Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 08/06/2024
Artă & Cultură / Teatru Clin D'oeil

CLIN D’OEIL | TUDOR AARON ISTODOR: “Cred că unele roluri vin special ca să înțeleg ceva din viața mea”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | TUDOR AARON ISTODOR: “Cred că unele roluri vin special ca să înțeleg ceva din viața mea” Share CLIN D’OEIL | TUDOR AARON ISTODOR: “Cred că unele roluri vin special ca să înțeleg ceva din viața mea”
Tudor Aaron Istodor interviu


TUDOR AARON ISTODOR: “Cred că unele roluri vin special ca să înțeleg ceva din viața mea”

Înainte de a ajunge să urce pe scenă în montări semnate de Liviu Ciulei, Andrei Şerban sau Dragoş Galgoţiu ori în filme de Paul Negoescu, Radu Muntean, Adrian Sitaru şi Fanny Ardant, TUDOR AARON ISTODOR, actualmente parte a valoroasei echipe de actori de la Teatrul Mic, era încă elev atunci când, în 2003, a primit primul său premiu pentru interpretare datorită rolului din spectacolul Doi şi cu profesoara, şase, scris şi regizat de… el însuşi.

De atunci, dovezile de apreciere pentru talentul său actoricesc din partea publicului şi breslei au continuat să îi jaloneze cariera, deopotrivă în teatru, film şi televiziune, confirmând astfel că pasiunea lui a rămas mereu intactă.

Rolurile făcute, indiferent de anvergura partiturii în sine sau a spectacolului în ansamblu, poartă amprenta unei personalități ce are capacitatea de a le face memorabile şi, pentru că Tudor Aaron Istodor a împlinit recent, pe 24 mai, rotunda vârstă de 40 de ani, am considerat că este un moment bun să privim un pic în urmă, spre unele momente care i-au definit evoluția.

Am făcut-o însă din perspectiva unui timp prezent aglomerat profesional, fiindcă schimbarea de prefix s-a consumat între premiera din mai a piesei Revizorul la Teatrul Mic şi relansarea în iunie a spectacolului Happy End la Metropolis.

Nu trebuie deci să mire că povestea lui Tudor începe cu un… happy-end.

Tudor Aaron Istodor interviu
TUDOR AARON ISTODOR, Foto: Diana Matei | Teatrul Mic

Tudor, reluaţi spectacolul Happy End, de această dată pe scena Teatrului Metropolis. De ce v-aţi decis să îl jucaţi din nou?

Pentru că, şi nu sunt cuvinte mari, iubim spectacolul ăsta și nu a apucat să-și trăiască viața.

L-am jucat mult prea puțin şi ţin minte cum oamenii veneau la noi după ce îl vedeau [la Teatrul Godot – n.r.], cu lacrimi în ochi de râs, spunându-ne că au pățit și ei fix la fel… este o comedie extraordinar de bine scrisă, regizată de Alex Bogdan, cu mine și Raluca Aprodu. Nu vreau să devoalez prea multe, dar este vorba despre o fată care își caută partenerul, iar eu joc mai multe personaje și fiecare are parte de câte un happy-end.

Pe lângă faptul că râzi tare și mult, de te doare burta, are un subiect și un substrat extrem de puternic, fiindcă, în zilele noastre, a găsi un partener pe lumea asta mi se pare că e extrem de greu.

Ai zice că e simplu la prima vedere, dar îți dai seama că ăla e așa, că aia e într-un fel, că, de fapt, sunt foarte mulți oameni cu probleme ascunse, cu traume nerezolvate și dacă, înainte, venea viața peste tine și nu aveai timp să te gândești la subtilități, acum ai șansa asta și ajungi să realizezi că, de fapt, ai destule lucruri de rezolvat.

TUDOR AARON ISTODOR interviu
“Happy End” (r: Alex Bogdan), Teatrul Metropolis  Foto: OchiAR

Happy End vine să încheie o stagiune încărcată pentru tine, cu două spectacole noi la Teatrul Mic, EX, al lui Marius Von Mayenburg, şi Revizorul lui Gogol. Cel din urmă a avut premiera foarte de curând, deci încă aşteaptă să fie descoperit de public. Ce relevanță ar mai putea avea însă o comedie scrisă de un rus cu secole în urmă?

Păi, nu doar eu cred că piesele mari rămân mari tocmai pentru că sunt atemporale și rezistă chiar și peste sute de ani.

Nu avem de unde să știm ce şi cum va fi peste un infinit de ani, însă, cu toate că oamenii se schimbă, societatea… nu, și asta, în primul rând, datorită dorinței de a supraviețui sau de a vrea mai bine, care a fost și va fi întotdeauna acolo. Iar domnul [Alexandru] Dabija, care a vrut să lase să se vadă prostia aia pură, ne-a tot spus:

N-au straturi oamenii ăștia, nu se gândesc de șapte ori, nu! Vreau să văd personajele din prima… și așa rămân ele până în pânzele albe!’.

Pentru mine, lucrul cu el a fost extraordinar, adică mi-a stârnit o libertate, o bucurie și un chef de a descoperi și de a lucra care m-au întors un pic în anul I, semestrul I, de la școală [UNATC], în care totul e o căutare și nu există frica să greșești… că este doar un laborator în care, dacă greșești, nu se întâmplă nimic, nu îți taie nimeni nicio mână, nu te pune nimeni pe coji de nuci.

El mi-a insuflat exact asta prin felul de a fi, prin universul lui regizoral și cultural, dar și ca om, prin umorul și cinismul lui… tot ce a adus, la pachet, mie mi-a creat un context în care să pot fi creativ și să nu-mi fie teamă că aș putea greși. N-am avut presiunea asta, ba dimpotrivă, iar asta m-a bucurat mult. Mi-a dat niște lucruri foarte concrete, plecând de la unele pe care cred că le-a văzut în ceea ce făceam și altele care au venit direct de la el, care m-au făcut să mă duc mai departe în propunere.

Chiar doresc oricărui actor să aibă șansa să lucreze cu Alexandru Dabija.

Tudor Aaron Istodor interviu
“Revizorul”  (r: Alexandru Dabija), Teatrul Mic   Foto: Andrei Gîndac

În Revizorul, joci rolurile inspectorului şcolar şi al chelnerului la dublură cu Cezar Grumăzescu şi fiecare dintre voi o face altfel. La fel, în Vinovat. Nevinovat, putem vedea două propuneri pe acelaşi personaj, a ta şi a lui Marin Grigore… cum abordezi o construcție de rol ca să ajungi la o versiune personală?

În primul rând, încerc să văd ce vrea personajul… acel “De ce?”. La domnul [Ion] Cojar – Dumnezeu să-l odihnească! -, care mi-a fost profesor, tot timpul era întrebarea asta: “De ce?”. Ce anume vrea el? Niciodată “Cum?”, nu… ci acel “De ce?”, iar asta a rămas în mine.

Adică, de ce spun eu, ca personaj, vorbele alea? De ce vin de unde vin? De ce vreau ceva de la celălalt?

Dincolo de asta, multe lucruri în construirea unui rol depind de piesă și de regizor, fiindcă eu cred că fiecare actor îşi are sertărașele lui. Pentru că, să nu fim ipocriți, tu știi, ca actor, cam unde funcționează lucrurile și unde nu, şi când mai zice unul câte o chestie cu care nu ești de acord, în sinea ta poate-ţi spui: ‘Hai, băi, ce știe ăsta? Las că știu eu mai bine!’.

Ei bine, eu încerc să nu fac aş, să nu spun ‘Nu’ din prima, chiar dacă primul impuls ar fi unul din ăsta, şi încerc să mă duc pe varianta propusă de respectivul, dar în plin, așa, fără să am gânduri parazitare… şi, câteodată, iese chiar mult mai bine decât te-ai gândit tu.

Evident, se realizează însă combinația între ceea ce ți se dă cu ceea ce aduci tu însuţi, inclusiv o parte de memorie afectivă, căci nu pot fi doi actori absolut la fel, aşa cum nu pot fi nici doi muzicieni sau pictori identici, și atunci, chiar dacă e aceeași indicație, ies două roluri diferite.

În cazul inspectorului şcolar, de exemplu, mi-a spus domnul Dabija: ‘Tu ești o trestie!’, şi, de-acolo, de la senzația de “trestie”, s-a născut mișcarea mea, acea unduire… deci atât mi-a zis şi a fost suficient ca să-mi dea chef de joacă și să fac să apară acel mers, eu negândindu-mă până atunci exact cum o să merg. Prin acel cuvânt, el a pus în mine toată mișcarea personajului.

Dincolo de asta, sigur că am şi eu în viață unele exemple, de la datul tezelor la română până la îmbunatul unor superiori, pe care le-am filtrat prin acest rol…

Tudor Aaron Istodor interviu
“Revizorul”  (r: Alexandru Dabija), Teatrul Mic   Foto: Andrei Gîndac

Apropo de roluri, personajele din EX și din Copilul meu se raportează la copii, percepuţi fie ca frâne în cariera adulţilor, fie ca victime ale părinţilor conflictuali. În cazuri de-astea, cum te pui în rol?

Nu știu ce să-ţi răspund, sincer, pentru că toată lumea spune că, până nu ai copil, n-ai cum să simți trăirile alea.

Adică, indiferent ce-ai face, cu toată teoria din lume și cu tot research-ul, asta e altceva. Sigur că am persoane dragi mie, că am o pisică pe care o iubesc, dar este evident că nu se compară. Şi atunci, în cazul meu, poate că ceea ce iese din mine dă impresia ca și cum aș avea [copil] și, până la urmă, asta e.

Câteodată nu ai acea experiență, dar poți s-o redai poate mai bine în anumite situații decât cineva care are… nu trebuie musai să omori ca să joci un criminal bun, știi? La asta mă refer.

De la o piesă clasică precum Revizorul la o dramă contemporană ca EX, spectrul pe care îl baleiezi este unul larg. Ai o vreo înclinație naturală spre un anume tip de text dramaturgic?

La mine funcționează foarte bine instinctul şi atunci când citesc un text mă raportez la ce mă interesează pe mine într-un anume moment al vieții.

În cazul EX, de exemplu, știu că textul m-a răvășit pentru că, probabil, mă gândesc în perioada asta și la ce înseamnă carieră și la ce înseamnă relație… fiindcă sunt sigur că avem cu toții, în noi, ceva din toate personajele din EX, și din Sibylle, și din Franziska, și din Daniel.

De aceea cred eu că textul e atât de mare, pentru că, în afară de a prezenta situații de viață concrete pe care le-ai întâlnit sau pe care te rogi să nu le întâlnești vreodată, te regăsești, măcar câte puțin, în fiecare personaj.

Deci aşa stau lucrurile. În momentul în care citesc și îmi place un text și nu mă mai pot opri, acela e un semn bun pentru mine… şi atunci mă și duc mai cu chef la repetiţii, adică nu mă duc la “serviciu”, nu “muncesc” la piesa aia.

Tudor Aaron Istodor interviu
“EX”  (r: Theodor – Cristian Popescu), Teatrul Mic   Foto: Diana Matei

Mă refeream inclusiv la poveştile din producţiile TV, precum serialul Groapa

La Groapa mi-a plăcut ideea, adică s-a încercat, după părerea mea, un upgrade față de tot ce se mai făcuse în zona asta.

Nu facem de azi sau de mâine capodopera pământului, asta e clar, dar e un pas înainte și îl susțin din toată inima, mai ales că a fost o experiență extraordinară datorită oamenilor cu care am relaționat, adică am rămas după aceea prieten cu foarte mulţi dintre ei… 

Tudor Aaron Istodor interviu
Serialul “Groapa”, ProTV

Ne întoarcem la Daniel din EX, un bărbat ajuns la 40 de ani, care, cel puţin privit din afară, este împlinit deopotrivă în plan personal și profesional… acestea sunt însă şi caracteristicile tale în particular. Ţi-a dat, în vreun fel, mai mult de gândit personajul?

Răspunsul e simplu. Pot să mă raportez la viaţă zicând că…

Am 40 de ani, sunt actor la Teatrul Mic, dar mai fac și televiziune și câte un film, am pisică, motocicletă, iubită, părinți sănătoși, surori, viața este minunată și, prin urmare, ce-aş putea să îmi mai doresc?’ Sau pot să spun, de exemplu, ‘Sunt blocat aici, în orașul ăsta, da’ de ce nu sunt eu la Cannes?’, sau alte asemenea lucruri care încep cu ‘De ce nu…’, fiindcă acum 15 ani am fost pe covorul roșu la Cannes [ca interpret în Cendres et sang, filmul lui Fanny Ardant, în 2009 – n.r.] și acum tot aici sunt… de ce nu am și eu vila aia mare şi de ce dracu’ stau în continuare într-un apartament?

Vezi, tot timpul poți găsi cele două extreme, astea te pândesc la fiecare colț, adică eu chiar cred că poți fi extrem de nefericit în 16 vile, cu 15 elicoptere și 40 de Oscaruri sau poți fi fericit fără toate astea… depinde cum te raportezi la viaţă.

În EX, problema e că personajul tot fuge de ce-i reproșează nevasta, fuge de confruntare, fuge, fuge, iar asta, într-adevăr, mi se mai întâmplă şi mie. Cred că unele roluri vin la mine special ca să înțeleg eu ceva din viața mea… cred, dar poate n-o fi așa.

Am avut întotdeauna… nu frica, dar repulsia asta față de conflict, de ceartă, până când, la un moment dat, mi-am dat seama că pot să le separ: cearta-i ceartă și conflictul e conflict. Spre deosebire de ceartă, conflictul poate să ducă la ceva, să nu fie neapărat ceva rău.

Tudor Aaron Istodor interviu
“EX”  (r: Theodor – Cristian Popescu), Teatrul Mic   Foto: Diana Matei

Fiindcă ai amintit de frică, ai vreuna care te apasă constant?

Eu cred că frica e un mothership, ce are tot felul de fricuțe mai mici, care vin din cea mare.

Personal, nu mi-am descoperit încă de unde vine aia majoră, dar da, am tot felul de frici, am! Şi lupt împotriva lor rațional, relaționând cu oameni, vorbind cu prieteni. Nu-s mulți, puțini sunt, număraţi pe degete, dar ăia care sunt, sunt adevărați!

Trecând în cealaltă extremă, ce simţi, ce vezi şi ce asculți ca să te entuziasmeze? 

Playlist-ul meu este în continuare o șaorma cu de toate, adică am și B.U.G. Mafia, și clasică, și jazz, și hip-hop și pop, și multe, multe altele, fiindcă e chiar pe stare… dacă am chef de Love Supreme, al lui Coltrane, și simt că vreau să-l ascult, pe ăla îl ascult. Am un folder “guilty pleasures” cu toate astea și nu îmi e frică să recunosc.

Apoi, sigur, mă uit la filme. Destul de banală sau clasică viața mea, dar îmi place așa… îmi place să le văd acasă, pe canapeluță, dar îmi place să mă duc şi în sala de cinema, ba chiar, câteodată, mă duc și singur dacă n-am cu cine. Da, îmi place să merg la film, să intru în sală și să nu existe telefoane sau alte chestii perturbatoare. Mai nou, oamenii s-au mai învățat, nu mai răspund la telefon doar ca să arate că au celular – ,Da, sunt la film!!!’ -, adică poți să-l urmărești în liniște.

În afară de asta, îmi place să mă dau cu “motorul”, pe care l-am descoperit în pandemie, atunci când pe mine m-a scos din apatia, din latența aia, că nici nu știu cum să-i spun.

Dacă atunci mă întrebai ce rol aş vrea să fac, eram nici da, nici nu, lăsam totul să curgă… cred că e cea mai nasoală starea aia, să fii mort pe dinăuntru.

Tudor Aaron Istodor interviu
“Locotenentul din Inishmore” (r: Vlad Massaci), Teatrul Mic, Foto: Bogdan Catargiu

Percepi timpul ca un aliat sau ca un oponent?

Nu m-am gândit niciodată la asta.

Cred că e foarte bună întrebarea, dar nici nu știu cum e mai bine să mă raportez la el, fiindcă, în mod normal, ar trebui să spui aliat, nu? Că ai timp, nu poti spune că n-ai.

De fapt, cu multe pe care le faci, pierzi din timpul de care ai avea nevoie pentru altele… și uite cât timp ai fi avut dacă nu le făceai tocmai pe alea, și atunci nenorocitul de timp devine oponentul tău. Clar, îmi e dușman la sală, de exemplu, că nu mai trece o dată să fac flotările alea multe!

Sincer însă, nu știu… timpul e timp. Dar cred că ai, de fapt, timp să le faci pe toate dacă nu-l pierzi aiurea.

Tudor Aaron Istodor interviu
“EX”  (r: Theodor – Cristian Popescu), Teatrul Mic   Foto: Diana Matei

Ne întoarcem atunci în timp, la începutul poveştii tale. Când erai mic, te luau ai tăi la repetiții, unde ai ajuns să te cam plictiseşti, dar, la un moment dat, te-a prins, totuşi, microbul teatrului. Care au fost circumstanțele în care te-ai “infectat”?

Eram în clasa a XI-a, la Colegiul Național de Informatică Tudor Vianu, la clasa de intensiv informatică, și nu prea știam ce vreau să fac în continuare.

Îmi plăcea să mă joc pe calculator, dar am văzut că jocurile au legătură cu matematica, deci nu!, cu alte cuvinte, aşteptam şi eu să văd ce o pica din cer… şi s-a organizat un concurs de recitări și oratorie într-o sală de festivităţi plină de păianjeni, care acum funcționează, dar în care nu se întâmpla nimic pe-atunci.

Mi-am zis: ‘Mamă, gata, ăsta e momentul să mă duc să mă evidențiez și eu, să agăț gagici!’. Logic, la ce poți să te gândești în a XI-a? Și m-am dus la tata [actorul Claudiu Istodor – n.r.] și l-am întrebat cum să fac şi eu ceva, un Rică Venturiano, de exemplu, că știam că făcuse el unul “șmecher”, așa era expresia, și… să-mi dea el formula aia “matematică”, dacă tot făceam eu toata ziua teoreme, și Pitagora, si de-astea. El mi-a spus: ‘Fă cum îți place ție!’ şi acela a fost, cred… primul moment. ‘Cum adică, cum îmi place mie? Ba tu zi-mi cum se face ca să fie bine și frumos și să iau 10.’ ‘Păi… cum îți place ție.

Atunci a fost prima dată când am realizat că se poate și așa, se poate să fac ceva numai cum îmi place mie. Wow!

Și am făcut atunci exact cum mi-a plăcut mie – sigur, mi-a arătat și el vreo două scheme -, [rolul] a ieşit bine, am primit laurii după care tânjeam, căci au râs de personaj colegii aflaţi în sală, iar eu mi-am dat seama că asta e ceva extraordinar.

După aia, aveam să ajung la [Teatrul] Podul, la Naum.

Tudor Aaron Istodor interviu
Sursa foto: Tudor Aaron Istodor FB

În 2003, încă din liceu, ai luat un premiu de interpretare pentru rolul dintr-un spectacol regizat și scris chiar de tine. De ce nu ai perseverat… cu scrisul?

Scriam, într-adevăr, cu o anume lejeritate, însă doar despre lucruri care mi se întâmplau. Oamenii ziceau că erau mari metafore în ce scriam eu, dar, de fapt, scriam de profa de mate și de problemele mele cu colega. După aia, la un moment dat, am simțit că trebuie să scriu ceva important și-n momentul ăla m-am oprit… în momentul în care am simțit că trebuie să scot oul de aur, că e prea puțin ce fac eu și trebuie altceva, atunci, efectiv, m-am blocat și de atunci n-am mai scris nimic.

Tudor Aaron Istodor interviu
“Copilul meu” (r: Claudiu Goga), Teatrul Mic   Foto: Diana Matei

Privind în urmă, n-ai regrete în ceea ce priveşte alegerile făcute?

Îmi amintesc de un video pe care l-am văzut, în care Orson Welles zicea că el nu crede că există oameni care să n-aibă regrete, iar regretul său cel mai mai mare era acela că s-a îndrăgostit de cinema, că nu a putut trăi fără să facă asta şi cum totul era atât de frumos la început pentru că nu știa, de fapt, ce-i cu această meserie.

Povestește acolo de operatorul lui – unul foarte mare la vremea aia -, care a venit la el și i-a spus: ‘Vreau să lucrez cu tine tocmai pentru că nu ai mai făcut și atunci nu știi ce ai și ce nu ai voie să faci!’. E o chestie. E vorba de începutul ăla în care ești extrem, extrem de liber.

Deci nu am regrete, pentru că eu chiar cred că așa a fost să fie drumul meu și inclusiv toate neajunsurile și frustrările m-au făcut să fiu ceea ce sunt acum, și dacă e să înțeleg ceva din lumea asta, bine, dacă nu, nu. Probabil că o să revină la mine aceste lecții care, la un moment dat, se repetă ca într-o relație… când apar niște chestii recurente, până nu o înțelegi, o retrăiești sub altă formă.

Sigur că, de-a lungul timpului, m-am ofticat că n-am luat un rol sau altul și ce mi-ar mai fi plăcut să-l fac pe ăla sau pe celălalt, însă, de fiecare dată, vine a doua zi și apoi a treia zi, și îţi dai seama că poți să trăiești cu regretul ăla sau să-ţi spui:

Asta e, hai să văd ce am de făcut în continuare. Move on!’. Și chiar nu vreau să-l mânii pe Dumnezeu, eu sunt bine, adică fac lucruri care îmi plac.

Tudor Aaron Istodor interviu
“Tangou final” (r: Moshe Yassur), Teatrul Evreiesc de Stat    Foto: Oana Monica Nae

În primul an de facultate, în 2004, primul tău rol important a fost în Tangou final, la TES, în tandem cu o actriţă iconică, Maia Morgenstern, mama ta. Cum ai trăit experienţa acestui spectacol, pentru că erau aşteptări în ce te priveşte atât ale publicului, cât şi ale partenerei de scenă? 

Îți dai seama că m-am luptat foarte mult cu chestia asta.

Și când am dat la facultate, eu trebuia să confirm. Treaba mea nu era să-mi văd de școală, era să confirm și să arăt și să demonstrez. Am avut primul examen, în care trebuia doar să vorbești normal cu partenerul și cam atât, iar eu am încercat să fac ceva mai mult și am fost singurul pe care l-au oprit dintre toţi cei care dădeau acel examen.

M-am făcut verde, îți dai seama, mi-am dat seama că o sfeclisem, am reluat şi am făcut ce se cerea… aia a fost o palmă – metaforic vorbind – importantă, care mi-a spus: ‘Băi, nene, oprește-te, tu ai ceva de făcut pe lumea asta. Oricum, cine o să vrea să te bârfească, o să te bârfească în continuare, iar cine nu, nu. Dar nu ai treabă cu demonstratul, cu performatul pentru alții’.

Și atunci, când am jucat cu mama, eram deja niţel călit cu toată povestea asta, iar când au apărut întrebările despre cum e să joc împreună cu ea, nu am mai încercat să o iau pe la Pitești sau pe la Ploiești, adică, într-o zi, am zis: ‘Știți ceva? Aș vrea să iau toate rolurile pe pile.’ ‘Cum adică?’ ‘Păi, fix așa, că nu poate mama să vină să mi le joace, nici tata, așa că le joc eu, dați-mi-le mie pe toate și aia e!’… și s-au mai oprit atunci din întrebări.

Pe de altă parte, înainte de Tangou final, cu mama mai făcusem un spectacol în două personaje, Catrene de Omar Khayyam [pus în scenă chiar de Maia Morgenstern la Teatrul Odeon, în 2003 – n.r.], deci aia a fost, de fapt, prima experienţă care ne-a pus “pe șină”, fiindcă acolo am depășit partea aceea de cum n-ar trebui să lucrezi cu mama – dupa cum, dacă e profă de mate, nu poți face meditații cu ea -,  eu descoperind în ea un partener de scenă absolut extraordinar… chiar este!

Se uită la tine, îți dă totul, iar eu nu aveam frică nicio secundă că se poate întâmpla ceva, adică, indiferent de ce ar fi putut apare, noi ne salvam – în sensul cel mai bun – unul pe altul… chiar a fost o plăcere să joc împreună cu ea.

Ce așteptări aveai însă de la public la vârsta aia? În 2004 ai apărut pe scenă nu doar în faţa bucureştenilor, dar şi în Coreea, la festivalul unde ai fost cu Un spectacol de teatru, regizat de Chris Simion la Teatrul Foarte Mic…

În general, cred că așteptam să fiu iubit, idolatrizat, aplaudat, să se arunce cu flori și cu chiloți în mine.

Ce să aștepte un actor la 20 de ani? Păi, îți dai seama că asta, normal! Iar ce mi s-a întâmplat în Coreea a fost… peste așteptări.

Țin minte că urma să jucăm într-un teatru în aer liber, ploua torențial și atunci noi ne-am schimbat ca să plecăm… când am văzut oameni care stăteau frumos și așteptau în rând! Mai era jumătate de oră și ei, răbdători, stăteau nemişcaţi în ploaie, așteptând să intre. Atunci ne-am zis: ‘Băi, trebuie să jucăm în ploaie, nu se poate să n-o facem, pentru aceşti oameni care stau și așteaptă!’. În fine, la puţin timp după ce am început, s-a oprit și ploaia.

Ei bine, aveam atunci niște “sifoane”, niște ochelari de vedere, și când mi i-am scos, cu ochii mei albaștri, eu fiind și înalt și blond, și cu părul mai creț la vremea aia, s-a auzit murmur… îți dai seama, ăia n-au nicio piedică și se exprimă foarte pe față. N-ai cum să nu te întorci după aia în România direct cu depresie, că aici ești un om normal, nu se mai uită nimeni la tine.

Jur, cred că prima depresie din viața mea a fost când m-am întors din Coreea!

Pe parcursul anilor de studii ai avut o activitate susținută pe partea de film și TV. Parcă filmul lui Lucian Pintilie din 2005, Tertium non Datur, a reprezentat prima ta apariție pe ecran. Cum ajungea un student la UNATC să fie distribuit în film?

Nu mai ştiu dacă n-a ieşit mai înainte serialul Băieţi buni, în fine… nu era o anume reţetă, pur şi simplu lucrurile funcționau.

Mergeam şi ne înscriam la casa de casting, făceam acolo o fișă și apoi eram chemați la tot felul de reclame şi filme, pe la Castel [Castel Film, studioul de film fondat de Vlad Păunescu – n.r.], însă mai mult filme de divizia C şi D, îți dai seama. Pe noi însă ne interesa să prindem absolut orice, normal, şi orice era de făcut, făceai.

Lucrurile s-au mai așezat în cazul meu după castingul făcut la Fanny Ardant, pentru că a fost co-producție și atunci m-am ales cu un agent în Franța, iar după aia am jucat la ea pentru că m-a vrut în toate filmele dumneaei. E clar că e nevoie de o anume doză de șansă, fiindcă, altfel, ce ține de tine, să înveți bine o limbă străină, să-ți vezi de corp, să gândești pozitiv, faci. Şi să crezi că, aoleu!, las’ că n-o să ajungi să ţi se întâmple niciodată, nu te ajută la nimic.

În loc să te focusezi pe gândurile negative, mai bine vezi ce ține de tine și, dacă vine întâlnirea aia, bine, iar dacă nu, asta e.

La mine, da, așa a fost, m-a văzut agenta în filmul ăsta, care s-a proiectat la Cannes, și de-atunci s-au legat unele proiecte… dar n-au curs filmele după aia, adică n-aș vrea ca lumea să înțeleagă că e destul să-ți iei un agent ca să nu mai ai timp nici să respiri. 

Care erau însă perspectivele ca, după absolvire, un tânăr actor să îşi găsească repede şi constant de lucru ca profesionist?

Faptul că, după şcoală, am făcut mai mult teatru decât film, nu a fost o alegere deliberată, nu, așa s-a întâmplat, așa a fost să fie.

Eu m-am dus la ce probe am avut… pe unele le-am luat, pe altele nu, deși mi-aș fi dorit, dar asta e, nu poți să obţii în viaţă chiar tot ce-ţi doreşti. Altfel, îmi plac amândouă, şi teatrul şi filmul. Când fac mai puțin film zic ‘Aoleu ce-mi place filmul!’, când fac mai mult film ‘Aah, ce dor îmi e de teatru!’ și tot așa… chiar îmi plac amândouă în egală măsură.

Eu am avut șansa să lucrez din facultate și asta, cumva, m-a ajutat, căci, vezi Doamne, deşi nu eram încă actor, jucam totuşi… dar asta s-a dovedit brusc a fi foarte tricky în momentul în care am terminat școala. Gata, acum nu mai sunt student, ci actor, deci trebuie să fac, să joc, să mă întrețin, să câștig, să… toate cele.

Din fericire, nu ştiu cum, la mine chiar s-au legat lucrurile. Adică, uite, și cu domnul Ciulei și cu Vladimir Anton, cu Ciprian Alexandrescu, Chris Simion sau Paul Negoescu, am lucrat din facultate, dar şi după aia, adică s-au creat nişte legături cu oameni care trag la aceeași căruță… de asta e și foarte bună facultatea.

Tudor Aaron Istodor interviu
“Epopeea lui Ghilgamesh” (r: Dragoş Galgoţiu), Teatrul Odeon     Foto: Teatrul Odeon

Ca student, ai jucat sub comanda unor mari regizori, precum Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Andrei Șerban sau Dragoş Galgoţiu. Sunt lecții învățate din acele experiențe care ţi-au rămas pregnant întipărite în minte?

Sigur au fost. Mă gândesc oare ce să povestesc… da, bine!

Uite, de exemplu, aia cu ‘Stai drept pe scenă, Tudor!’. Domnul Ciulei a oprit la un moment dat repetiția și a început să-mi explice de ce personajul meu stă drept, adică a fost pentru prima oară când cineva nu mi-a mai zis doar ‘Tudor, stai drept!’. Fiindcă era un psiholog extrem de bun, s-a prins cum funcționează treaba la mine, a oprit totul şi a început să-mi spună mie, un puștiulică de 20 de ani – cu toți acei imenși actori care erau acolo, stând și ascultând -, de ce personajul “Fiul” din Şase personaje în căutarea unui autor [piesa lui Pirandello, care a avut premiera la Teatrul Bulandra, în 2005 – n.r.] trebuie să stea mai drept și are un mers nu stiu cum.

În fond, el tot aia voia să-mi spună, adică ‘Tudor, stai drept!’, dar a găsit formula potrivită în care să-mi transmită asta, una care m-a atins foarte mult și de aia a funcționat. Brusc am stat drept, pentru că… înțelegeam de ce.

Tudor Aaron Istodor interviu
“Şase personaje pentru un autor” (r: Liviu Ciulei), Teatrul Bulandra     Foto: Bulandra FB

Experienţa cu domnul Pintilie, dintre toate, este cea despre care cred că m-a călit cel mai mult, pentru că m-a călcat în picioare, adică m-a distrus, pur şi simplu!

Știam că face chestia asta, adică te rănește maxim în orgoliu, cumva, ca să nu mai gândești, să nu mai joci nimic, să nu mai… nimic, în fine, și probabil că, la un moment dat, simțeam că am două opțiuni: una să zic în sinea mea ‘Ia mai du-te încolo!’ și să nu-mi iasă rolul sau să mă las în continuare umilit și să-mi iasă rolul.

Adevărul este că n-aș vrea să repet genul ăsta de experiență. Cred că-s multe drumuri care duc la același rezultat, indiferent că unul se poate dovedi foarte bun, altul extenuant sau mediocru și așa mai departe, dar nu regret deloc că am avut experiența asta. Chiar m-a călit, doar că n-aş mai repeta-o.

O lecție pe care o ţin minte şi-acum… chiar dacă, poate, nu eşti tu de vină, în loc să stai și să-l judeci pe colegul tău, pe partenerul tău, să faci tot ce ține de tine ca să fie mai bine scena. 

În ceea ce-l priveşte pe Dragoș Galgoțiu, cu care am mai lucrat apoi și la Teatrul Mic, cred că a fost extrem de importantă dimensiunea pe care am câștigat-o la Epopeea lui Ghilgamesh [spectacolul pus în scenă la Teatrul Odeon, în 2009, a doua colaborare dintre Tudor Aaron Istodor cu Dragoș Galgoțiu, dupa Visul unei nopţi de vară, de la Teatrul Metropolis, din 2008 – n.r.].

Adică pe-atunci deja îmi plăcea să joc piese contemporane prin Green Hours, unde era apropiere, relaţia cu publicul era minunată, dar, cumva, poate că ori uitasem, ori nu avusesem niciodată dimensiunea asta de “intergalactic” ca mesaj, adică să spui ceva pentru tot universul, nu doar pentru o masă, și cred că pentru un actor este important să poată să jongleze cu toate dimensiunile.

TUDOR AARON ISTODOR interviu
“(Cu)cuieînfrunte”, Teatrul Luni & “Carpathian Garden”, Godot Cafe-Teatru (r: Radu Iacoban şi Tudor Aaron Istodor) Foto: Ivona Rustem | Cătălina Flămânzeanu

Fiindcă veni vorba de activitatea ta în spaţiul independent, aceasta a fost una intensă, fiindcă ai jucat de la Silver Church şi Lăptăria lui Enache până la Godot şi Green Hours. Ai şi co-regizat două spectacole cu Radu Iacoban. Cum lucraţi şi cum împăcai… dimensiunile?

Din anii aceia, știu doar că ne găseam un text, ne puneam de acord şi ne apucam de lucru.

Când am făcut cu Radu acel spectacol, (Cu)cuieînfrunte, după [Eric] Bogosian [spectacol care a avut premiera în 2010, la Teatrul Luni de la Green Hours – n.r.], țin minte că m-a luat: ‘Hai, băi, să gândim un two-men show, că nu vreau să fac one-man show.’. Că am regizat e mult spus, fiindcă ne-am ascultat între noi, de fapt, ne-am zis acolo ce ne plăcea fiecăruia mai mult.

Îmi aduc aminte că l-am chemat chiar și pe tata să ne asculte o dată. Era într-o zi la prânz şi erau şi nişte elevi pe-acolo, la Green, și s-au oprit din făcutul temelor sau chiulul lor de la biologie, s-au uitat la noi, iar aia, pentru noi, a fost ceva mișto. Cumva, după aceea, am început să jucăm şi spectacolul a prins.

Ne duceam la centre din astea de print și ne făceam afișe și flyere și mergeam apoi cu ele prin oraş. Ţin minte că era un Gregory’s în Piața Alba Iulia și… ‘Nu vă supărați, săru’mâna, pot să las și eu aici niște flyere?’ ‘Lasă, băiatu’!’ Cine știe, poate din 50, vreo doi au venit la Green de la flyer-ul ăla, știi?

Apoi am fost prin țară cu el, cu costumele după noi, pe la festivaluri independente, adică a fost foarte tare perioada aia. Şi când (Cu)cuiele, mă rog, era pe terminate, Radu a zis să mai facem unul și atunci a scris el Carpathian Garden [premiera la Godot Cafe-Teatru, în 2013 – n.r.] și, tot așa, ne-am văzut, am vorbit și s-a născut spectacolul, deci la fel am lucrat. 

Se pare că erai mai jucăuş în zona Indie… 

Disciplina în meserie o aveam și într-o parte, și în cealaltă.

Bucuria meseriei o aveam și într-o parte, și în cealaltă. Forma diferea un pic, plus faptul că îmi făceam și eu reclamă pe Facebook ca să vindem și noi macar 10 bilete, să putem câștigăm un ban, în sensul ăsta. La teatrele de stat, să zicem, eram acoperiți, că, vezi Doamne, erai mai burghez, nu-ți spălai singur costumele, dar dăruirea și cheful, și bucuria, toate acestea erau fix la fel, adică nicio diferență.

Pentru că jucam, eu eram colaborator la Teatrul Evreiesc de Stat și, la un moment dat, am fost angajat acolo, atunci când am făcut spectacolul În vizită la domnul Green, cu maestrul [Virgil] Ogășanu, și după ceva vreme, m-am mutat aici, la Teatrul Mic.

La TES am rămas însă cu Băiatul din Brooklin, piesa lui [Cristi] Juncu, pe care o joc constant… ador spectacolul, este unul dintre preferatele mele. 

Tudor Aaron Istodor interviu
TUDOR AARON ISTODOR Foto: Arhiva personală TAI

Înapoi în viitor, de la 40 încolo. Tudor, ce îți propui în următorii ani? 

Familie, copii și să cresc în meserie, adică să nu mă plafonez, să îmi placă în continuare asta, fiindca eu cred că poți crește infinit.

Dacă ești curios și deschis, dacă nu îți pui ochelarii de cal și zici că doar așa se face, așa cum știi tu într-un anumit punct, cred că poți să crești la infinit, dar asta depinde, evident, de întâlnirile pe care le ai, de textele și de oamenii cu care te întâlnești.

Interviu de IOAN BIG

Foto header: Diana Matei | Teatrul Mic

Tudor Aaron Istodor interviu
CLIN D’OEIL | TUDOR AARON ISTODOR: “Cred că unele roluri vin special ca să înțeleg ceva din viața mea”

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută