personalitatea sa?
Da, e drăguță remarca ta… nu m-am gândit la asta. Știi cum e până la urmă? Nu trebuie să faci parte dintr-o altă generație ca să ai o pasiune care, la prima vedere, să poată părea ceva aproape extraterestru față de oamenii de lângă tine.
Adică faptul că îi place Hans Zimmer atârnă mult mai tare în caracterizarea lui Alex, cred eu, decât că pune muzica pe care o ascultă copiii de generația lui, fiindcă el, în fond, face treaba aia de nevoie, acolo e vorba doar de context. Dacă ar putea, le-ar pune Hans Zimmer și la club, dar s-ar putea să nu se distreze aproape nimeni și, cumva, cred că face prin pasiunea asta o notă discordantă… iar aici m-a prins și pe mine, pentru că, sub o formă sau alta, nici eu nu m-am regăsit niciodată în trendurile generației mele, oricare au fost acestea atunci când eram la liceu sau la facultate. Am simțit tot timpul că sunt un paria, deci apropo de ce se întâmplă în film, înțeleg cum poți să fii diferit.
Adică și acum toată lumea a înnebunit cu Kendrick Lamar, dar mie nu-mi place nici să mă bați… dar asta nu înseamnă că, dacă merg la o petrecere, vreau să dansez și se pune Kendrick Lamar, nu voi dansa. O fac pentru că vreau să dansez, nu neapărat pentru că îmi place muzica aia, știi?
Oarecum, pare același tip de joc pe care Alex îl practică și în pendularea între Amalia și Sofi…
Eu cred că lui îi place de Amalia și nu știu dacă e doar pentru bani, pentru că, deși la prima vedere ai zice că el n-are bani, în realitate nu se poate plânge, doar că ea îl place foarte mult pe el, iar el profită de ocazie.
În același timp, ei au un tip de relație specială… e o conexiune super-fragilă văzută din afară, pentru că pare genul de relație tipică dintre băiatul cool și fata cool, dar cred că ei se cunosc mai bine unul pe altul decât lasă impresia și de aia cred că Alex se și întoarce de foarte multe ori la Amalia.
Iar cu Sofi, de fapt, e ca atunci când te îndrăgostești de cine nu trebuie, când nu trebuie, și nu prea știi cum să o dai cotită. Apropo de ce ziceai cu muzica, că pune muzică de puștani, dar ascultă Hans Zimmer, da, cam la fel e și cu Amalia și cu Sofi. Nu înseamnă că nu îi place să pună muzică… asta apropo de Amalia, înțelegi?
Referitor la înțelegere, Hoții de subiecte este un film dedicat vieții de liceu din zilele noastre, deci s-ar putea să nu “vorbească” inteligibil chiar pentru toată lumea. Din punctul tău de vedere, care e vârsta… maximă la care aș putea să văd filmul ca să mă prindă povestea?
În cazul ăsta nu cred că există una. Știi cum e la puzzle-urile alea unde scrie că este pentru cei între 4 și 100 de ani? La fel e și aici… poate nu chiar în extremele astea, dar tot cam pe-acolo.
Lucrurile s-au schimbat destul de mult între generații, adică inclusiv între generația mea și generația de acum este o diferență foarte mare, însă, cu toate că lucrurile se schimbă constant și probabil că sunt anumite lucruri mai greu de înțeles pentru niște oameni care, să zicem, au acum 30, 40 sau 50 de ani, există, totuși, destule aspecte în care toată lumea se regăsește, pentru că, până la urmă, cu totii am fost la un moment dat tineri și cred că toți s-au confruntat, sub o formă sau alta, cu problemele de acolo.
Toți ne-am îndrăgostit, toți am avut un vis, toți am avut conflicte cu profesorii sau dureri de cap cu Bac-ul… chestiile astea transcend cumva vârsta, sunt niște elemente universale care pot să funcționeze indiferent de generație și cred că de-asta ar putea să vină oricine să vadă filmul.
Da, e-adevărat, din când în când s-ar putea să nu înțeleagă anumite referințe sau să le dea cu virgulă, dar inclusiv mie îmi dau unele chestii cu virgulă, iar eu sunt foarte apropiat de vârsta personajelor din film.
Apropo de vârstă, unul dintre visele lui Alex este să-și facă studio de înregistrări. Tu la ce visai când erai într-a XII-a?
