Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 03/05/2024
Clin D'oeil Artă & Cultură / Teatru

CLIN D’OEIL | OANA PREDESCU: “Sunt fericită că oamenii au redescoperit plăcerea teatrului”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | OANA PREDESCU: “Sunt fericită că oamenii au redescoperit plăcerea teatrului” Share CLIN D’OEIL | OANA PREDESCU: “Sunt fericită că oamenii au redescoperit plăcerea teatrului”
Oana Predescu


OANA PREDESCU: “Sunt fericită că oamenii au redescoperit plăcerea teatrului”

Foxfinder, piesa lui Dawn King, pusă în scenă de Cristi Juncu la Teatrul Excelsior, care va avea premiera națională la începutul acestei luni, o are în distribuție pe remarcabila tânără actriță Oana Predescu, extrem de apreciată de public pentru roluri memorabile din repertoriul Excelsior precum Morticia din Familia Addams, pentru care a şi fost nominalizată la Premiul UNITER, Sartorius din Solaris sau Violet Hunter din KNOCKOUT. Dulcea ştiinţă de a face vânătăi.

Este a treia premieră din această stagiune pentru OANA PREDESCU, după SF-ul (R)evoluţie. Ghid de supraveţuire în secolul XXI, montarea lui Radu Nica a unui text inspirat de Yuval Noah Harari, şi ludica dramedie Adrenalină, a lui Gabriel Sandu, iar un asemenea sezon jalonat cu partituri de prim-plan ne-a oferit prilejul ideal să o provocăm la un dialog retrospectiv, plecând chiar de la noul spectacol, Foxfinder, o întunecată parabolă distopică în care vulpile sunt făcute responsabile de criza alimentară ce periclitează supraviețuirea speciei umane. 

Oana Predescu interviu

Oana, precum Solaris sau (R)evoluție, Foxfinder pare a ne vorbi tot despre viitor, dar sub forma unei distopii. Care este perspectiva ta asupra acestui text dramaturgic?

Piesa este plasată cumva într-un illo tempore, nu are o încadrare clară.

Cu toate că atmosfera pare din trecut, vorbește despre un eveniment care s-ar putea întâmpla, iar asta, cumva, îmi aduce foarte mult aminte de perioada de pandemie pe care am traversat-o.

Mi se pare interesant cum un subiect, un eveniment, poate să schimbe total dinamica unei comunități, chiar a unei lumi, și cum oamenii tind să exagereze anumite efecte, anumite informații, neavând o bază reală, o viziune clară asupra lor.

Aşa cum s-a întâmplat cu noi în timpul pandemiei, când era o nebuloasă, fiindcă nu știam exact de ce să ne ferim sau cum să ne ferim și atunci fiecare a făcut ce a putut la momentul respectiv, pentru că știința nu oferea informații suficiente, având în vedere că era ceva foarte nou sau, mă rog, inedit.

Și, cumva, Foxfinder de asta îmi amintește, de cum anume un eveniment, o informație, poate să ajungă să distrugă dinamica unei comunități.

Piesa vorbește despre mintea omului și despre cum aceasta poate să fabrice o grămadă de scenarii… unele halucinante, dar, dacă sunt spuse cu convingere, pot să aibă trecere, pot să manipuleze, pot să schimbe felul de a gândi al celorlalţi oameni.

Despre asta cred că vorbește Foxfinder. Dacă spui un lucru – chiar dacă este o aberație – cu foarte multă convingere, atunci când emițătorul are o putere de persuasiune foarte mare, poate să te facă să crezi că cerul e roșu.

Despre asta vorbește piesa, în linii mari.

Oana Predescu interviu
“Foxfinder” (r: Cristi Juncu), 2024    Foto: Cosmin Ardeleanu | Teatrul Excelsior

Personajul tău, Sarah Box, pare a fi, într-o anume măsură, un observator al evenimentelor. Ce reprezintă pentru ea vulpea ca simbol? 

Nu sunt chiar un observator.

Sunt afectată de ceea ce se întâmplă în comunitatea respectivă, pentru că trăiesc, la rândul meu, într-un pericol iminent. Cum văd eu vulpea? Pentru mine, vulpea este un pretext. Eu sunt, cumva, o voce a rațiunii.

Adică eu încerc să explic prietenei mele, cea care are mai mult de suferit decât mine în spectacol [Judith Convey, interpretată de Dana Marineci – n.r.], că este o manipulare grosieră ceea ce se petrece, iar eu îndemn la luciditate, la rațiune.

De ce fac asta?

Nu știu, probabil că sunt mai lucidă, cum se întâmplă și în viață. Sunt oameni mai naivi, mai creduli, mai ușor de manipulat, și alți oameni care au totuși o busolă, așa, un instinct, o intuiție mai bună.

Sarah este o asemenea persoană, care, mai mult, a ajuns să aibă acces la niște informații-cheie, importante în desfășurarea acțiunii, și încearcă să le propage, ca în orice societate de acest gen.

Întotdeauna au existat oameni care au avut informații mai multe decât ceilalți și au putut să se descurce, să facă, să se salveze pe ei înşişi, având acces la adevăr… fiindcă ea are acces la adevărul că vulpile au dispărut, de fapt, din acea comunitate și că totul este o manipulare.

