Bucate gătite de podium
Dacă breakdance-ul a ajuns disciplină de concurs sub cele cinci cercuri, de ce n-ar fi și gastronomia sport olimpic?
Inedita propunere, neoficială, a fost formulată de jurnalistul Hugo McCafferty, de la publicația Fine Dining Lovers, în pledoaria „De ce ar trebui să fie gătitul sport olimpic?”. „Gătitul poate fi descris ca un sport, cel puțin gătitul competitiv. Competiții precum Bocuse d’Or, pe care mulți o numesc «Olimpiada gătitului», sau IKA/Olimpiada culinară atrag un interes internațional enorm din partea bucătarilor și a publicului.
Bocuse d’Or este o competiție de notorietate, solicitantă mental și fizic.
Pentru a ajunge pe podium, concurenții trebuie să se antreneze ca sportivii olimpici pentru performanța vieții lor. Gătitul la acest nivel necesită disciplină, concentrare, măiestrie fizică, îndemânare, condiție fizică și talent, toate aspectele unui sport de înaltă performanță”, observă omul de presă.
Ca jurnalist, am avut ocazia de a participa, în exclusivitate pentru România, la mai multe ediții ale Olimpiadelor gătitului, cum ar putea fi considerate reuniunile S.Pellegrino Young Chef Academy Competition (la Milano, unde se ține finala și anul viitor, dar și la calificări zonale, la Varșovia).
Am consemnat cu nesaț etapele acestui proiect global de recrutare având ca scop găsirea celui mai bun tânăr Chef din lume, o inițiativă unică ce a împărțit lumea în mai multe arii geografice și a implicat cei mai buni bucătari internaționali ca jurați, zeci de finaliști, mentori și un juriu bine selectat – România n-a avut calificați în competiție, doar mentori, Adi Hădean fiind unul dintre cei mari.
Am devorat cina pe care mi-a pregătit-o la Milano ilustrul Massimo Bottura. Nu doar mie, ci și altor 399 de oaspeți prezenți la recepția de după una dintre finalele în care a fost ales Cel Mai Bun Bucătar Tânăr din lume.
I-am acordat aur „Frumosului și psihedelicului vițel pictat prin învârtire și făcut la grătar fără flacără” – așa se face grătarul în zona toscană, fără flacără, ca să-și păstreze carnea proteinele esențiale. Chef-ul a tăvălit falsa friptană în cărbune vegetal, pentru a da iluzia afumăturii. Apoi, a măscărit-o în culori provenite din clorofilă, piure de cartofi, ardei portocalii și galbeni, emulsie de sfeclă roșie și oțet de pe vremea lui Pazvante, adică extra-old Villa Manodori Balsamic Vinegar.
La Varșovia, am aplaudat performanțele din procedurile de gătire sofisticate, din reducțiile, infuziile și afumările la care sunt supuse preparatele înainte de a fi montate în farfurii – mici opere de artă ce ar merita fiecare câte o medalie.
Și am savurat roadele unor eforturi de echipă, contracronometru, demne de podium: păstrăv de mare cu sorb și polen, în formă de fagure, varză călită, în frunză de șofran și sos de alune, somn cu țelină și nap-porcesc, căprioară cu ienupăr și măcrișul iepurelui sau vinete cu soc american și halva.
Text de HORIA GHIBUȚIU | GURMAND