Ceea ce visez și acum: să îmi continui meseria de actor și, la un moment dat, să ajung să-l joc pe Spider-Man.
Dincolo de asta, cât de greu sau de simplu ți-a fost să reintri în pielea unui licean dată fiind diferența între generații?
Eu cred că sunt unul dintre cazurile de băiat-bărbat, căci eu nu prea mă manifest ca bărbat, cu toate că, teoretic, sunt, fiindcă mă apropii uşor de vârsta 30 de ani… adică nu am simțit nevoia să mă dezic de multe dintre pasiunile pe care le aveam în liceu şi încă mă comport uneori ca pe vremea aia.
Încă mă joc, deci n-am zis vreodată că, odată cu vârsta, gata, am aruncat PlayStation-ul, pentru că nu mai am voie să mă prostesc, nu, n-am vrut să fiu nu știu cum doar pentru că aşa trebuie sau aşa se cade. Cumva, sufletul meu a rămas acolo. Am mai spus-o și o s-o spun tot timpul: perioada mea cea mai frumoasă din viață a fost în liceu.
Inclusiv acum, dacă mi-ai da o telecomandă şi aş avea de ales între a mă duce mai în față sau înapoi în timp, eu m-aș întoarce oricând în vremea liceului. Nu știu dacă, odată cu vârsta, am devenit mai cinic sau am început să văd cumva lucrurile altfel, dar eu mă bucuram mult mai mult în liceu de chestiile care se întâmplau, mi-e dor de oamenii ăia și simt că acolo trăiam totul la o intensitate mult mai mare. Acum, lucrurile mi se pare că am ajuns la un soi de reticență, despre care cred că e normală odată cu maturitatea, dar atunci era foarte frumos.
Din punctul ăsta de vedere, mie nu mi-a fost deloc greu să mă întorc, pentru că eu tot timpul sunt cu gândul către liceu… simt că n-am plecat de-acolo, de fapt, niciodată.
O întoarcere în acea perioadă îţi oferă și rolul din Club 27, piesa Cătălinei Mihai care a avut recent premiera la Teatrul Metropolis. Cât de aproape te-ai simțit de personajul pe care îl interpretezi?
Această călătorie în timp se întâmplă, da, dar într-un univers mult mai diferit și nu pentru că e vorba de teatru, ci mă refer la faptul că este universul personal al Cătălinei, care e departe de mine, fiindcă piesa Club 27 prezintă relația asta adolescentină, cumva, într-un cătun mai spre mare, deci într-un cadru social mult mai mic, unde cred că lucrurile se întâmplau cu totul și cu totul altfel față de cum se întâmplau la București, unde am trăit eu acei ani… toate instanțele astea – locul unde se bea, locul unde se juca fotbal, locul unde se ieșea la dansat – în universul meu din București nu există, pentru că aici aveam foarte multe asemenea opţiuni, știi?
Este un pic diferită lumea descrisă în piesa ei, dar o înțeleg, adică am petrecut şi eu veri pe la țară și înțeleg cumva, așa, spațialitatea locului și sensul de comunitate locală care mi se pare că se transpune în Club 27. Ce vreau să zic este că adolescentul de-acolo e departe de adolescentul care eram eu în București, dar, cu toate astea, cred că l-am înțeles.
Adică modul de a te îndrăgosti, de exemplu, nu era diferit, doar că acolo erau mai puține fete și cred că era universul ăsta în care se știa toată lumea cu toată lumea diferă de cel dintr-un oraş mare, fiindcă la noi exista posibilitatea să-ți faci o iubită pe care să nu o știe nimeni din jurul tău, din alt liceu, de la cu totul altă clasă, ştii? Pe când acolo mi se pare că e un univers mult mai ermetic.
Pentru cei care nu ştiu piesa, vorbeşte-mi un pic de personajul tău.
În Club 27 sunt Arti, prietenul cel mai bun al protagonistei și una dintre persoanele cele mai importante din copilăria ei, un prieten care, ulterior, s-a transformat în iubit și după aceea s-a transformat în străin. După acea ruptură a prieteniei, reapare întâmplător după niște ani și cei doi ajung să vorbească din nou… este întoarcerea la origini un pic, întoarcerea la ce a fost odată.