Crezând în această informație, ea reușește să se salveze cumva și, mai mult decât atât, încearcă să îi convingă și pe ceilalți de acest adevăr.

Că reușește sau nu… vom vedea, dar ea sesizează această manipulare, o simte, pentru că are o intuiție foarte bună și atunci profită de toate aceste atuuri și reușește cumva să se salveze.

Solaris, (R)evoluție, Foxfinder… joci în toate aceste povești care sunt dramatice în esenţa lor. De ce crezi că nu pare nimeni fericit sau vesel atunci când se gândește la viitor?

O întrebare foarte bună!

Pentru că trăim într-un amalgam de informații, într-un cocktail dement de păreri, de mijloace de comunicare, de platforme, de rețele de socializare care propun tot felul de idei şi opinii, iar omul nu mai are capacitatea de a decela.

Este foarte influențabil, este bombardat din toate părțile cu informații mai mult sau mai puțin valabile și atunci e foarte greu, de fapt, să extragi esența din ele.

Pentru că, acum, avem păreri despre tot, pe toate canalele de comunicare, în media, mai ales pe internet, și atunci, normal că omul e indecis, omul nu mai poate să înțeleagă ce e bine şi ce e rău, ce e valabil pentru el, este debusolat.

De asta privim viitorul cu o oarecare incertitudine și nesiguranță și angoasă, pentru că știm de toate, dar nu știm, de fapt, nimic.

Oana Predescu interviu
“(R)Evoluţie. Ghid de supravieţuire în secolul XXI” (r: Radu Nica), 2023    Foto: Andrei Gîndac | Teatrul Excelsior

În 2019, spuneai: “Viitorul nu știu dacă sună bine. Aproape nimic din ce s-a petrecut în societatea românească a ultimilor ani nu mă poate duce cu gândul că vom trăi vremuri îmbucurătoare, nu pot decât să-mi doresc și să sper”. Ne aflăm în 2024, deci suntem în viitor. Cum stau lucrurile apropo de ce ziceai atunci?

Apropo de societate, am cam aceeași părere, nu mi-am schimbat-o… nici n-am avut motive să mi-o schimb, apropo de tot ce înseamnă clasa politică.

Acum, cred însă că sunt puțin subiectivă, fiindcă sunt extrem de bucuroasă că oamenii vin foarte mult la teatru.

Spre deosebire de 2019, observ un fenomen, aşa, trepidant: oamenii au redescoperit plăcerea teatrului, sălile sunt pline, sunt dezbateri inclusiv pe acest internet pe care eu nu prea îl iubesc… dar ajută, și atunci, cumva, sunt fericită din această perspectivă, că există un apetit pentru cultură, pentru teatru.

Cred că ăsta e un semn bun.

Adică, faptul că oamenii încep să-şi dorească un contact cu realitatea, cu umanul şi nu cu virtualul, cu a vedea în carne și oase un actor, a-i simți respirația, a-i simți timbrul vocii… asta e o chestie care nu poate decât să mă bucure.

Atunci, spune-mi… ce nu te bucură? Solaris tratează frica noastră de necunoscut, dar şi frica de a pierde pe cineva drag, (R)Evoluţie pe cea legată de pierderea identităţii, iar Foxfinder ne vorbeşte despre frica de a pierde ce am agonisit şi despre supraviețuire. Trăim alimentaţi de anxietăţi, frici, angoase. Care sunt ale tale? 

Dacă m-ai fi întrebat asta acum câțiva ani, aș fi spus că mi-ar fi fost frică de ratare.

Acum nu mai am neapărat această frică de ratare, cât de deriva asta în care plutește întreaga lume. Nu mai știu care sunt prioritățile acum, ce priorități mai are o persoană de vârsta mea.

Cumva, trăiesc într-un fel de inerție şi atunci mă bucur de ce am, mă bucur că pot să fac ceea ce fac, mă bucur că am satisfacții de pe urma muncii mele, mă bucur că am oameni în jurul meu cu care pot să împărtășesc bucuria mea, atât profesională, cât și personală.

Frica este mai mult despre sensul existenței. De ce suntem? Care este, de fapt, misiunea noastră? Să jucăm mult sau să fim niște oameni mai buni? Cum putem fi niște oameni mai buni? În ce fel? Spiritual?

Nu știu… cred că temerile mele sunt legate, cumva, de sensul existenței mele pe pământ. E ceva foarte abstract. Nu știu dacă asta sună a frică, dar este o incertitudine a mea.

În același timp, eu cred că atunci când îți e frică de ceva, soluția nu este să te prefaci că nu există, trebuie să privești răul în ochi și să îl iei de gât și să te lupți cu el… nu cred că salvarea vine dacă îl ascunzi, îl ocoleşti sau încerci să te prefaci că nu te interesează.

Trebuie să privești răul în față și să îl iei ca atare, să te iei la trântă cu el, nu să te prefaci că nu există.

Adică e ca și cum ai trata cancerul cu cremă de gălbenele, asta nu e bine, nu cred că are vreo finalitate, şi cred că Foxfinder dă de gândit în sensul ăsta.

Oana Predescu interviu
“(R)Evoluţie. Ghid de supravieţuire în secolul XXI” (r: Radu Nica), 2023    Foto: Andrei Gîndac | Teatrul Excelsior

Pentru un actor, teatrul este și un instrument de explorare. Cunoașterea mai multă aduce după sine conștientizare, iar asta poate amplifica amplifica incertitudinile omului intrat în pielea personajului…

Aici e vorba de contractul cu ficțiunea, iar asta înseamnă… că eu sunt, dar nu sunt eu, de fapt.

Cu alte cuvinte, pe mine mă ajută acest avatar, acest zid între mine și personaj.

Pot să mă gândesc, eu, Oana, la unele probleme, pot să le disec, dar personajul îşi are filtrul său, are propria lui lume, și atunci nu sunt atât de impactată de problemele sale pentru că eu înțeleg că este ficțiune, că este un exerciţiu de imaginație, și atunci, prin intermediul lui, mă protejez cumva de realitate, de fapt.

Adică teatrul este o imensă bulă care mă protejează de impactul cu realitatea crudă, cotidiană. Nu degeaba mi-am ales această meserie.

Pe de altă parte, cu toate că am încercat continuu să investesc energie și imaginație și muncă în tot ceea ce fac, am căutat pe cât posibil să păstrez o igienă a meseriei și să nu ajung să mă contaminez de spiritul, de personalitatea unui personaj, a unui caracter pe care l-am interpretat, pentru că nu cred că ar fi sănătos, nici pentru mine, dar nici pentru prestația mea pe scenă.

Cumva, trebuie să fie separate cele două lumi, chiar dacă teatrul poate fi şi o metodă foarte bună de a te analiza puțin, de a regândi anumite lucruri despre propria-ți persoană.

Oana Predescu interviu
OANA PREDESCU  Foto – Gala HOP (UNITER)

Vorbind de lumi, în 2017, într-un interviu dat în contextul Galei HOP, spuneai că, încă din copilărie, “mă simțeam mai bine în ‘lumile’ construite de mine decât în realitatea imediată”. Îţi mai aminteşti care a fost prima dintre acestea? 

Prima lume pe care mi-am construit-o a pornit de la lecturile bunicii mele, care m-a crescut până la 7 ani.

Țin minte că îmi citea foarte mult George Coșbuc şi Mihai Eminescu, dar și tot felul de epigrame, deopotrivă lucruri accesibile dar și mai puțin accesibile pentru un copil la o vârstă atât de fragedă, şi, cumva, pornind de la ele, am început să mă joc… în stilul a ceea ce-mi citea.

De pildă, țin minte că mi-a citit celebra fabulă cu Greierele și furnica, iar eu, prin curte, eram furnica și certam un greiere imaginar care nu își făcea treaba și era leneș, deci cumva încercam să fac un re-enactment al fabulei.

Cred că aceea a fost prima mea lume. 

Oana Predescu interviu
“Solaris” (r: Bobi Pricop), 2023  Foto: Volker Vornehm | Teatrul Excelsior

Ce te-a făcut, de fapt, să cauţi sanctuar în imaginație?

Nu cred că neapărat dorința de a fugi de realitatea crudă sau urâtă, pentru că nu am avut o viață marcată de evenimente negative, dar cred că din pură curiozitate.

Îmi place să văd oameni excepționali în situații excepționale, îmi place să accesez situații și lumi cu care, probabil, niciodată nu voi intra în contact în viața mea de zi cu zi. Dintotdeauna am devorat lucrurile care mi-au plăcut foarte tare.

Adică, din punctul ăsta de vedere, sunt destul de conservatoare… dacă ceva nu mă atrage sau nu consider că e pentru mine, nu mă obosesc să aprofundez, dar dacă ceva îmi place foarte tare, atunci mă duc până în pânzele albe, vreau să știu.

Este, cumva, ca o călătorie în timp, fie în viitor, fie în trecut, fie în prezentul diferit față de al meu, deci, pur și simplu, este o mare curiozitate.

De mică am fost foarte atrasă de tot ce înseamnă artă, sub diferite forme, pornind de la muzică, care este prima cu care am intrat în contact, până la film… pentru că, deși n-am prea făcut film, sunt o foarte mare cinefilă.

Oana Predescu interviu

Ca cinefilă, rămâi o admiratoare a filmelor lui Stanley Kubrick, de exemplu. Spre ce înclini… Odiseea spațială 2001 sau Portocala mecanică?

Portocala mecanică. De ce?

Pentru că, fără discuție, O odisee spațială este un film senzațional, doar că nici acum nu cred că am capacitatea suficientă de a-i înțelege pe deplin universul și mesajul, sigur, pornind și de la romanul lui Arthur C. Clarke… deci cred că nu sunt suficient de pregătită să înțeleg pe deplin complexitatea operei sale.

La Portocala mecanică m-a atras foarte mult măiestria lui Kubrick şi faptul că mi se pare un film foarte plastic, cumva lipsit de emoție. De altfel, mi se pare că majoritatea filmelor lui Kubrick mizează nu pe a genera emoție spectatorului sau un fior anume.

