Așteptarea, bat-o vina
Acest text este posibil să fie autoplagiat – părți consistente ale lui au fost scrise pe 4 mai 2014, într-un mic restaurant japonez din Paris și nu știu dacă le-am pus pe blog sau nu.
Am găsit notițele și le (re)folosesc, le dau drept noi, ar zice definiția autoplagiatului.
Făceam atunci, în 2014, planul pentru a doua zi, influențată însă de o masă într-un loc tare drag. Planul era să revin la Caffe Pouchkine pentru un Medovik, prilej să studiez îndeaproape melanjul de patiserie franceză cu note ruse și design contemporan (local închis între timp). Aș fi trecut în drum spre hotel musai și pe la Angelina pentru încă o prăjitură.
Mă gândeam atunci că bucuria se produce mai degrabă înaintea îngurgitării vreunui fel de mâncare îndelung așteptat, nu neapărat (sau doar) în timpul.
Sursa ei vine din anticipare, iar prin natura meseriei de atunci, proprietar (adică factótum) la o mică cofetărie artizanală, citesc și azi mâncarea deconstruind-o în ingrediente și tehnici. La cofetărie, citeam sau compuneam rețete, le scriam, apoi le desenam pentru cofetar; le urmăream pas cu pas, de la cernutul dublu al făinii până la despicarea păstăii de vanilie. Gustam și regustam fiecare strat, fiecare componentă, înainte să ia naștere întregul. Aceea era anticiparea, atunci se crea amintirea.
De atunci, când mănânc ceva nou, ce nu îmi aparține, deconstruiesc mental și retrăiesc, de fapt, plăcerea intensă a începutului, a concepției.
Însă așteptarea uneori omoară acțiunea, căci întruparea poate deveni doar o copie palidă a ceea ce a fost deja savurat mental, ca atunci când vezi filmul după ce ai citit cartea.
Teoria mi-a fost demonstrată în acea vizită la Paris, la micul restaurant tipic franțuzesc unde mănânc mereu același lucru: confit de rață și aligot, piure de cartofi preparat ca în Auvergne, cremos, cu brânză și ușor usturoiat.
Faptul că ajung doar o dată pe an la Paris îl face perfect. Atunci însă, în 2014, scrie în notițele mele, mi-am terminat piureul de jenă să îl las în farfurie; jenă față de mine și de dorul pe care îl resimțeam față de această mâncare.
Se întâmplă câteodată să pățești așa ceva; să aștepți ceva bun și să primești ceva rău.
Să ți se vândă o imagine, o poveste, legacy – o istorie la șosea într-un București boem – și să primești cea mai rea amandină a ultimilor ani. Să-ți imaginezi cum vor fi stat caleștile doamnelor bine, înșirate la șosea pentru un take-away avant la lettre, dar ce iei tu la pachet să nu merite faima și nici prețul.
Pe când stăteam în micul restaurant japonez de pe Rue des Mathurins, nu știam că peste ani, după o pandemie, voi merge iar la bistroul meu parizian pentru un aligot mult-așteptat și voi primi, ca nouă, încă o dezamăgire.
Pe Calea Victoriei însă nu mai caut amandine; prefer să merg pe Dorobanți, la Bucătăria LocalFood, pentru o porție de COP (cartofi prăjiți cu ou și cârnați de Pleșcoi).
Text de ADRIANA SOHODOLEANU | OPINII | BISCUIT.RO