Cred că sunt mulți oameni care au trăit cu cineva sau au avut pe cineva foarte apropiat în grupul lor şi, ulterior, drumurile li s-au separat, iar o reîntâlnire neaşteptată cu persoana aia aduce cu sine, așa, tăvălug, toate amintirile pe care le aveau împreună cu persoana aia, care aparţin unui univers ce le pare în acel moment dintr-o altă viață.
Mi s-a întâmplat și mie, în viața reală, să mă întâlnesc cu oameni pe care nu i-am mai văzut de 10-15 ani și să mă duc instant cu gândul în timpul acela, iar fix asta face şi Arti în Club 27.
Se mai întâmplă să te întrebi ‘Ce-ar fi fost dacă…?’, apropo de relaţiile din anii de liceu?
Da, n-ai cum să nu o faci, adică sunt niște instanțe în care, probabil, am luat niște decizii pe care, dacă nu le-aș fi luat sau dacă aș fi luat alte decizii în locul lor, poate lucrurile mergeau într-o cu totul altă direcție.
Adică țin minte că, în clasa a IX-a, am avut de ales între a mă duce să particip la concursul de “Miss și Mister” sau să intru în trupa de teatru a liceului, Brainstorming, care, ulterior, a ajuns să-mi ocupe o bună parte din tot ce a însemnat perioada liceului, iar eu am optat să le fac pe amândouă.
Dacă-mi ziceam atunci că nu vreau să mă leg la cap şi mergeam doar la Miss și Mister, cine știe ce s-ar fi întâmplat cu drumul meu după aceea?
Și sunt multe asemenea întrebări, inclusiv la nivel relațional, fiindcă, de exemplu, uneori mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă nu mă mutam de la Real la Uman și rămâneam pe Mate-Info. Poate ajungeam, nu știu, să îmi placă mai mult Chimia și în clasa a XII-a hotăram că, de fapt, parcursul meu aș vrea să fie altul, nu cel pe care mi l-a definit actoria.
În adolescenţă, cum te vedeai la vârsta de 27 de ani? Exista perspectiva unor atacuri de panică precum în cazul Cătălinei, ce au condus la scrierea piesei?
Nu. Cred că la mine era un pic mai liniștită situația, poate și pentru că, fiind în trupa asta de teatru, deci făcând deja chestia asta de ceva timp, perspectivele erau foarte multe și atunci aveam senzația că pot să o apuc de undeva, adică nu o să mă pierd.
Altfel, da, normal că m-am gândit un pic la asta, îți dai seama, ba chiar am şi scris recent un speech pentru un TEDx la care urmează să vorbesc, ce m-a făcut să-mi aduc aminte că, atunci când am văzut The Dark Knight în 2000 și am aflat că a murit Heath Ledger la 28 de ani, eu chiar mă gândeam că, până la vârsta aia, am timp să joc și eu roluri ca Joker, să iau Oscar, adică am tot timpul din lume.
Ei bine, anul trecut am făcut 27 și mă simt așa, un pic departe de tot visul ăla, știi? Îmi dau seama că nu era atât de mult timp pe cât credeam eu, asta apropo de ce spune și Cătălina în spectacolul ei.
Cum te raportezi în general la trecerea timpului?
Aș putea foarte ușor să-ți spun că îmi dau seama că sunt încă tânăr și că am toată viața înainte, ceea ce, pe de-o parte, este adevărat, dar când mă uit un pic în jur, la alți actori de vârsta mea, din străinătate, care îmi dau senzația că joacă acum toate rolurile pe care eu nu am posibilitatea să le joc, de la Dune şi Spider-Man la Babygirl sau Gladiator, nu-mi face bine.
Adică nu pot să zic că mă ajută gândul ăsta apropo de trecerea timpului, că există acum un gap între 20 și 30 de ani în care se întâmplă foarte multe lucruri care îți dictează ulterior viitorul.
Nu știu de ce pun eu așa mult preț pe ele acum, dar, cumva, dintr-un punct de vedere, niciodată n-am senzația că am suficient timp, mai ales pentru toate lucrurile pe care mi le-am propus.
Ne dăm seama de asta, pentru că, după Hoţii de subiecte, în toamna asta vor avea premiera încă două filme în care joci, comedia Combinații, nu relații şi filmul de acţiune Cursa…
Da, nu mă plâng. Ha, ha, ha! Anul trecut, nu știu ce înger păzitor am avut, dar lucrurile s-au legat incredibil, apropo și de serialul în care joc acum, Ana, Mi-ai fost scrisă în ADN.
Cu filmele astea două pe care le-ai menţionat, care au venit unul după altul ca filmare, plus că, mă rog, am mai filmat între timp și alte chestii, nu mi-am permis să pot spune: ‘Bă, nu mai vreau, sunt obosit!’. Nu, nu am putut să fac asta în condiţiile în care și-așa sunt proiecte puține, iar eu am avut ocazia să fiu distribuit.
Din nou, ca să se înțeleagă, căci în ultima vreme foarte multă lume are senzația că pe mine mă sună oamenii și zic ‘Vreau să joci la mine!’, eu, atât la Cursa, cât și la Hoții de subiecte, și la Combinații, nu relații, am dat casting, adică am trecut prin aceleași probe ca toată lumea.
Am simțit eu că asta vreau să fac, asta trebuie să fac și cred că puteam să mai fac încă ceva şi încă ceva… adică mai aveam resurse.
Cum faci totuși atât de rapid trecerea între diferitele tipuri de personaje?
Am deprins un lucru, care mi s-a părut cel mai sănătos: în momentul în care s-a terminat proiectul, dau delete și mă duc la următorul. Adică asta, că ‘Domn’e, am rămas acolo, în personaj’… nu! Nu există așa ceva!
Pe unii poate să îi bântuie personajele, până la urmă e treaba lor, dar mie mi se pare că îți dai la gioale singur, mai ales că, hai să fim serioși, nu era niciuna vreo partitură d-aia, gen The Brutalist, care să mă chinuiască.
Nu că filmele acestea ar fi fost ușor de filmat, dar, pur și simplu, ‘it’s a job’. Iar eu chiar cred în chestia asta și nu îmi divinizez nicidecum meseria, pentru că eu cred că este o meserie ceea ce facem noi, doar că lucrăm un pic cu alte mijloace.
Asta e valabil şi în cazul unui personaj precum cel din piesa Fiul, pusă în scenă de Cristi Juncu? Pentru că încărcătura emoţională e mult mai mare, având de-a face cu drama unui adolescent răzvrătit și melancolic. Cât de simplu sau de dificil ți-a fost să intri în pielea acestuia?
În primul rând, Fiul, ca spectacol, ca oportunitate, a venit într-un moment în care eu, personal, îmi puneam puțin la îndoială cariera, pentru că, în acea perioadă post-covid, aveam senzația că nu fac nimic, nefiind implicat în niciun proiect de lungă durată, şi eram, așa, un pic pe pereți, nu prea înțelegeam ce se întâmplă cu mine.
Atunci a venit această propunere, acest casting despre care am zis că nu îmi permit să nu-l iau. Fac aici o scurtă paranteză: eu am dat mai înainte casting și pentru film [The Son, din 2022, regizat chiar de autorul piesei, Florian Zeller, film nominalizat la Leul de Aur la Festivalul de la Veneţia – n.r.]. Prin agentul meu de la vremea aia, am trimis un self-tape, după care ei mi-au zis să mai trimit unul, am făcut şi asta, după care am plecat la Londra să dau o probă, fiind inclus pe final shortlist.
Acolo n-am avut însă ocazia să ajung să dau şi cu Laura Dern sau Hugh Jackman, care au ajuns până la urmă să joace în film, și nici cu Florian Zeller, deşi simțisem că am dat o primă probă foarte, foarte bună, dar m-am lovit de un refuz care ținea foarte tare și de faptul că nu aveam un nume american sau englezesc, aspect care a cântărit, poate, mai mult decât performanța actoricească.
Era important să fac paranteza asta fiindcă de aceea, după ce am intrat în proiectul lui Cristi Juncu, am simțit o oareșce responsabilitate pentru faptul că, până la urmă, rolul ăsta a ajuns la mine după ce îl pierdusem atunci sau am simțit eu că l-am pierdut, pentru că simțeam că ar fi putut fi al meu. Ar fi însemnat și o rampă de lansare… chiar dacă filmul s-a dovedit a fi ulterior un flop, în sine ar fi fost o experiență.
Prin urmare, am simțit o anume responsabilitate, inclusiv datorită faptului că e un rol care vorbește despre tot ce înseamnă problemele la nivelul unui adolescent în ceea ce privește depresia și atunci, cu un subiect atât de mare și care atârnă atât de greu, nu puteam să îl tratez cu lejeritate. În contextul acela, am simțit din nou că mă duc înapoi în adolescență, pentru că, precum în Hoţii de subiecte, personajul meu este un băiat de liceu care are Bac-ul de dat.
Pentru mine, a fost și este în continuare un spectacol greu, care mă consumă, dar acolo realmente simt că am reușit să mă provoc pe mine însumi într-atât de tare, încât să ajung într-un punct în care să zic că sunt foarte mulțumit cu ce a ieșit… şi nu de multe ori am zis chestia asta.
Ce alte spectacole sau roluri în teatru s-au constituit în experiențe personale memorabile?
În primul rând, cred că mai puțin mi-a rămas rolul în sine, căci rămâi oricum cu acesta, cumva, fiindcă îl joci în continuare și, la un moment dat, ajungi să te acomodezi într-atât de mult cu personajul, încât ajunge să fie al tău ş, devenind foarte familiar cu el, poate să nu mai aibă un impact atât de mare asupra ta odată cu trecerea timpului.
În ce mă priveşte, ce a avut însă impact, apropo de toate experiențele mele teatrale de până acum, au fost regizorii și actorii cu care am lucrat, adică am avut spectacole unde am simțit că am învățat tot timpul câte ceva de aceștia, mai ales având ocazia să joc de fiecare dată cu oameni mult mai experimentați decât mine. N-aș putea să pun, așa, punctul pe ‘i’ şi să particularizez, pentru că, totuşi, nu am jucat până acum chiar atât de mult teatru, adică am lucrat de două ori cu Radu Afrim, cu Cristi Juncu aici, la Fiul, joc acum împreună cu Cătălina [Mihai] pe textul ei Club 27 și în D’ale Carnavalului [regia: Matei Lucaci-Grünberg, Centrul Cultural “Lumina”, 2023] şi American Buffalo [regia: Bogdan Budeş, Teatrul de Artă, 2023] în independent…
Pe de altă parte, ai început să joci teatru din liceu şi, firesc, ai continuat pe parcursul anilor de studii universitare, deci experienţa ta este, totuşi, una semnificativă. Cum a evoluat în timp relaţia ta cu publicul?
Eu am debutat într-un spectacol de-al lui Victor Ioan Frunză, la Teatrul Metropolis, în Hamlet, unde jucam unul dintre actorii din trupa ce apare în piesă.
Asta se întâmpla în clasa a XII-a, după care, în anul I de facultate, chiar în primul semestru, am luat un rol principal la Excelsior, pe Ralph, în Împăratul muștelor [regia: Tudor Lucanu, 2018 – n.r.] și cred că dorința de a juca a fost atunci mai mare decât frica de întâlnirea cu spectatorii, mai ales că, din anii de liceu, de când făceam parte din trupa de care-ţi aminteam apropo de decizii și de “ce-ar fi fost dacă”, eu am jucat de multe ori în fața unui public.
Și nu vorbim aici de un public care a plătit bilet, care e mult mai dornic să-i placă spectacolul și să te vadă într-o lumină bună, despre care eu cred că dă mult mai multe șanse să o dai de gard până să te judece, ci de publicul din festivalurile de adolescenți, unde majoritatea nu plătesc bilete, fiind toți copiii din celelalte trupe, care vor mai degrabă să doarmă, care au băut cu o seară înainte și care, dacă din prima nu ești bine, crede-mă că nu o să te aplaude… de fapt, nici nu vor să te vadă.
Chestia asta m-a pregătit cumva, deci nicio secundă n-am avut gândul ăsta că ‘Aoleu, e publicul!’, plus că, dintr-un punct încolo, am ajuns să mă mai relaxez datorită faptului că am început să joc mai mult și mai des, și am avut și bafta întâlnirii cu Radu Afrim de la Teatrul Național [pentru spectacolele Repetiţie pentru o lume mai bună şi La câţiva oameni distanţă de tine, din 2023 şi, respectiv, 2024 – n.r.], unde sunt, totuși, 1000 de locuri la Sala Mare şi 600 de locuri la Sala Studio.
Nu știu cum să-ţi spun, dar când ai fost acolo nu te mai sperie o sută de oameni, știi? Și, cumva, după ce-am trăit toate astea, mi-am dat seama că pot să mă și bucur de ceea ce fac și că oamenii ăia nu sunt acolo să fie contra mea, iar chestia asta m-a relaxat.