El creează lumi extrem de artificiale, dar care au un sens ele însele, prin ceea ce sunt, adică îmi place cum revarsă tot universul lui interior în creațiile sale și cum are o nonșalanță şi un tupeu senzațional să spună că:

Ăsta sunt eu, dacă vă place, bine, dacă nu, nu!’.

Arată un curaj incredibil în ceea ce face și, de la Doctor Strangelove şi Odiseea spațială până la The Shining, Portocala mecanică, Barry Lyndon sau Lolita, toate filmele sale, atât de diferite între ele, sunt impregnate de curajul ăsta nebun de a se etala fără opreliști.

Pe de altă parte, îţi place însă şi Toba de tinichea, clasicul lui Volker Schlöndorff, un film eminamente emoțional…

Eu nu-l văd în felul acesta, nu-l traduc emoțional, ba dimpotrivă, eu îl traduc drept un film foarte crud.

Emoția vine tocmai din această cruzime de a arăta o realitate distantă și rece, pornind și de la romanul lui Günter Grass [Die Blechtrommel].

Nu mi se pare că Toba de tinichea mizează pe emoție, ci pe o anume răceală… este un film foarte cinic şi frust, care pe mine m-a impresionat foarte tare tocmai pentru că n-a încercat să stoarcă emoții gratuite privitorului.

Adică nu a folosit mijloace de manipulare mai mult sau mai puțin subtile ca să-mi trezească emoție ca spectator.

Oana Predescu interviu
“Solaris” (r: Bobi Pricop), 2023  Foto: Volker Vornehm | Teatrul Excelsior

Viața actorului este un lung șir de emoții, pe unele le simte, pe altele le fabrică, dar altele sunt obiect de studiu”, ai spus nu demult. Ca om le simți nemijlocit, ca actor le fabrici jucând rolul, dar când emoțiile devin obiect de studiu?

Ca actor, atunci când trebuie să studiezi un personaj și interacțiunea lui cu celelalte personaje simți, cumva, ce emoție ar trebui generată într-un anumit moment. Nu îți propui, simți!

Adică eu cred că e greșit să-ți propui să generezi emoții, acestea trebuie să reiasă organic, natural… asta apropo şi de Kubrick sau de Toba de tinichea.

Emoţia devine obiect de studiu, inevitabil, pentru că sunt lucruri pe care tu, ca actor, nu le-ai trăit și nu le vei trăi, şi atunci trebuie să-ţi folosești imaginația pentru a încerca să înțelegi despre ce este vorba.

Trebuie să înțelegi de ce Ofelia a ales să se sinucidă, de pildă, sau cum Caligula a ajuns în punctul acela de paroxism criminal… toate lucrurile astea nu pot fi trăite dacă nu ești un scelerat.

Trebuie înțeleasă natura profundă a acelor oameni și emoția care stă în spatele deciziilor lor, pornirile lor sufletești, ce anume i-a împins să ajungă în punctul ăla şi de asta spun că pot fi obiect de studiu.

Oana Predescu interviu
“KNOCKOUT. Dulcea ştiinţă de a face vânătăi” (r: Sânziana Stoican), 2022  Foto: Andrei Gîndac | Teatrul Excelsior

Apropo de nevoia de studiu, să particulărizăm pe unul dintre personajele tale, dacă se poate…

Acum îmi vine în minte Violet Hunter, din Knockout [KNOCKOUT. Dulcea ştiinţă de a face vânătăi, piesă de Joy Wilkinson – n.r.].

Pe lângă scopul ei și relațiile cu celelalte personaje, în fond, ea este o fată care a trăit la jumătatea secolului al XIX-lea, deci eu nu pot să joc un caracter plasat într-o epocă fundamental diferită de cea pe care o trăim astăzi fără să am anumite referințe.

Adică să văd niște filme care tratează perioada respectivă, să citesc despre asta, în fine, să mă documentez despre felul în care vorbeau femeile atunci şi cel în care se comportau, pentru că și limbajul corporal era altul.

Prin urmare, a trebuit să mă inspir și să dau carne personajului pe care îl interpretez inclusiv prin lucruri exterioare, care țin de conduită, de mișcare, de comunicare şi la asta mă refer când spun că e nevoie de un research puțin mai profund atunci când ai de-a face cu personaje care nu-ți sunt familiare, pentru că nu le întâlneşti ca tipologie în fiecare zi.

Care sunt paşii pe care îi urmezi, de fapt, în definirea personalităţii unui personaj, dincolo de indicațiile regizorale sau de textul dramaturgic? Putem vorbi de un proces? Fiindcă “proces” sună foarte… inginerește.

Este chiar un proces, deci e corect spus proces şi, la mine, funcționează de la caz la caz.

La Foxfinder, de exemplu, a fost foarte interesant pentru că, la început, am citit textul încercând să mă pun în situație, pur și simplu, n-am venit cu o idee de compoziție sau de voce, deci la lecturi părea chiar o chestiune destul de ternă, de seacă, adică n-am încercat să găsesc artificii.

Am mers în prima fază doar pe ceea ce-mi oferea textul, să înțeleg despre ce se vorbește în propoziție și cred că etapa asta de lucru este importantă pentru orice rol ai primi, adică să nu încerci să construiești artificial, fără a înțelege despre ce este vorba în text, pentru că acolo găsești cele mai multe dintre rezolvări.

Când ne-am ridicat de la masa de lucru, am avut însă, la un moment dat, o idee haioasă, să-i adaug eventual și o zonă de compoziție, iar personajul este acum unul de compoziție, adică nu este doar o fată, așa, ca mine – „eu în situație” -, ci are niște particularități haioase.

Oana Predescu interviu
“Arlecchino” (foto: Leea Moraru) | “Familia Addams” (foto: Florin Ghioca) | “Knockout” (foto: Andrei Gîndac)

Oana, în copilărie, îți construiai propriile lumi, dar situaţia s-a schimbat pentru că, acum, în teatru, evoluezi în lumi construite de alţii…

 Da și nu. Pentru că, pornind de la propunerea cuiva, eu reușesc să construiesc universul personajului meu, ceea ce poate să fie fundamental diferit, de pildă, față de viziunea inițială a regizorului.

Sigur că toți regizorii cu care am lucrat până acum m-au ghidat, adică au avut idei despre personajul pe care îl interpretez, dar lumea acestuia e construită în proporție covârșitoare de mine și așa cred că trebuie să fie, pentru că altfel simți să joci ceva care pornește din natura ta, din instinctul tău, decât să îți dicteze cineva cum să faci la milimetru și să n-ai aderență la personajul respectiv.

Dar nu ți s-au propus şi lumi de care ai fi vrut să fugi mâncând pământul?

Nu și nici nu mă gândesc în felul acesta.

Și chiar dacă ar trebui să joc într-un spectacol, de pildă, în care propunerea universului respectiv nu corespunde cu ceea ce mi-aș dori eu să întâlnesc sau să trăiesc în viața asta, aș face un efort să înțeleg despre ce este vorba.

Adică n-aș fugi doar pentru că e ceva ce nu mi se potrivește sau cred eu că mă bagă într-o zonă care nu îmi e confortabilă. Nu!

Oana Predescu interviu
OANA PREDESCU    Foto “Turandot” (2019) & “Urâtul” (2021): Vlad Catană | Teatrul Excelsior

Dorința ta de a face teatru a fost latentă, nu rezultatul unui impuls. În ce circumstanțe ai început să conștientizezi că ar putea reprezenta un drum în viaţă?

Primul meu contact real cu ce înseamnă teatrul, prima mea experiență, a fost în trupa de teatru a liceului, a Colegiului Ienăchiță Văcărescu din Târgoviște, condusă de Matei Bogdan, un profesor de muzică cu un simț fin pentru artă în general, care avea şi are un instinct foarte bun.

Atunci, primind un rol care mi-a servit foarte mult la vremea respectivă – un rol de compoziție, de travestit bătrân -, am simțit, cumva, că pot să deslușesc uneltele astea ale actorului, pot să-mi dau libertatea să ies din zona de confort și să încerc.

Altfel spus, cred că prima oară mi-am dat seama că am treabă cu meseria asta în momentul în care am avut curajul efectiv s-o fac.

Asta poate că sună banal, dar e foarte important, pentru că mulți actori, din păcate, nici după ce au terminat o facultate sau nici chiar după ce au intrat într-un teatru, nu-și dau voie să se simtă liberi în ceea ce fac.

Este un blocaj pe care unii îl depășesc, parte dintre ei cu brio, dar alții nu o fac și merg permanent cu frâna de mână trasă prin meserie.

De meserie n-ai teamă, dar de întâlnirea cu publicul ţi-a fost vreodată? 

Nu! La teatru, nu! Şi nici la muzică, la interpretarea vocală mă refer [în copilărie, Oana Predescu a participat la diverse competiţii de muzica uşoară – n.r.].

La pian, în schimb – căci în şcoala generală am făcut pian de performanță şi am tot fost la concursuri, inclusiv la olimpiade naționale -, aveam un trac incredibil înainte să mă urc pe scenă. Incredibil… adică era vecin cu paralizia!

Atât de frică mi-era să pun mâna pe clapele pianului într-o sală din Sibiu sau din Constanța, din București sau pe unde mă mai duceam, încât mi-am dat seama că nu era pentru mine.

Mintea mea nu poate să gestioneze acest trac. La teatru nu am absolut nicio problemă. Sigur că am emoții, dar niciodată paralizante, adică nu s-a întâmplat să am un blocaj insurmontabil. În schimb, la pian aveam niște emoții teribile, teribile, pe care nu mi le explic.

Pur şi simplu, cred că nu era pentru mine o carieră în sensul ăsta.

Oana Predescu interviu
“Adrenalină” (r: Gabriel Sandu), 2024   Foto: Andrei Gîndac | Teatrul Excelsior

Te vedem, totuşi, cântând la pian în Adrenalină, noul spectacol al lui Gabriel Sandu de la Excelsior. Cât joci și cât te joci în rolul Tinei, fostă vedetă de muzică Dance?

Nici eu nu știu. Este un gen de personaj la care nu mi-am propus nicio compoziție, niciun artificiu tehnic.

Am mizat foarte mult pe ceea ce mi-a transmis textul și cred că asta face spectacolul valoros, faptul că toate trei, eu și colegele mele [Dana Marineci şi Iulia Samson – n.r.], nu ne-am propus neapărat să impresionăm în vreun moment prin nu știu ce “artisticărie” sau mecanism actoricesc.

Este o confesiune, o mărturie a vieților noastre fictive, dar cumva, am încercat să ne lăsăm libere în procesul de lucru, să vedem ce iese și să tratăm cu sinceritate textul dramaturgic și spectacolul, în general.

Adrenalină e un spectacol sincer, cred eu, şi de asta prinde atât de bine, de asta oamenii sunt atât de modificați la final, pentru că, de fapt, nu văd teatru într-o formă consacrată şi aproape că nu știi dacă este adevăr sau ficțiune. 

Ce piesă mi-ai recomanda, de exemplu, să ascult înainte de a vedea Adrenalină?

Să mă gândesc… uite, e o piesă foarte frumoasă din anii ‘90, deci nu chiar din anii 2000 în care ne duce spectacolul, dar care mie mi-a plăcut foarte mult.

Este o piesă vintage, aşa, care părea cumva o glumiță la vremea respectivă, dar care, peste timp, arată că are valoare, Nu mă uita, de Anda Adam cu R.A.C.L.A. Este chiar o piesă frumoasă.

Eu rămân o nostalgică într-un fel, adică, de pildă, continui să mă uit şi la filme vechi – mă rog, vechi este un cuvânt care nu-mi place -, având o nostalgie față de un trecut pe care nu l-am trăit. Asta este ciudat, mai ales că mi s-a întâmplat încă de mică.

Cumva, dintotdeauna am fost mai atrasă de trecut decât de viitor, deci pot să spun că am o sensibilitate vizavi de personajele care au fost odată.

Oana Predescu interviu
“Minunata lume nouă” (r: Catinca Drăgănescu), 2018 Foto: Vlad Catană | Teatrul Excelsior

Să privim atunci în trecut, la începutul carierei tale. În timpul studenţiei, cum vedeai perspectivele de realizare profesională?

Nu îmi puneam problema, culmea! Ăsta e adevărul, nu mă gândeam la viitor în momentul acela.

Eram în facultate şi mă bucuram de ea, mai ales că lucram foarte mult. Am avut șansa asta, una foarte mare, să lucrez mult la regiile colegilor mei de an și nu îmi făceam vreo grijă sau vreun plan legat de viitor.

Apoi, a fost nevoie să îmi fac griji doar pentru puțin timp, fiindcă am avut șansa să intru la Excelsior. Am avut un noroc foarte mare ca, fix aproape de absolvire, să prind o perioadă în care, după ani de zile, s-au deblocat niște posturi la mai multe teatre.

Dacă nu apărea această ocazie, probabil că aș devenit actor independent şi nu știu cum mi-aș fi găsit locul.

Am avut, într-adevăr, o șansă enormă să prind un an în care s-au dat acele concursuri şi eram încă studentă la master când am făcut Viața visătorului François, cu Horia Suru, și Minunata lume nouă, cu Catinca Drăgănescu, la Teatrul Excelsior.

În condiţiile astea, am o întrebare firească… de ce Excelsior?

Inițial am fost la concurs la Teatrul de Comedie, cu un moment pe care eu îl consideram foarte bun – cu care am concurat apoi și la Excelsior -, dar nu am luat,  nu știu, poate nu a fost pentru mine.

La Excelsior, după experiența de la Comedie, m-am gândit foarte serios să nu mă prezint la concurs, pentru că mi se părea că nu am nicio șansă, că nu mă știe nimeni şi de unde și până unde să mă ia tocmai pe mine?

Ţin minte însă că mama, în parcarea teatrului, mi-a spus: ‘Dacă nu te duci, te dezmoștenesc. Trebuie să te duci la concurs, să-ți joci cartea. Deja este momentul să-ți cauți un loc de muncă și să intri în câmpul muncii.’.

Și atunci m-am dus, dar cumva cu inima strânsă, fără nicio miză, pentru că mi-am zis că oricum n-o să-l iau.

Cred că asta m-a ajutat foarte tare, pentru că m-am dus cu momentul foarte bine lucrat, desigur, dar orizontul meu de așteptare era cvasi-nul şi, ca atare, am fost foarte degajată.

Mi-am zis: ‘Ce-o fi, o fi!’. 

Oana Predescu interviu
“Arlecchino şi pierdutele iubiri” (r: Enrico Bonavera), 2018 Foto: Vlad Catană | Teatrul Excelsior

Ai fost acceptată atunci, în 2017, şi încă de foarte devreme ai fost cooptată în distribuţia unor spectacole variate ca expresie performativă, precum Viața visătorului François, Minunata lume nouă sau Arlecchino şi pierdutele iubiri. Cât ţi-au servit anii de studiu pentru a te adapta rapid la cerinţele asociate statutului de actor profesionist?

Pe mine m-a ajutat foarte mult facultatea.

Am nimerit într-un an deosebit din toate punctele de vedere, în primul rând profesorii.

Am lucrat cu Adrian Titieni, cu Mihaela Sîrbu, cu Iulia Lumânare, cu Mircea Gheorghiu, cu Andreea Vulpe, cu Florin Grigoraș, toţi au fost niște profesori foarte buni, adică ne-au dat încredere şi ne-au ajutat să înțelegem despre ce este această meserie printr-o combinație între fermitate și încurajare.Profesorul meu de an, Adrian Titieni, este un om și un mentor deosebit, pe lângă faptul că este un foarte bun profesor.

Un al doilea factor l-au reprezentat colegii mei, mulți dintre ei foarte talentați și cu o valoare umană deosebită.

Eu am avut un noroc foarte mare că am tratat facultatea ca pe șansa mea de a mă afirma în această meserie, de a arde niște etape, pentru că eu, terminând înainte încă o facultate, am intrat la Actorie abia la 22-23 de ani, ceea ce a însemnat că am fost silită să mă racordez mai repede la colegii mei mai tineri.

A trebuit să fac un efort, să ard niște etape, să reușesc să ies din zona mea de confort şi să înțeleg mai repede despre ce este vorba, să-mi dau voie să lucrez fără inhibiții, iar pentru asta am lucrat foarte mult în facultate… și asta m-a ajutat foarte mult pentru teatrul profesionist.

Faptul că am avut șansa să mă afirm chiar în facultate [Oana Predescu a primit, de exemplu, un premiu pentru ‘Cea mai bună actriţă’ încă din 2015, în cadrul festivalului şcolilor de teatru “Hyperion iese la Godot” – n.r.] și am avut astfel un soi de ascendent moral, deci pentru că am știut că am contat în generația mea şi că eram printre cei considerați buni și apți de muncă, am avut o altă determinare și un alt curaj în a aborda profesional actoria.

Cum ai caracteriza experienţa startului la Excelsior, unul provocator pentru o tânără actriţă de la care se aşteaptă să performeze deopotrivă în commedia dell’arte și teatrul non-verbal? Cu ce ai rămas în bagaj pentru a-ţi continua drumul?

În cazul lui François, al cărui text pornea de la Gargantua și Pantagruel al lui Rabelais, a fost o experiență foarte bună pentru noi în ansamblu, ne-a omogenizat, ne-a adus împreună, pentru că repetițiile erau un soi de laborator de improvizație, în care Horia [Suru] ne împărțea pe grupe iar noi trebuia, în decurs de câteva minute, să propunem colectiv ceva pe mișcare și actoricește, pornind de la câte un pasaj din François, şi atunci a trebuit să gândesc foarte repede un sens şi să-mi folosesc imaginația, deci nu atât emoția, cât mecanismele de gândire în sens actoricesc.

A trebuit să nasc pe bandă rulantă tot felul de ipostaze corporale, de situații, și să-mi dau frâu liber imaginației.

La Arlecchino am avut parte de întâlnirea cu Enrico Bonavera, un profesionist al commediei dell’arte, discipolul lui Ferruccio Soleri, el însuși un actor senzațional.

Atunci când se ridica Enrico și ne arăta cum trebuie rezolvată o scenă, eram siderați, adică aveam senzația că spiritul teatrului e pe scenă și ne arată cum se face. Enrico n-a mizat pe un stil de commedia dell’arte bazat exclusiv pe tehnicalitate, el a căutat să înțelegem și natura personajelor, cum gândesc ele, adică nu a fost doar o execuție.

Chiar dacă sunt tipologii fixe, toate personajele sunt mânate de anumite dorințe și pulsiuni interioare, iar el a mizat foarte mult pe asta.

Pe lângă tehnica de commedia dell’arte, pe lângă mișcările standard, n-a vrut să se rezume la o formă, a vrut să venim și cu un bagaj emoțional transmis personajului, ca spectacolul să capete profunzime, să nu fie doar un exercițiu de commedia dell’arte steril și schițat.

Stagiune după stagiune, rolurile solicitante profesional au apărut apoi unul după altul. Aminteai la început de faptul că, la un moment dat, simțeai o anume frică de ratare. În ce context? Pentru că evoluţia ta profesională nu sugerează existenta unui asemenea risc.

Ratarea în actorie cred că e sinonimă cumva cu blazarea și cu execuția mecanică a unor lucruri deja știute, este sinonimă cu plafonarea, dacă vrei.

Așa traduc eu acest cuvânt care sună foarte dur… plafonare, blazare, ratare.

Era temerea, cumva, să nu ajung într-un stadiu în care să mi se pară că tot ceea ce am văzut îmi e cunoscut, că tot ce am făcut am mai făcut, că îmi este mai comod să apelez la mijloacele deja testate, verificate și cunoscute și să nu-mi mai dau mie însămi voie să am plăcerea de a căuta, de a veni cu noi propuneri, de a mă vedea în noi ipostaze, de a-mi lăsa imaginația liberă.

Oana Predescu interviu
“Familia Addams” (r: Răzvan Mazilu), 2019 Foto: Vlad Catană | Teatrul Excelsior

Apropo de compensarea acestui fel de temeri, cât de importantă sau de relevantă a fost pentru tine confirmarea valorii prin nominalizarea la Premiile UNITER pentru rolul din Familia Addams?

A fost importantă fiindcă nu mă gândeam că o să se întâmple asta.

Nu am sperat niciun moment, în primul rând pentru că genul Musical, până la Familia Addams, nu primise creditul breslei, adică spectacolele de Musical erau cumva considerate spectacole de varietăți, facile, de revistă… deși am ajuns să zicem acum “de revistă” ușor peiorativ, uitând că teatrul de revistă era odinioară o valoare de necontestat.

Deci recunoaşterea acestui spectacol a fost un moment chiar istoric.

Cred că, prin Familia Addams, Teatrul Excelsior a scris o filă de istorie, pentru că e pentru prima oară când un spectacol de musical a fost nominalizat la Premiile UNITER, la trei categorii importante: Addams pentru cel mai bun spectacol, Lucian Ionescu – care a și câștigat premiul – pentru cel mai bun actor în rol principal – și eu, pentru cea mai bună actriță în rol principal.

În ce mă priveşte, asta mi-a dat încredere că ceea ce am făcut până acum a fost bine și m-am bucurat de această validare.

Oana Predescu interviu
“Opera de trei parale” (r: Răzvan Mazilu), 2022 Foto: Andrei Gîndac | Teatrul Excelsior

Tot în regia lui Răzvan Mazilu, după Morticia Addams, ai devenit Polly Peachum în Opera de trei parale, deci ai avut parte si de o a doua întâlnire memorabilă cu acesta… 

Răzvan este un fenomen, după părerea mea.

Cere actorilor și oamenilor cu care lucrează ceea ce cere și de la el însuşi, adică nu e mai dur cu alții și mai puțin dur cu el. Este un om care iubește enorm ceea ce face și asta se simte, asta transcende și la cei cu care lucrează.

Cere un grad de rigoare și de profesionalism nemaiîntâlnit, adică nu e simplu să lucrezi cu el, pentru că trebuie să înțelegi că este nevoie de o disciplină ieşită din comun și, cumva, te obligă în felul acesta să îți depășești condiția.

Nu te lasă să te mulțumești cu puțin, pentru că nici el nu se mulțumește cu puțin, şi a activat în mine dorința de a performa cât mai bine, cât mai convingător, de a spune că atunci când nu mai pot, de fapt, mai pot puțin.

El este genul acesta de regizor care, dacă are material bun cu care să lucreze, poate să facă o bijuterie, adică este și un mentor, care niciodată nu e plictisit sau blazat, niciodată nu vrea să se repete, niciodată nu spune că merge și așa… din punctul ăsta de vedere, Răzvan este deosebit, fără discuție.

Scopul lui a fost, cumva, să ne transformăm, rând pe rând, în niște actori totali. Nu îmi place sintagma de actor total, dar în Musical se folosește, actor total însemnând cel care poate să stăpânească textul dramaturgic cu măiestrie, adică să-și facă partea de actorie la un nivel tehnic, artistic ireproșabil, dar care dispune şi de calități muzicale deosebite.

Dacă vrei să iasă un produs bun, într-un Musical este nevoie de actori care să cânte aproape ca niște soliști profesioniști şi care să se miște foarte bine, care să poată să stăpânească coregrafii care mai de care mai dificile.

Ăsta ar fi dezideratul oricărui actor care se apucă de Musical, să devină un actor total, să stăpânească cele trei condiții de bază și asta încearcă să facă Răzvan cu toți actorii care ajung sub bagheta lui… inclusiv cu mine.

Oana Predescu interviu

Dincolo de timpii şi lumile în care călătoreşti pe scenă, dincolo de incertitudini şi validări, de întâlniri sau experienţe profesionale, trăieşti, ca noi toţi, în “minunata lume nouă” a realităţii prezente. Ce ţi se pare frumos și ce este urât în această lume?

Trebuie să mă gândesc puțin…

Frumos mi se pare că oamenii sunt încă liberi, adică își permit să vorbească despre orice, chiar și fără filtru.

Câteodată pare vulgar sau nepotrivit, dar exercițiul ăsta al exprimării libere mie mi se pare extraordinar, chiar și pe internetul ăsta pe care eu nu îl agreez foarte tare.

Faptul că putem să avem păreri despre orice, că oamenii comunică liber și găsesc mijloace să comunice liber asta mi se pare frumos… Urât mi se pare faptul că niciodată nu este de ajuns. Mereu vrem mai mult și nu știm ce vrem, de fapt.

Urât mi se pare că cei care conduc lumea, direct sau indirect, nu înțeleg că prin goana asta după putere, apropo și de războaie și de tot ce se întâmplă în jurul nostru, de fapt, nu-și fac un serviciu pe termen lung, că, de fapt, provoacă dezechilibre majore, atât sociale, cât și asupra psihicului omului.

Mi se pare urât că nu înțelegem că mai trebuie să punem și un ‘Stop!’ propriului ego ca să ne gândim și la ceilalți.

Interviu de IOAN BIG

Foto header: Oana Predescu FB

oana predescu interviu

Foto [18] fara legenda – poster Foxfinder

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută