Club 27, noua premieră de la Teatrul Metropolis, marchează debutul ca dramaturg al tinerei actriţe Cătălina Mihai (n. 1997), al cărei talent performativ remarcabil contribuie la memorabilitatea unor spectacole precum Balena, de la Metropolis, PAM, Oameni buni şi Hello, Ceauşescu!, de la Teatrul de Comedie, sau Tango, Repetiţie pentru o lume mai bună şi Casa de la ţară, de la Naţionalul bucureştean.
Piesa Club 27 reprezintă rezultatul participării Cătălinei la unul dintre atelierele de scriere dramatică coordonate la TNB de către cunoscutul scenarist, dramaturg şi actor Mimi Brănescu, iar titlul intrigă prin dubla trimitere la mitul din Pop culture referitor la dispariţia prematură, la numai 27 de ani, a unor artişti precum Jimi Hendrix, Jim Morrison, Jean-Michel Basquiat, Janis Joplin, Amy Winehouse sau Jonathan Brandis, reuniţi post-mortem de fanii lor într-un “club”, precum şi la… vârsta autoarei, împlinită tocmai în perioada în care a scris Club 27.
Prin urmare, dorinţa de a afla mai multe detalii despre spectacolul regizat de către Alex Bogdan, în care partenerii de scenă ai Cătălinei sunt Ştefan Iancu şi Tudor Aaron Istodor, a fost una firească, mai ales că am continuat astfel un dialog început cu exact 5 ani în urmă, în preajma momentului când CĂTĂLINA MIHAI a câştigat Premiul Gopo ca “Tânără speranţă” datorită rolului din drama Heidi, a lui Cătălin Mitulescu.
De atunci s-au întâmplat multe lucruri în viaţa ei de care merita să vorbim şi a fost o bucurie să descoperim că dezinvoltura şi francheţea tinerei artiste au rămas intacte, în pofida faptului că a ajuns la vârsta de… 27 de ani.
Dincolo de titlul care ne trimite la un mit celebru, despre ce ne vorbeşte, de fapt, piesa ta?
Când m-am apucat să scriu Club 27, n-aveam în cap decât titlul și ideea că acțiunea s-ar petrece în acest Club 27.
Mereu m-am întrebat cum de nu există o cârciumă cu numele asta. Dacă mi-aș deschide vreodată un bar, s-ar numi Club 27. Bref. Asta s-a întâmplat când m-am înscris la workshop-ul cu Mimi Brănescu unde trebuia să scriem o piesă, colegii mei aveau deja idei, pe când eu aveam doar titlul ăsta și imaginea unii bar.
M-a atras însă subiectul, care mi s-a părut tare – mai ales că nu cred că s-a mai scris teatru despre sau pornind de la ideea de Club 27 – şi tot ce ştiam atunci era că acțiunea se întâmplă în cârciuma asta fictivă, Club 27, despre care mi-am imaginat că se află pe lângă Conservator, în București. Povestea din spectacol începe acolo, cu o tipă care urmează să împlinească 27 de ani. Ziua ei de naștere coincide cu cea în care a murit tatăl său, cu un an în urmă, și atunci e ca un rabbit hole.
În ultimii ani au plecat din viața mea oameni foarte apropiați și atunci acest rabbit hole – primul an de doliu, a fost o chestie despre care am vrut neapărat să scriu.
Dac-ar avea un subtitlu piesa, ar fi ‘anatomia dorului’. Eh, şi în cârciuma asta intră Arti, prietenul cel mai bun al protagonistei, pe care o cheamă Janis – trimitere directă la Janis Joplin -, cu care n-a mai vorbit însă de nouă ani și, din acel moment, treptat, prezentul devine o incursiune în amintire: acțiunea se rupe și încep salturi înapoi în timp, adică îi vezi pe ei la 7 ani, la 16 ani, la 19 ani și la 27 de ani.
Vezi cum au evoluat, cum s-au ratat sau nu, vezi relația lui Janis cu tatăl la toate aceste vârste diferite, etc.