Deci nu cred că am avut o problemă cu a mă întâlni cu publicul încă de la început, poate şi pentru că am simțit că eu asta trebuie să fac. Cum ar fi să mă sperie ceea ce trebuie să fac?
Fiind activ simultan în teatru, film şi televiziune, ți-ai dezvoltat un mod de lucru diferenţiat în abordarea şi construcţia rolurilor?
Cred că teatrul ajută foarte mult filmul, tocmai pentru că filmul se întâmplă mai rar și nu cred că vorbesc aici doar de mine, ci în general. Filmele sunt mai puține decât montările teatrale, iar asta știe toată lumea, adică filmele care se întâmplă la noi și mai ales alea în care apuci să și joci sunt mult mai rare decât spectacolele de teatru în care poţi avea şanse la roluri bune şi atunci, pe lângă faptul că teatrul te menține pe tine viu ca actor, te ține cumva și în priză, în gardă, iar în momentul în care apare un film, tu ești deja “încălzit”.
Sincer, nu știu cum să formulez mai potrivit, pentru că nu vreau să sune într-un fel peiorativ față de teatru, ca și când teatrul ar fi doar o pregătire pentru film, căci mie, personal, cred că mi-e mai greu la teatru, adică, de multe ori, simt că e un efort mult mai mare decât la film ori poate că nu am mai avut eu de ceva timp un film care să mă provoace atât de mult.
Eu chiar cred că e foarte complicat să intri într-un proiect cinematografic foarte mare, în care ai un rol important, ce implică o responsabilitate deosebită, dacă tu nu faci ceva activ, iar aici nu mă refer la reclame şi nici măcar la un serial, despre care nu cred că te poate ţine atât de “în priză”, pentru că un serial, de la un moment dat, devine un organism viu care funcționează de la sine.
Una e să citești niște comment-uri pe Facebook după ce a văzut lumea episodul dintr-un serial în care ai jucat și alta e ca o dată, de două, de trei ori pe săptămână, de câte ori ai spectacol, să vezi publicul care reacționează activ la ceva ce faci tu, cel din acea seară, care poate ai învățat un pic mai mult având în vedere că ai mai jucat și acolo, și acolo.
Cu alte cuvinte, mi se pare că rolurile din teatru te cresc pe tine ca actor, cumva, iar atunci când vine un film s-ar putea să fii mult mai stăpân pe tine.
Ce loc ocupă scrisul în peisajul tău personal? Cum se explică acest imbold? Mă refer nu doar la faptul că îţi aduci contribuţia ca junior writer la serialul Ana, Mi-ai fost scrisă în ADN, dar eşti şi autor de texte dramaturgice…
Da, am scris mai multe piese, iar asta a venit după workshop-ul pe care l-am facut cu Mimi Brănescu [apreciatul scenarist, dramaturg şi actor coordonează periodic la TNB ateliere de scriere dramatică – n.r.].
Cred că o parte din mine a fost tot timpul curioasă de partea asta legată de povești, căci simțeam că sunt încă multe care n-au fost spuse, iar eu, cumva, aveam unele la mine-n cap și trăiam cu senzația că, dacă nu le zice cineva, trebuie să le spun eu mai devreme sau mai târziu, sub o formă sau alta.
Doar că nu îmi dăduse nimeni un brânci să fac asta până când l-am întâlnit pe Mimi, care m-a luat un pic de-o aripă și a zis:
‘E ok, continuă dacă-ți place, fiindcă s-ar putea să te ajute și să fie o chestie benefică pentru tine, inclusiv ca actor, pentru ca uneori să te poţi duce pe altă parte’… iar acum, la momentul ăsta, îmi place mai mult să scriu decât să joc. Vorbesc serios!
Îți spun ție, în premieră, că în luna mai urmează să se monteze un spectacol cu cea mai nouă piesă pe care am scris-o, pe care îl va regiza Alex Bogdan şi, ca să dau un mic spoiler, joacă și Cătălina Mihai și joc și eu. Sigur că poate îmi place să fac asta și pentru că e o pasiune mai nou descoperită, dar, pentru mine, scrisul e ceva de care acum simt că am nevoie… uneori, când actoria nu-mi face suficient de multă plăcere, îmi face scrisul.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header: Sabina Costinel
Citește mai multe articole din FILM.