Mă rog, eu am această obsesie pentru ideea de Club 27, de sinucidere, cu toți artiștii care au murit la vârsta asta, deci are legătură și cu felul în care m-am raportat eu la acea vârstă, pentru că, personal, mi-am închipuit tot felul de lucruri pe această temă…
Ai împlinit 27 de ani în vara trecută, deci presupun că te-ai mai eliberat între timp de asta. De fapt, cum sau de ce s-a născut această obsesie?
În primul rând, pentru că taică-meu m-a obligat să ascult Rock, pe care l-am urât din tot sufletul meu de când eram mică, încă din clasa I, pentru că… mi-era rușine la școală [în Hârșova – n.r.].
Acolo erai bullied la maxim dacă nu știai noile piese ale Laurei Vass cu Sorin Copilul de Aur și atunci eu îmi băgam mp3-ul în urechi și ascultam de-astea forțat, ca a doua zi să pot să prestez, dar apărea tata cu Black Sabbath dat la maximum în papucul lui roșu sau la ședințe cu părinții suna Rainbow… de-mi venea să-l strâng de gât.
Chiar așa începe spectacolul, arătând cât de mult am urât eu toată treaba asta și cât de tare a trebuit să mă fentez pe mine însămi ca să fiu cool pentru ceilalţi copii de la școală.
După care, ușor-ușor, am crescut, mi-am dat seama câți au murit la 27 de ani, că tot auzeam de ei, și, pe la 16 ani, mi-am zis: ‘Dar dacă o să mor și eu la 27 de ani?’… şi de acolo s-a dezvoltat o asemenea obsesie încât am ajuns la terapie cu atacuri de panică atunci când am împlinit vârsta asta. ‘OMG! Ce păţesc? Ce o să se întâmple?’
Chiar dacă nu ştiu să-ţi zic de unde a venit obsesia asta, acum am depășit-o şi mă amuz pe seama ei, dar atunci am scris piesa ca să îmi scot năduful, să curăț, cumva, frica asta viscerală față de vîrsta de 27.
Iniţial, am crezut că va fi o piesă despre sinucidere și, la un moment dat, când eram deja cu scrisul pe la pagina 40, i-am zis lui Mimi [Brănescu] că eu încă n-am reuşit să ating acest subiect, iar el mi-a spus… ‘Dar vezi că poate piesa ta nu e despre asta!’.
Mi-am dat seama în acel moment că ăsta e un plot și mai mișto, că piesa pare a fi despre sinucidere, dar nu este. E despre cum viața merge înainte.
Arti îi zice lui Janis: ”Club 27 nu e cool, nu e mișto! E o tragedie de pe urma căreia a rămas muzica, Jenni! De-aia noi tre-să muncim, s-alergăm, să bem bere, fiindcă viața chiar merge înainte!”…
Și da, piesa pornește de la obsesia mea cu vârsta de 27, obsesia mea cu artiștii care au murit, urmărește problemele generației mele și nu numai, relația cu părinții, abandonul, viciul, lucruri care mă interesează, dar cumva nu e despre mine. În timp ce scriam protagonista s-a distanțat mult din scriitură de cine sunt eu.
Când am terminat-o de scris, cred că marea frică a fost aceea că oamenii o să întrebe: ‘Tu chiar ești fata aia… care a făcut toate lucrurile alea? Ăla chiar e taică-tu? Dar, în realitate, cine e Arti?’.
Până la urmă, m-am obişnuit însă cu gândul că oamenii oricum o să caute interpretări și o să încerce să descopere intimități mai mari decât aș vrea eu să afle, mi-am asumat asta și am mers mai departe.
În plan personal, mă intrigă faptul că, în bilanțul pe 2024 pe care ţi l-ai făcut în textul Câtă pasăre Phoenix e în mine de pe LiterNet, menţionezi “panica vârstei de 27 de ani”, deci obsesia a generat o reacţie out-of-control extrem de puternică, cu toate că tu ai o structură rațională. Cum îți explici instalarea acestei stări?.
Cu terapie… de altfel, se fac și foarte multe glume în spectacolul meu că suntem generația “atac de panică”, care merge la terapie. În Club 27, Arti [personajul lui Ştefan Iancu] povesteşte cum n-a luat Bac-ul și a avut depresii, și zice: ‘La noi în oraș, nu luai depresia ca pe varicelă’. Așa era și în Hârșova [oraşul natal al Cătălinei – n.r.], adică depresia era un fel de OZN, adică ce e aia depresie, ce e aia anxietate și ce sunt alea atacuri de panică?
Nu, dom’le, te trezești bine mersi, te duci la muncă, alergi zece kilometri și aia e. Ei bine, oricât de rațională sunt și oricât de multă stabilitate este în viața mea – care mă face să pot diseca subiectul și să scriu o piesă despre panica vârstei de 27 de ani -, aparent, simt lucrurile pe verticală foarte, foarte, foarte intens și există ceva în mine despre care eu încă încerc să înțeleg de unde vine… adică, de ce eu, la 16 ani, am zis ‘Mamă, la 27 de ani o să mi se întâmple ceva!’ şi mi-am băgat asta în cap atât de tare, încât, atunci când am împlinit vârsta asta, parcă eram dezarmată complet.
Mă tot întrebasem eu ce-o să se petreacă în ziua aia şi, până la urmă, uite… m-am măritat, asta s-a întâmplat [Cătălina Mihai s-a căsătorit în 2024 cu actorul şi regizorul Alex Bogdan chiar de ziua ei, pe 19 iunie – n.r.].
Privind însă retrospectiv, probabil că am plătit şi nota din anii de pandemie în care am stat închisă, dar unele dintre anxietățile şi atacurile astea de panică au venit năvală peste mine chiar în vara trecută, de erau să mă pună la pământ.
A trebuit să fac ordine și curățenie, însă a durat mult. Când le-am povestit, ai mei, neînțelegând toată treaba cu anxietatea și cu panica, chiar m-au întrebat: ‘Vine cumva de la piesa pe care ai scris-o? Aia să-ți fi declanșat așa ceva?’. Le-am zis că habar n-am, dar, probabil, era un buboi care a trebuit să se spargă la un moment dat și acum s-au curățat lucrurile.
Revenind la teatru, Club 27 nu este un one-woman show, aşa că spune-mi cum i-ai convins pe Ştefan Iancu şi pe Tudor Istodor să ţi se alăture în acest prim pas al tău în dramaturgie?
I-am trimis cu emoție piesa lui Ștefan, despre care știam că a făcut și el workshop-ul cu Mimi Brănescu, deci realiza cât este de mare presiunea pe mine și presupuneam că mă va susține, pentru că și el a trecut prin asta și a avut nevoie de oameni care să joace în piesele lui, iar lui Tudor i-am trimis-o inițial doar să mă ajute cu spectacolul-lectură.
Tudor joacă tatăl în piesă, el având 40 de ani, pentru că n-am vrut să scriu pentru actori de vârsta lui taică-meu, deci spre 60 de ani, ca să-l scot din clișeu și de asta tatăl apare în amintirile ei în spectacol numai la 40 de ani… iar Tudor a citit piesa și a zis că este minunată.
La spectacolul-lectură am avut feedback foarte bun și, prin urmare, când i-am întrebat după aia dacă i-ar interesa să joace în piesă chiar și fără bani, amândoi au zis din tot sufletul… ‘Da, nici nu se pune problema!’, deci n-a fost prea mare munca de convingere.
Ca actriţă, cele mai recente spectacole ale tale sunt cele de la Teatrul de Comedie, adică PAM, în regia lui Alex Bogdan, şi Hello, Ceaușescu!, al lui Matei Lucaci-Grünberg, cu care ai mai colaborat înainte la Libretto Solitudine. Cum a fost experienţa lucrului la acest combo, ce reflectă perspectiva generației tale asupra societății în care trăieşte?
Nici nu știu cu care dintre ele să încep. La PAM nu mi-a plăcut iniţial textul [lui Marius von Mayerburg – n.r.], iar în urmă cu patru ani, atunci când Alex a vrut să facă spectacolul cu mine în rolul lui Ralf, i-am spus: ‘Eu nu joc în așa ceva!’. ‘De ce?’ Am zis: ‘Nu-mi place cum e scris. Eu cred în alt fel de teatru, într-un teatru clasic, cu poveste. Nu înțeleg ce vrei să faci tu din textul ăsta.’. Mie nu-mi place activismul dus până la extrem, nu-mi place să fie teatrul manifest, adică eu cred în teatru ca poveste… aşa că totul a picat, nu s-a mai făcut.
După aia, pe mine m-a luat Matei în Hello, Ceaușescu!, iar Alex m-a întrebat încă o dată: ‘Fac PAM, ești sigură că nu vrei să joci?’. În acel moment, am zis ‘Ba da!’, fiindcă era o provocare, cu toate că abia îl jucasem pe Speed în Doi tineri din Verona [la Teatrul de Stat Constanţa – n.r.], și nu voiam să mă specializez în roluri de băiat.
Până la urmă, m-am detașat de asta şi mi-am zis: ‘Hai să vedem ce o să se întâmple!’, mai ales că felul în care vedea el lucrurile și în care a făcut apoi spectacolul, ca partitură, m-a provocat și m-a râcâit, fiindcă la început te ia pe sus, ba chiar ți se poate părea că e vulgar și e o chestie făcută din poignet, dar, după aia, începe să vorbească despre cum ne amenință o dictatură şi cum nu mai ştim să gestionăm extremismul din cauza felului în care ne tot cocoloșim singuri şi am ajuns să fim spălați pe creier de televizor.
Şi când lumea o să obsească să-și încordeze mușchii, când pagubele secolului ăstuia care e plin de ură, ranchiună, radicalism, isterie, extremism, când o să spargă buboiul odată… cum zice Ralf Pam, o să ne-ntoarcem la teatru ca poveste.
O să vrem să ne emoționăm, o să vrem să râdem, o să vrem să gândim cu mintea noastră, o să obosim de-atâta scroll și pixeli și o să ne aducem aminte că ”frumusețea va salva lumea.” Și teatrul e al naibii de frumos și necesar.
Hello, Ceaușescu! ne aminteşte tot de dictatură, dar de una trecută. De ce spui că te-a câştigat mai repede decât PAM?
Pe mine mă pasionează perioada aceea și cred că e mai mult ca oricând necesar să vorbim despre ce a fost, tocmai pentru că trăim niște vremuri în care oamenii uită mult prea repede, cu fiecare zi care trece, şi, uneori, mă simt datoare să urăsc în locul celor care au trăit vremurile alea și sunt nostalgici după ele dintr-o lipsă crasă de educație… sau, poate, nici măcar asta, fiindcă e ceva care are legătură cu bunul simț sau empatia.
Bunicul meu, de exemplu, nu era un om care a citit enorm, dar avea în mușchii lui înrădăcinate niște lucruri pe care nu ai cum să le uiți, deci nu ai cum să repeți istoria în felul ăsta, iar eu nu înțeleg faptul că în ziua de azi nu mai poți să te lupți cu argumente și cu logica, nu mai poți să te pui la masă și să ai o dezbatere, nu! E ca și cum dai cu mingea la perete, joci squash… toată lumea joacă squash, nimeni nu ascultă!
De asta, cei din generația mea, sau cel puţin oamenii cu care mă înconjor, suntem mult mai conectați la acest trecut pe care nu l-am trăit decât oamenii de la mine din oraș, de exemplu.
În ce crezi mai mult, în evoluţie sau în revoluţie?
Evoluție. Cred în pace. Dar dacă e cazul, cred că, uneori, revoluția duce la evoluție. Și-atunci, cred în revoluție.
Cred în revoluția din 89. Cred că am ieșit în stradă de zeci de ori și ăla a fost un strigăt al meu de revoluție în numele libertății. Cred în sufletul meu de golancă nenăscută în ‘89, într-o evoluție în care lumea zice piua și e recunoscătoare pentru cât am evoluat ca umanitate.
Cred și că, uneori, istoria se repetă, cred că uneori de-atâta bine începem să facem rău, cred că lumea e ieșită din țâțâni și atunci e nevoie de-un strigăt revoluționar al poporului care să spună gata, stop. Hai să trăim. Să muncim… Să bem bere!
Despre prezent, scriai că “am senzația că trăiesc într-o lume în care arma argumentului, a empatiei şi a bunului simț e castrată de o psihoză în masă… Lumea-i cu curul în sus și eu m-agăț de stele”. Ce vom vedea în Club 27, o lume întoarsă pe dos sau felul în care, prin scris, te agăți de stele?
Ambele… din păcate sau din fericire.
Cred că e mai mult o reflexie a agățatului de stele, dar se vorbește și despre această lume dată cu curul în sus, dar mai mult din perspectiva generației mele. Asta nu înseamnă că e un spectacol de tineri, fiindcă mi se pare că e general valabil pentru orice generație, adică poate vorbi tuturor, dar, da, evident că sunt atinse problemele şi nevoile generației mele, ale vârstei mele… n-aveam cum altfel.
Eu, când nu mai pot, scriu, scriu, scriu și este ca și cum se ventilează niște lucruri și după aia se face liniște, se face o curățare.
Altfel, scrisul, când vine vorba de beletristică, cum e jurnalul de pe LiterNet din care ai citat, este pentru mine o formă foarte frumoasă în care vreau să primesc validare. Când mă simt la pământ, scriu și văd că primesc pe acolo niște inimioare, niște complimente, mă autoflatez eu că place cum mi-am așezat gândurile în pagină.
Nu sunt sinceră până la capăt, pentru că tot timpul sunt conștientă de faptul că cineva le va citi, mai ales acum, de când am descoperit că îmi place să scriu teatru, pentru că a rămas în continuare frica de faptul că oamenii se vor întreba cât din mine e cu-adevărat într-un text sau altul.
Doar că piesa de teatru nu mai e atât de viscerală ca atunci când scriu pe Facebook sau pe LiterNet un text care, în mod clar, e despre mine, adică aici poate să fie oricând sub apanajul faptului că e vorba de personaj şi nu de mine.
Vezi teatrul ca poveste, iar “Club 27” este o poveste în sine, una care s-a transformat în legendă urbană cu trecerea anilor. Ca adulţi din secolul 21, de ce mai avem nevoie de poveşti?
În continuarea a ce am spus mai devreme, cred că Club 27 e o poveste în care, chit că poate nu rezonezi până la capăt cu lumea mea de-acasă, plaiurile mioritice, atmosfera orașului de provincie, poate nu ești roacher înfocat, poate nu știai de “club 27”, dincolo de toate lucrurile astea, vorbește despre dor, prietenie, iubire.
Despre părinți care pun aripi în spinare și părinți care, într-o clipă de neatenție, pot să frângă zborul unui copil. Iar dorul, moartea, iubirea, muzica, sunt infinite într-un univers în care s-au scris milioane de cărți și piese și muzică pe acest subiect.
Dar ele sunt ca o gelatină uriașă care se-ntinde atât de mult, încât n-are cum să nu atingă măcar un puncticel dinăuntrul fiecăruia dintre noi.
Despre tine îmi spuneai în 2020 că vrei să rămâi mică făcându-te mare şi că încerci să supraviețuieşti fără să te obligi să iei decizii. Erai atunci la Teatrul de Stat Constanţa. Acum, la 27 de ani, te-ai obișnuit cu ideea că asta nu prea e posibil?
Da! Și am început să mă obișnuiesc pentru că am început să iau decizii, să nu mai îmi fie frică de asta.
Am rupt relații cu oameni, mi-am dat demisia din două teatre, adică sunt niște chestii pe care eu n-am crezut că o să le fac până la 27 de ani… s-a întâmplat ceva în creșterea mea, care a fost cu spini, uneori. Cred că atunci mai mult filozofam despre cum mi se părea mie că e creșterea, dar m-am obişnuit cu concretul, cu faptul că trebuie să faci toate lucrurile astea.
Fiind din județul Constanța, mie nu îmi plăcea orașul şi ştiam de la început că voi petrece acolo doar doi-trei ani după care o să mă întorc în București, doar că s-au întâmplat mai repede niște lucruri din care mi-am dat seama că, dacă aş fi rămas în continuare, locul devenea mult prea confortabil.
De exemplu, dacă nu eram chemată la castinguri, ar fi fost foarte ușor să-mi găsesc scuze că nu se întâmplă fiindcă sunt angajată în provincie… am realizat atunci că, fără o decizie, locul ăla de unde primeam salariul riscă să devină prea călduț şi comod pentru mine.
Sigur, trebuie să mai pun aici si faptul că m-am măritat, adică, de la un moment dat, n-am mai vrut să fiu cu bagajul la ușă și cu cheile în contact, ca să plec pe autostradă, deci simțeam că mă blochez. A trebuit să-mi asum încotro mă-ndrept.
Deciziile se iau ca urmare a unor alegeri, iar dreptul de a alege înseamnă, în fond, libertate. De ce e așa de greu pentru un tânăr să ia decizii?
Am tăiat partea asta în Club 27, dar, la un moment dat, era o replică: ‘Suntem generația care putem să avem tot și ne dăm seama că, dacă facem un pas greșit, putem să rămânem fără nimic.’.
Adică, efectiv, te uiți în jur, în stânga, în dreapta și ai senzația că poți să fii şi să faci orice, inclusiv o grămadă de bani, şi poți să alegi din atât de multe lucruri în lumea asta în care trăim, încât nu e confortabilă ideea ratării. Club 27 e și despre ratare.
Arti spune la un moment dat: Și eu sunt un ratat, dacă se pune că până la 27 de ani ai cum să fii un ratat. De aceea, eu când mi-am dat demisia, sigur că multă lume m-a apreciat pentru curaj, dar au fost şi oameni care mi-au zis: ‘Dar tu nu ești sănătoasă la cap? Ce-o să faci acum?’. ‘Ce-o să fac? O să iau hățurile și o să vedem!’.
N-aveam nimic și e greu să te arunci, aşa, cu capul în gol. Nu degeaba ni se zice și că suntem “snowflakes”, adică mult mai greu ne dăm cu fundul de ciment.
Revenind la parcursul tău, decizia de a veni la Teatrul de Comedie a avut legatură cu faptul că ai colaborat deja în 2019, la Martiri, cu regizorul Vlad Massaci, actualul director al teatrului?
Cred că da. Știu că Vlad mă știe din anul II de facultate, când am lucrat la Martiri.
El a fost omul prin care l-am cunoscut şi pe Alex [Alex Bogdan, soţul Cătălinei, a făcut şi el parte din distribuţia spectacolului Martiri de la Teatrul Mic – n.r.], și apoi și cel care m-a angajat la Comedie, un teatru unde, când am intrat, m-am simțit ca acasă. Mă văzuse jucând și-n spectacolul de licență, apoi și-n alte spectacole din București, deci îmi cunoștea parcursul de la începuturi.
Și da, când s-a ivit ocazia, mi-a propus să mă angajeze. Am lucrat în fel și fel de medii, teatre, etc, pe care pot să le numesc de-a dreptul toxice, sincer. Inhibant de toxice. Ori eu nu cred că se poate face teatru așa. Ba sa poate. Doar nu vreau eu.
Și-atunci când am început să lucrez cu colegii de la Comedie, chiar m-am simțit ca acasă. În siguranță. Ăsta-i cuvântul care descrie cel mai bine felul în care mă raportez la teatru, trupă, personal tehnic, cabiniere, tot. Îmi place acolo.
Apropo de facultate, spuneai după absolvire că singurul tău gând era să joci şi că te simţeai “foarte debusolată vis-a-vis de căutările asupra a ce înseamnă meseria asta și cum se face, iar eu până nu probez pe pielea mea, nu cred în nicio teorie”. De atunci, ai avut timp să probezi. Ce înseamnă actoria?
Cred că am coborât meseria asta de pe piedestalul pe care era acum cinci ani, deci nu mai e Teatrul cu T mare.
Ce credeam eu în capul meu pe vremea aia s-a dus şi acum a devenit în continuare un loc de joacă în care sunt spuse niște adevăruri, uneori într-o formă dură.
Ce am înțeles și ce nu vreau să uit niciodată este faptul că nu cred că se face cu încrâncenare, nu cred că se face cu abuz… cred că se poate spune ‘Nu!’.
Dacă atunci acceptam să fiu pusă la pământ de feedback-uri de la oameni care abuzau de poziția de putere și puteau să mă facă să mă clatin într-un hal atât de tare, acum cred că știu niște lucruri despre mine, fiindcă am acumulat încredere și experiență, aşa încât mi-e mult mai ușor să știu să pun limite… cred că asta am învățat să fac.
E un loc de joacă, dar nu trebuie să ne încăierăm unii cu ceilalți. Iar pentru regizorii care cred că actorii, vreodată, vor să strice sau să nu le iasă, nu mai am toleranță. Îmi pare rău, o să par subiectivă, dar, de exemplu, Alex [Bogdan] îți dă încredere și face ca totul să pară ușor.
Niciodată nu e cu încrâncenare, niciodată nu e o să trebuiască să ai mușchii încordați, să fie frica că am repetiție și nu-mi iese momentul. Nu-mi place mie cuvântul “caterincă,” nu-l suport, dar poate să fie și așa și să spui niște lucruri importante în același timp fără să trebuiască să ne arătăm mușchii. În afară de asta, mă obosește foarte tare faptul că se amestecă latura personală a actorilor în felul în care unii regizori lucrează cu noi.
Eu nu sunt de acord cu chestia asta, adică sigur că actoria rămâne o chestie personală și dăm din interior ca să putem face roluri bune, dar există limite care trebuie trasate foarte clar.
Să vorbim de procesul de lucru în mod concret, fiindcă prima ta expunere de anvergură a fost la TNB, în Casa de la ţară, în 2022, dar ai impresionat cu-adevărat publicul bucureştean în Balena, regizată de Andrei Huţuleac la Metropolis. Cât de solicitantă a fost construcția acestor personaje?
Cu Andrei procesul actoricesc a fost mai solicitant, în sensul bun, iar la Casa de la țară a fost solicitant din alte puncte de vedere, apropo de încrederea pe care o aveam atunci în mine însămi, dar și de faptul că avusesem un deces în familie şi repetam în același timp și la Rabbit Hole [spectacolul Universuri paralele, pus în scenă de Radu Iacoban la Teatrul de Stat Constanţa tot în 2022 – n.r.], în condiţiile în care începuse războiul, se scumpise motorina și era Covid.
Ţin minte că în luna aia mi-am dat tot salariul pe drumuri, adică mă trezeam la 6 dimineața, repetam de la 8 la 11 în București, mă urcam înapoi pe autostradă, ajungeam la Constanța, repetam seara la Rabbit Hole şi apoi o luam de la capăt. Asta am făcut o lună de zile și cred că, la un moment dat, am primit o indicație pe care n-am reușit s-o fac, din cauza surescitării și a oboselii și m-am înfuriat, pentru că știam că trec printr-un deces, că lumea mea stătea pe ciuci și nu înțelegeam de ce nimeni n-are răbdare cu lucrurile astea.
Nu puteam nici să merg să-mi plâng de milă la repetiții, dar atunci a fost primul gând în care mi-am dat seama că actoria este o meserie în care lucrezi cu interiorul atât de mult, dar ce te faci când ești vraiște și nu știi de unde s-o apuci? Și nu poți să vorbești despre asta. Să zici: sunt în doliu, e posibil să nu-mi iasă. Și iarăși revin la acest rabbit-hole, anul de doliu, în care am învățat pe pielea mea că viața merge mai departe și că trebuie să-ți găsești resursele să supraviețuiești.
Deci da, din punctul ăsta de vedere, la Casa de la țară asta a fost provocarea. Țin minte că mergeam pe autostradă și plângeam atât de tare când vedeam cum răsare soarele și mi se făcea un dor teribil de unchiul meu, care tocmai please dintre noi. Și în amintirea căruia este scrisă piesa.
La Andrei eram deja mult mai matură şi era primul spectacol pe care îl făceam în București după demisie [Balena a avut premiera în toamna lui 2023, la Teatrul Metropolis – n.r.].
Ei aveau un anume stil de lucru de la domnul Victor Ioan Frunză pe care eu nu îl știam, inclusiv o disciplină pe care eu nu o aveam neapărat și, la un moment dat, mă simțeam tot timpul în urmă… Sorin [Miron] şi Corina [Moise] vorbeau aceeași limbă cu Andrei și eu aveam senzația că orice aș face, nu fac bine, dar pentru că eu uitasem ce înseamnă să vină actorii să vină actorii la timp, să învețe text şi să existe o igienă a spațiului de lucru, acesta a fost procesul meu preferat.
Deci toată iubirea pentru distribuția și pentru felul de lucru de la spectacolul Balena.
La 27 de ani, cum ai ajuns să te raportezi la timp… ţi-a devenit amic sau inamic?
Prieten! Pentru că eu eram “Duracell”, adică nu-mi amintesc să fi stat vreodată.
Când m-am dus și m-a întrebat psiholoaga cum mă relaxez, am avut trei răspunsuri: ‘Scriu, citesc și alerg!’. Atunci, mi-a spus: ‘Îți dai seama că toate sunt chestii care te surescită, ori creativ, ori intelectual, ori fizic? Dar tu nu poți să stai… pur și simplu să stai?’. Și am zis: ‘Nu!’.
Treptat, am început să înțeleg din nou ce înseamnă să îți faci o cafea, să lași telefonul și doar să citești… cum făceam în liceu, când citeam dimineața la cafea câte 50 de pagini, doar că atunci era obligatoriu, n-aveai altă opţiune. Sau să fac o baie fierbinte ori o plimbare fără să mă mai gândesc la ce am mâine de făcut sau să ies cu prietenii fără să stau pe telefon.
Am început să pot face toate lucrurile astea, dar a fost greu, pentru că… eu obosesc să mă relaxez.
Un citat din Orhan Pamuk părea să-ti fie drag cu ani în urmă: “Dacă nu dorești să ai deziluzii în pictură și în artă, trebuie să ai grijă să nu-ți faci o meserie din ele.”. Parafrazând-o pe regretata Tamara Buciuceanu… unde mai sunt iluziile tale, care le-ai visat?
Sunt încă o fană a lui Pamuk, dar nu mai știu de ce tot apelam la citatul ăla, pe care, într-adevăr, l-am folosit în mai multe feluri, pentru că mie mi-a mers bine în carieră, deci acum nu mă pot plânge.
Cred că venea de la taică-meu, că el mi-a arătat citatul ăsta, subliniat cu roșu, şi pentru că sunt o maimuță care l-a imitat toată viața, am început să-l postez pe Facebook şi să-l zic în interviuri… băi, femeie, dar tu despre ce vorbești?
Taică-meu a cântat într-o trupă rock şi cred că, la un moment dat, în anii pe care îi trăia el, încă în comunism, a trebuit să ia o decizie legată de ce face: cântă cu formația lui rock sau se apucă să facă o meserie serioasă?
Evident, s-a angajat la IAS, după care și-a deschis fermă şi a făcut toți pașii pe care i-a făcut, dar are încă imaginea aia cu el cu plete, cu chitara și cu cercel cu clips – că pe-atunci n-aveați voie să aveți altfel -, cum trecea podul de la Giurgeni și asculta Celelalte Cuvinte, piesa O să am, când și-a zis: ‘Of, trebuie să-mi pun chitara în carcasă și visul în cui și trebuie să fac bani’… cred că de aia el a subliniat citatul ăsta, dar, după aia, eu mi-am ales meseria asta și n-am avut deziluzii.
N-aș fi putut să fac actorie ca un amator, adică e all-in din punctul meu de vedere şi inclusiv despre asta o să fie vorba în Club 27, despre ratare, despre mediocritate, despre tot felul de teme care, altfel, pe mine nu mă rod, de fapt, fiindcă eu nu mă simt nici ratată, nici mediocră.
» Interviu de IOAN BIG | Clin D’Oeil
Foto header – Arhiva personală Cătălina Mihai
